V-am recomandat mai demult volumul lui Paul Morand despre Bucuresti si vi-l reamintesc fiindca pe diplomatul Morand (scriitor de notorietate, casatorit cu printesa Elena Sutu si avand prin aceasta legaturi cu aristocratia romana) il vom reintalni in cartea pe care vi-o propun azi, ca ambasador colaborationist, numit in 1943 de guvernul de la Vichy la Bucuresti. Era un oportunist care "se adapta in viteza" curentelor considerate profitabile. Spre deosebire de el, Jean Mouton, aflat la conducerea Institutului Francez din Bucuresti intre 1939 si 1946, era ceea ce se numeste "un caracter", un om integru, care, in functia sa de diplomat cultural, a incercat sa faca tot binele ce-i statea in puteri. Reiese asta, fara pic de ostentatie, din jurnalul tinut in anii cat a stat in tara noastra, si pe care l-a publicat in Franta tarziu, la senectute, adaugandu-i note explicative dupa o jumatate de secol de la insemnarile "la cald". In acest jurnal - caruia ii respinge, cu modestie, calitatea de "marturie istorica" (desi e si asa ceva) - si-a notat, pe langa amanunte din viata privata, "intamplarile la care am fost martor, lucrurile auzite sau cele care mi-au fost aduse la cunostinta din izvoare sigure". Fiind vorba de anii razboiului si de perioada imediat urmatoare, traite in Romania de un intelectual francez echilibrat, democrat, observator atent si sagace al evenimentelor interne si internationale, Jean Mouton e credibil si creditabil in secventele inlantuite ca intr-un film documentar ce ne restituie tensionata, tragica perioada a angajarii tarii noastre in razboi de partea Axei (pe care diaristul o dorea cu ardoare infranta), apoi intoarcerea armelor si ocupatia sovietica. Personajele ce leaga toate aceste secvente romanesti sunt directorul Institutului Francez, sotia lui si cei trei copii mici, dintre care ultimii doi nascuti la Bucuresti, in 1942 si 1944 (mijlociul, Louis, a fost botezat de Monseniorul Ghica). Ceea ce impresioneaza cu deosebire e ca Jean Mouton, asumandu-si riscuri majore, face ceea ce constiinta lui de catolic practicant si de om bun ii dicteaza: salveaza vieti, ajuta persoane aflate in situatii disperate folosind relatii si prerogative diplomatice, se implica sufleteste in suferintele altora, fie ca e vorba de evrei aflati in primejdie de moarte in timpul rebeliunii legionare, de soldati germani dezertori sau de sasii vanati de NKVD in 1945 pentru a fi deportati. ("Astazi trebuie sa ne ocupam, pur si simplu, de un om doar pentru ca e om.") Institutul Francez din Bucuresti, care fiinta din 1924, era o institutie foarte frecventata si cu o activitate intensa: se tineau cursuri si conferinte, avea o bogata biblioteca, organiza spectacole, concerte si expozitii (in paranteza fie spus, in anii instaurarii dictaturii comuniste, simplul fapt de a fi participat la activitatile culturale ale institutului a devenit un cap de acuzare si condamnare politica). Prin pozitia sa, Jean Mouton, inzestrat cu un gust artistic rafinat, are prilejul sa-i cunoasca mai indeaproape pe George Enescu, Dinu Lipatti si Cella Delavrancea, pe pictorii Theodor Pallady si Jean Steriade, pe criticul de arta George Oprescu, pe Mihail Sebastian si Al. Rosetti, pe Anton Bibescu si sotia lui, lady Asquith, si alte persoane din elita bucuresteana, carora le face schite pline de simpatie, in mici scene si anecdote semnificative, unele savuroase, dar lipsite de malitie. Sunt consemnate si episoade dramatice, precum povestea arestarii si intemnitarii scriitorului Rainer Biemel care, desi antinazist, era vanat de sovietici in 1945, doar fiindca era sas. Ascuns de Mouton in cladirea Institutului, Biemel e denuntat de niste vecini, arestat si deportat, iar demersurile diplomatului la comisia interaliata raman fara rezultat. Abia dupa 11 luni Biemel va reveni din lagar "ca un inviat din morti". Constient ca traieste "o epoca demoniaca, in care totul e dezechilibrat", omul de cultura, oripilat de noua putere intemeiata tot pe denunturi si teroare, consemneaza scene memorabile: cu Visinski, reprezentantul URSS in comisia de control, racnind, in martie 1945, sub propriul lui portret ("fenomen de auto-adorare frecvent in tarile totalitare"), amenintari la adresa "banditilor dusmani de clasa" ce "trebuie amutiti"; cu Ana Pauker si Petru Groza; cu un grup de universitari romani in vizita la Stalin si Molotov. Cred ca sunt acestea destule argumente pentru a va convinge ca Jurnalul romanesc al lui Jean Mouton merita citit.
Selectia "Formula AS"
Jean Mouton, "Jurnal, Romania 1939-1946", traducere si prefata de Dumitru Hincu, editura Vivaldi (tel. 021/210.88.97), 150 pag., 19,62 lei.
V-am recomandat mai demult volumul lui Paul Morand despre Bucuresti si vi-l reamintesc fiindca pe diplomatul Morand (scriitor de notorietate, casatorit cu printesa Elena Sutu si avand prin aceasta legaturi cu aristocratia romana) il vom reintalni in cartea pe care vi-o propun azi, ca ambasador colaborationist, numit in 1943 de guvernul de la Vichy la Bucuresti. Era un oportunist care "se adapta in viteza" curentelor considerate profitabile. Spre deosebire de el, Jean Mouton, aflat la conducerea Institutului Francez din Bucuresti intre 1939 si 1946, era ceea ce se numeste "un caracter", un om integru, care, in functia sa de diplomat cultural, a incercat sa faca tot binele ce-i statea in puteri. Reiese asta, fara pic de ostentatie, din jurnalul tinut in anii cat a stat in tara noastra, si pe care l-a publicat in Franta tarziu, la senectute, adaugandu-i note explicative dupa o jumatate de secol de la insemnarile "la cald". In acest jurnal - caruia ii respinge, cu modestie, calitatea de "marturie istorica" (desi e si asa ceva) - si-a notat, pe langa amanunte din viata privata, "intamplarile la care am fost martor, lucrurile auzite sau cele care mi-au fost aduse la cunostinta din izvoare sigure". Fiind vorba de anii razboiului si de perioada imediat urmatoare, traite in Romania de un intelectual francez echilibrat, democrat, observator atent si sagace al evenimentelor interne si internationale, Jean Mouton e credibil si creditabil in secventele inlantuite ca intr-un film documentar ce ne restituie tensionata, tragica perioada a angajarii tarii noastre in razboi de partea Axei (pe care diaristul o dorea cu ardoare infranta), apoi intoarcerea armelor si ocupatia sovietica. Personajele ce leaga toate aceste secvente romanesti sunt directorul Institutului Francez, sotia lui si cei trei copii mici, dintre care ultimii doi nascuti la Bucuresti, in 1942 si 1944 (mijlociul, Louis, a fost botezat de Monseniorul Ghica). Ceea ce impresioneaza cu deosebire e ca Jean Mouton, asumandu-si riscuri majore, face ceea ce constiinta lui de catolic practicant si de om bun ii dicteaza: salveaza vieti, ajuta persoane aflate in situatii disperate folosind relatii si prerogative diplomatice, se implica sufleteste in suferintele altora, fie ca e vorba de evrei aflati in primejdie de moarte in timpul rebeliunii legionare, de soldati germani dezertori sau de sasii vanati de NKVD in 1945 pentru a fi deportati. ("Astazi trebuie sa ne ocupam, pur si simplu, de un om doar pentru ca e om.") Institutul Francez din Bucuresti, care fiinta din 1924, era o institutie foarte frecventata si cu o activitate intensa: se tineau cursuri si conferinte, avea o bogata biblioteca, organiza spectacole, concerte si expozitii (in paranteza fie spus, in anii instaurarii dictaturii comuniste, simplul fapt de a fi participat la activitatile culturale ale institutului a devenit un cap de acuzare si condamnare politica). Prin pozitia sa, Jean Mouton, inzestrat cu un gust artistic rafinat, are prilejul sa-i cunoasca mai indeaproape pe George Enescu, Dinu Lipatti si Cella Delavrancea, pe pictorii Theodor Pallady si Jean Steriade, pe criticul de arta George Oprescu, pe Mihail Sebastian si Al. Rosetti, pe Anton Bibescu si sotia lui, lady Asquith, si alte persoane din elita bucuresteana, carora le face schite pline de simpatie, in mici scene si anecdote semnificative, unele savuroase, dar lipsite de malitie. Sunt consemnate si episoade dramatice, precum povestea arestarii si intemnitarii scriitorului Rainer Biemel care, desi antinazist, era vanat de sovietici in 1945, doar fiindca era sas. Ascuns de Mouton in cladirea Institutului, Biemel e denuntat de niste vecini, arestat si deportat, iar demersurile diplomatului la comisia interaliata raman fara rezultat. Abia dupa 11 luni Biemel va reveni din lagar "ca un inviat din morti". Constient ca traieste "o epoca demoniaca, in care totul e dezechilibrat", omul de cultura, oripilat de noua putere intemeiata tot pe denunturi si teroare, consemneaza scene memorabile: cu Visinski, reprezentantul URSS in comisia de control, racnind, in martie 1945, sub propriul lui portret ("fenomen de auto-adorare frecvent in tarile totalitare"), amenintari la adresa "banditilor dusmani de clasa" ce "trebuie amutiti"; cu Ana Pauker si Petru Groza; cu un grup de universitari romani in vizita la Stalin si Molotov. Cred ca sunt acestea destule argumente pentru a va convinge ca Jurnalul romanesc al lui Jean Mouton merita citit.
V-am recomandat mai demult volumul lui Paul Morand despre Bucuresti si vi-l reamintesc fiindca pe diplomatul Morand (scriitor de notorietate, casatorit cu printesa Elena Sutu si avand prin aceasta legaturi cu aristocratia romana) il vom reintalni in cartea pe care vi-o propun azi, ca ambasador colaborationist, numit in 1943 de guvernul de la Vichy la Bucuresti. Era un oportunist care "se adapta in viteza" curentelor considerate profitabile. Spre deosebire de el, Jean Mouton, aflat la conducerea Institutului Francez din Bucuresti intre 1939 si 1946, era ceea ce se numeste "un caracter", un om integru, care, in functia sa de diplomat cultural, a incercat sa faca tot binele ce-i statea in puteri. Reiese asta, fara pic de ostentatie, din jurnalul tinut in anii cat a stat in tara noastra, si pe care l-a publicat in Franta tarziu, la senectute, adaugandu-i note explicative dupa o jumatate de secol de la insemnarile "la cald". In acest jurnal - caruia ii respinge, cu modestie, calitatea de "marturie istorica" (desi e si asa ceva) - si-a notat, pe langa amanunte din viata privata, "intamplarile la care am fost martor, lucrurile auzite sau cele care mi-au fost aduse la cunostinta din izvoare sigure". Fiind vorba de anii razboiului si de perioada imediat urmatoare, traite in Romania de un intelectual francez echilibrat, democrat, observator atent si sagace al evenimentelor interne si internationale, Jean Mouton e credibil si creditabil in secventele inlantuite ca intr-un film documentar ce ne restituie tensionata, tragica perioada a angajarii tarii noastre in razboi de partea Axei (pe care diaristul o dorea cu ardoare infranta), apoi intoarcerea armelor si ocupatia sovietica. Personajele ce leaga toate aceste secvente romanesti sunt directorul Institutului Francez, sotia lui si cei trei copii mici, dintre care ultimii doi nascuti la Bucuresti, in 1942 si 1944 (mijlociul, Louis, a fost botezat de Monseniorul Ghica). Ceea ce impresioneaza cu deosebire e ca Jean Mouton, asumandu-si riscuri majore, face ceea ce constiinta lui de catolic practicant si de om bun ii dicteaza: salveaza vieti, ajuta persoane aflate in situatii disperate folosind relatii si prerogative diplomatice, se implica sufleteste in suferintele altora, fie ca e vorba de evrei aflati in primejdie de moarte in timpul rebeliunii legionare, de soldati germani dezertori sau de sasii vanati de NKVD in 1945 pentru a fi deportati. ("Astazi trebuie sa ne ocupam, pur si simplu, de un om doar pentru ca e om.") Institutul Francez din Bucuresti, care fiinta din 1924, era o institutie foarte frecventata si cu o activitate intensa: se tineau cursuri si conferinte, avea o bogata biblioteca, organiza spectacole, concerte si expozitii (in paranteza fie spus, in anii instaurarii dictaturii comuniste, simplul fapt de a fi participat la activitatile culturale ale institutului a devenit un cap de acuzare si condamnare politica). Prin pozitia sa, Jean Mouton, inzestrat cu un gust artistic rafinat, are prilejul sa-i cunoasca mai indeaproape pe George Enescu, Dinu Lipatti si Cella Delavrancea, pe pictorii Theodor Pallady si Jean Steriade, pe criticul de arta George Oprescu, pe Mihail Sebastian si Al. Rosetti, pe Anton Bibescu si sotia lui, lady Asquith, si alte persoane din elita bucuresteana, carora le face schite pline de simpatie, in mici scene si anecdote semnificative, unele savuroase, dar lipsite de malitie. Sunt consemnate si episoade dramatice, precum povestea arestarii si intemnitarii scriitorului Rainer Biemel care, desi antinazist, era vanat de sovietici in 1945, doar fiindca era sas. Ascuns de Mouton in cladirea Institutului, Biemel e denuntat de niste vecini, arestat si deportat, iar demersurile diplomatului la comisia interaliata raman fara rezultat. Abia dupa 11 luni Biemel va reveni din lagar "ca un inviat din morti". Constient ca traieste "o epoca demoniaca, in care totul e dezechilibrat", omul de cultura, oripilat de noua putere intemeiata tot pe denunturi si teroare, consemneaza scene memorabile: cu Visinski, reprezentantul URSS in comisia de control, racnind, in martie 1945, sub propriul lui portret ("fenomen de auto-adorare frecvent in tarile totalitare"), amenintari la adresa "banditilor dusmani de clasa" ce "trebuie amutiti"; cu Ana Pauker si Petru Groza; cu un grup de universitari romani in vizita la Stalin si Molotov. Cred ca sunt acestea destule argumente pentru a va convinge ca Jurnalul romanesc al lui Jean Mouton merita citit.
Alte articole din acest numar
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
