Trei povesti despre uitare si tradare

Martiriul romanilor din Bucovina de Nord

Memoria datelor

28 noiembrie 1918. Consiliul National al Bucovinei hotara unirea cu Romania. Singurii oponenti au fost reprezentantii minoritatii ucrainene.
28 iunie 1940. Uniunea Sovietica ocupa Basarabia si Bucovina de nord. In primul an de ocupatie sovietica, mai multe mii de romani bucovineni au incercat si au reusit sa se refugieze in Romania.
7 februarie 1941. Peste 300 de bucovineni au fost ucisi in timp ce incercau sa treaca granita in Romania. Masacrul din satul Lunca a insemnat inceperea politicii de exterminare a romanilor de catre autoritatile sovietice, in teritoriile romanesti ocupate: Bucovina de nord si Basarabia.
1 aprilie 1941. La Fantana Alba, in locul numit Poiana Varnita, au fost masacrati intre trei si cinci mii de romani bucovineni care incercau sa treaca granita in Romania. Nu se stie cu precizie numarul mortilor, deoarece n-au ramas urme dupa masacru.
13 iunie 1941. 13.000 de familii de bucovineni au fost adunate in gari, urcate in trenurile de vite si deportate in Siberia. Au fost declarati tradatori de tara si deportati toti bucovinenii care aveau rude in Romania. O saptamana mai tarziu, armata romana intra in Basarabia si Bucovina de nord.
Vara lui 1944. Cele doua provincii romanesti erau reocupate de catre sovietici. Sudul Basarabiei, Hotinul, Tinutul Herta si nordul Bucovinei au fost alipite definitiv Ucrainei sovietice, iar restul Basarabiei se transforma in ceea ce azi numim Republica Moldova.
In 1949 si 1951 au urmat doua mari valuri de deportare. Marea majoritate a celor deportati nu s-au mai intors niciodata acasa.
1 ianuarie 2007. Romania a intrat in Uniunea Europeana.
28 noiembrie 2008. Peste noua luni se vor implini 90 de ani de la unirea Bucovinei cu Romania. Nimeni, sau aproape nimeni, nici de la Bucuresti, nici de la Cernauti, nu va fi interesat de aceasta data din calendar.

Troita dintre macesi

Pe eroii mei nu-i gasesti in manualele de istorie. Ei sunt niste oameni simpli care au ajuns, fara voia lor si fara sa-si dea seama, niste martori tacuti ai uitarii nationale. Povestea mea incepe si se sfarseste la granita cu Romania, in casele a trei romani din satele Mahala si Ciudei, din Bucovina de nord.Amintirile lor sunt amintirile celor 13.000 de familii de bucovineni aruncate in vagoane de vite si disparute, intr-o singura noapte, in marsul lor fortat spre lagarele sovietice. Prin vocea celor trei batrani, trecutul, zvarlit inexplicabil sub presul urat al unei istorii prea putin stiute si prea mult timp ascunse, reuseste sa supravietuiasca indiferentei noastre vinovate.
Totul a inceput in timpul filmarilor unui reportaj de televiziune, intr-un mic sat din marginea Romaniei, cand o batrana m-a intrebat daca vreau sa ascult niste poezii din timpul razboiului. Versurile simple insirau povestile cutremuratoare ale masacrelor si deportarilor pe care rusii le-au facut in al doilea razboi mondial. Locuri nestiute erau tanguite in vorbe de jale. Lunca, Fantana Alba, Mahala, Ciudei. "Sa mergi mata' dincolo, la fratii nostri de peste granita", mi-a spus batrana. "Oamenii ceia au trait chinurile iadului si nime' nu mai stie nimic". Asa am ajuns eu in Bucovina de nord, la sfarsit de noiembrie, in cautarea unor adevaruri netalmacite.
Lunca este locul unde peste trei sute de romani bucovineni au fost ucisi in februarie 1941, in timp ce incercau sa se refugieze in Romania. Nu-mi fac prea mari iluzii, pentru ca stiu ca vremurile au ingropat orice urma a tragediei de acum aproape 70 de ani. Nimeresc intr-un camp mocirlos, cu o liziera de tufe de maces aruncata intr-o margine de orizont, strajuit de niste dealuri acoperite cu paduri de fagi. In stanga mea vad Prutul care, in adancul lui albastru, rostogoleste tacut adevarul pentru care am ajuns pana aici. Opresc masina in camp si merg mai departe pe jos. Las in urma mea tufele de maces si undeva, inspre buza dealurilor, se vede o cruce mare de lemn. Ma apropii si citesc ce scrie pe ea: "Spre eterna amintire a romanilor nevinovati impuscati de stalinisti la 7 februarie 1941". Soarele asfinteste cu blandete mangaind cu razele lui singurul semn inchinat celor omorati aici. Ma inconjoara o liniste ciudata, misterioasa, care pare ca ascunde un secret. E timpul sa plec, dar in spatele crucii imi atrage atentia o scurta licarire. Prutul face un cot la dreapta si se pierde printre padurile dealurilor din apropiere. La doar cativa metri mai incolo, unde nu se mai vede firul apei, este Romania. Prea multi metri, pentru cei care au ales libertatea in urma cu 70 de ani...

David Purice din Mahala

L-am gasit dimineata in poarta casei. Un batran inalt, cu parul alb, dat pe spate, cu obrajii rosii. Statea cu mainile la spate, sprijinit de stalpul portii, vopsit albastru cu varf alb, si privea la joaca unui baietel de cativa anisori care ghemotocea in brate un catel. Parca ne astepta.Il intreb daca imi poate spune ceva despre povestea de la Lunca, pentru ca stiu ca din satul Mahala au fost mai multi acolo, in nenorocitul ala de februarie '41. David Purice stie ce s-a intamplat atunci, ca doar "o mers acolo", zice el. Vrea, chiar vrea sa povesteasca, sa fie filmat si dat la Bucuresti, pe televizor. Sa afle toata lumea ce a trait el si ceilalti atunci, cand cu sovietizarea. Ne invita in casa. Dupa noi se strecoara si baietelul. Fara catel. Este nepotul batranului David. "Suntem nedespartiti, dar nu o sa deranjeze cu nimica". Copilul se aseaza la o masuta in spatele nostru, cu un caiet de colorat in maini. Camera in care ne aflam nu are nimic special. Un covor pus pe perete, un pat, o soba veche intr-un colt. In mijloc o masa acoperita cu un covor baltat in dungi rosii, galbene si maro. Pe masa, o lampa cu petrol pare singurul element interesant din jurul nostru. Batranul se aseaza la masa, isi trece mana prin par, apoi atinge lampa cu petrol: "Asta-i pentru cand se ia curentul", justifica el prezenta obiectului. Inchide ochii si asteapta in liniste.
"Am fost ieri si am vazut crucea din camp de la Lunca", zic eu. Omul tine ochii inchisi strans, strans de tot, ofteaza si nu zice nimic. Dupa un timp ii deschide si pe obraz i se preling doua lacrimi uriase. "In februarie '41, cand s-o adunat lume multa pe Valea Prutului si care o vrut sa treaca granita in Romania, aveam uns'pe ani. Si om mers si noi cu dansii, eu si cu tata. Mama o ramas acasa, cu fratele meu, care avea doar trei ani. Urma apoi sa-i cerem oficial sa vie si ei in Romania. Cand am ajuns noi la Lunca, acolo unde ati fost si ati vazut crucea, au inceput impuscaturile. Acolo se gata granita pe Prut si incepea granita pe uscat spre Oroftiana, spre padure, in Romania. Si din 400 cati am fost, 46 au trecut in Romania, treizeci si ceva au fost prinsi si restul au ramas morti tat. Pe mine m-or prins sus, langa sarme, la granita adica, si m-or intors inapoi. Am vazut cum stateau mortii intinsi pe zapada precum oile pe o pascatoare." Batranul David se opreste din povestit si isi trece mana peste fata, incercand parca sa alunge imaginea de groaza care ii bantuie amintirile. "Si ne-o prins pe mine si pe inca un om numit Bujnita", spune batranul mai departe. "El era ranit in piciorul stang"... "Mata cum ai scapat dintre gloante?", intreb. "Ca sa scap", zice, "m-am pus in zapada si am stat cat o fost turul cela de mitraliera. Pe urma am incercat sa fug. Bujnita cela avea un baiat, tot David ii zicea, si cand m-a vazut pe mine, un baiat mai mic printre tufe, cum merge si se strecoara, o crezut ca-i al lui. Zice: "Ba, David, David". Eu am crezut ca-i tata mieu si m-am dus drept la dansul. Mai era cu unu', Dubit, imbracat pe sub cojoc cu vestonul, cu tate decoratiile din primul razboi, cu tatu', cum era la noi la sarbatori, ca abia o fost Irodul. Si toti trei ne-am dus pana langa sarme, la granita. Gardul era taiet, da' daca am ajuns acolo, din deal venea o patrula de cinci persoane. Un ofiter si patru soldati si cu doi cani. Au inceput a trage cu pustile mitraliera in noi, si pe Dubit acela l-o omorat de tat, si pe Bujnita l-o impuscat in piciorul stang si l-o ranit. Apoi s-or gatat din tras si ne-om lasat pe mainile lor, ca n-aveam altceva de facut, un ranit si cu un copil ce eram". David se opreste din nou din vorbit privind fix la lampa cu gaz aflata pe masa. "Ne-o strans pe tati si apoi s-o inceput torturile. Bateau cu teava armei in gura, la oameni, le spargeau dintii, ii calcau cu bocancul pe cap, tortura de KGB-isti", ofteaza din greu batranul. I-au torturat "doua zile intregi", apoi i-au dus la gara, i-au urcat in vagoanele de vite si i-au trimis la Cernauti. "Acolo ne-o varat la inchisoarea politica, era in beciurile universitatii din Cernauti, pe care o transformasera in sediul Sigurantei, KGB-ului", zice David Purice. Apoi sapte dintre ei au fost judecati si condamnati la moarte. Printre ei, si tatal lui. "Balan, Mitru, Soroatec, Vasile, tata si inca doi, nu mai tin minte, au fost condamnati la moarte si am fost obligat sa vad executia", sopteste cu glasul strivit de durere omul din fata mea. David Purice avea 11 ani cand tatal lui a fost executat in fata sa. Dupa aceea a fost tinut intr-un lagar de reeducare pana a inceput razboiul. I-au dat drumul acasa, pentru a putea fi trimis impreuna cu toata familia in Siberia. Printr-o minune a reusit sa scape de deportare, ascunzandu-se departe de casa parinteasca. Doua saptamani mai tarziu, armata romana intra in Cernauti, iar David Purice se intorcea acasa, in Mahala.
"In Siberia or ramas doi veri, matusi, un unchi, mosu' cu bunica'', spune cu tristete batranul. "Au murit?" "Au murit de foame, ca n-or trait decat cu ciuperci de padure. Au murit si copiii; nu i-o putut ingropa afara, i-o ingropat in baraca, o scos trei scanduri de la podeala si or facut oleaca de borta, o dat naste nisip peste dansii, ca afara era 40 de grade de ger si pamantul era inghetat, nimeni nu putea sa sape mormant", spune David.
Batranul se ridica si iese din incapere. Privesc in gol, in tacere, precum intr-o scena dintr-o piesa de teatru. Linistea care ma invaluie este intrerupta cand si cand de paginile caietului cu desene pe care nepotul lui David il rasfoieste linistit in spatele meu.Dupa un timp, batranul apare cu o cutie in care zac, uitate de cine stie cand, cateva fotografii botite. Una singura este pastrata impecabil. Din interiorul imaginii imi zambeste un cuplu fericit si fara griji. Sunt parintii lui David Purice. "Uite", imi zice, "asta este tata, de-l impuscara KGB-istii. Si cu mama", completeaza batranul. "De cate ori ma duc la crucea de la Lunca, pe locurile celea, imi simtasc sufletul strivit, distrus, si o saptamana intreaga nu sunt om. Jur sa nu ma mai duc niciodata, dar nu pot, am senzatia ca intreaga mea viata o ramas atarnata colo, in malul Prutului, printre umbrele mortilor care tot cauta si cauta sa treaca sarma dincolo si nu reusesc." Il intreb cum de au stiut rusii de ei, atunci, la Lunca, in februarie '41. "Se vede treaba ca o fost o vanzare. Acolo totul era pregatit, asteptat. Gheata pe Prut era taieta, ca noi tat timpul am mars pe Prut ca era mai usor pe gheata, ca omatul era mare. Si gheata era taieta si noi musai a trebuit sa iesim pe mal. Si am iesit, si colo, cand am iesit, din tate trei colturile om fost batuti, impuscati cu mitralierele". Batranul isi ia fata in palmele lui mari si aspre si ofteaza cu obida. "Asa o mars viata. Am ramas aici si tat timpul m-am gandit sa ma duc sa traiesc in Romania, macar moartea sa-mi fie in Romania, dar n-or fost posibilitati. Puteam trece sa traiesc in Romania, dar unde sa te duci?", intreaba cu amar David Purice.
Ma pregatesc sa ma despart de eroul meu, dar parca a ramas ceva nespus. Ies cu el in curte, sa filmam cateva cadre. Il intreb cum a trait toti acesti ani. Imi povesteste de familie, de copii, de instrainare, de cat de greu au dus-o "in tot timpul asta care o trecut sub stalinism si comunism". Independenta Ucrainei si separarea de Mama Rusia a dus si la separarea Caselor de Economii din fosta URSS.Asa a pierdut David Purice economiile lui de-o viata, 15.000 de ruble, pe care nu le-a mai obtinut nici de la rusi, nici de la ucraineni. Acum, el si sotia impart o pensie de doar 240 de grivini pe luna. Butelia de gaz, "balonul" cum ii zic ei, costa 50 de grivini si curentul alte 30. "Iaca asa se duce suta, juma'te de pensie isi ia talpasita si banii se termina imediat", zice David. "Ce viata poti sa ai cu doua sute si patruzeci de ruble? Ce viata pentru noi, doi batrani, ce viata? "Ati mai sperat la o alta unire?", intreb. "Niciodata! Nu domnule draga, niciodata! Politicienii astia, de bucurie ca sa fie alipiti de Europa, iscalesc si vand intr-o noapte tat, si Bucovina, si Basarabie... N-avem nici o pretentie de la romani si romanii n-au nici o pretentie de la ucraineni si s-o terminat!" Da din mana a lehamite. "Va simtiti tradat cumva?", intreb in loc de la revedere, si batranul imi raspunde simplu, cu demnitate: "Da, m-am samtit si ma samtesc tradat!". Il las in poarta, cu privirile atintite in gol. Peste drum, in vale, Prutul serpuieste lin, chiar prin fata casei lui David Purice din Mahala. Prutul pe care in urma cu saizeci de ani a vrut, dar nu l-a putut trece.

Profesorul de limba romana

Ciudei, un satuc cracanat pe crestele mai multor dealuri acoperite de o padure deasa, cu brazi falnici, se afla aproape de granita cu Romania, de unde, in linistea serii, se aud clopotele manastirii Putna. Locul acesta traieste faramat in gospodarii cu case micute, din lemn, parca gemene, cu pridvoarele inchise cu geamlac si acoperisuri din sita, ce stau atarnate pe dealuri. Pe ulitele desfundate, ratele sau gastele satului sunt deranjate doar de cate o "Lada" veche, o caruta cu cai sau cate un biciclist mai proletar. In rest, satul a ramas nemiscat in loc si in timp, ca o veche carte postala, ratacita in cutia cu amintiri. Caut gara si incerc sa-mi imaginez ce s-a intamplat acolo, acum o viata de om, intr-o blestemata zi de iunie, dar locul nu-mi spune nimic. O halta parasita. Sunt mii la fel si in Romania. Istoria a ramas ingropata intr-un colt, iar soaptele ei nu-ti mai atrag atentia. Nu-mi ramane decat sa caut martorii vremurilor trecute si sa scot adevarul la lumina.
Gheorghe Micailu din Ciudei este profesor de limba romana. A iesit de curand la pensie si, cat e ziulica de mare, isi vede de treburile casei. O casa mare, din caramida, spoita in alb, singura din sat cu etaj si balcon, construita de parintii lui, chiar inainte de al doilea razboi mondial. O vezi de departe, asezata pe coama unui delusor din care se scurge un parau ce-i trece prin curte. Am batut la usa cu sentimentul ca zidurile casei ascund drame nerostite. "Aveam sase ani cand am fost deportat, la 13 iunie 1941", isi incepe povestea profesorul. "In casa aceasta eram opt persoane. Bunicii, tata, mama si cei patru copii. Cel mai mare, fratele din anul '31, a doua sora din '32, eu din '35 si o surioara mai mica, nascuta de un an. Ne aflam sub ocupatie sovietica. La ora trei noaptea, au dat buzna in casa vreo noua militari si i-au spus tatei sa se imbrace ca este arestat. Tatal meu era ceferist, mecanic de locomotiva. A spus ca este nevinovat si ca vrea sa steie de vorba cu cineva dintre autoritatile locale. "Nu va cunosc si nu ies din casa mea pana ce nu vine cineva din conducerea satului, sa spuie pentru ce ma arestati", a zis tata. L-au imbrancit cativa militari, insa n-au putut sa-l scoata din casa. Atunci, un barbat voinic, inalt de vreo doi metri, a iesit afara, a mers la caruta, in curte, a desprins un lant, a facut un juvat si i l-a aruncat tatei de gat. Astfel l-au tarat pana la iesire. Tata a inceput sa strige si atunci l-au lovit cu paturile armelor, pana cand s-a prabusit la podea. Unul dintre ofiteri i-a zdrobit fata cu cizma si l-a umplut de sange. In invalmaseala aceea, sora cea mica a cazut din leagan si se tavalea in sangele tatei." Batranul profesor izbucneste in lacrimi. "Asa a fost dus tata, legat cu lantul, si expediat la gara din Ciudei. Apoi au spus ca pe toti ne ridica de aici. Seful garii din Ciudei era nasul parintilor mei. I-a cununat. Cu trei zile inainte de venirea rusilor, i-a spus tatei: "Nicolae, vin rusii! Asta-i groaznic. Ia-ti copiii, ia-ti socrii si, daca poti in doua zile, ia-ti casa. Iti dau vagoane cate vrei. Daca tu poti in doua zile sa risipesti casa, s-o incarci, incarc-o". Tata era naiv. "Cum sa-mi las casa noua construita de doar doi ani si satul in care m-am nascut?"." Toata familia profesorului a fost urcata in vagoane de vite. Nu au fost lasati sa ia nimic cu ei din casa. "Erau coapte saisprezece paini, dar nu ne-au dat voie sa luam nici o paine. Si noi, copiii, cum eram in camesile celea de noapte, asa am fost ridicati." Au fost tinuti in tren o zi si o noapte, pana s-au urnit spre Kiev, apoi au fost dusi cu trenul pe tot felul de linii secundare, au fost opriti zile si nopti in camp, au fost intorsi de unde au venit si dusi inainte, pe un drum ce parea fara tinta. "Si asa am calatorit noi, mai mult de o luna. Din cand in cand, ni se dadea si ceva de mancare. Eu tin minte ca intr-o zi ni s-au dat raci. Parca ii vad si acum, racii aia rosii." Dupa o luna de mers cu trenul, au mai facut cu carele cu boi un drum de doua saptamani, pana in Ascilisai, locul de deportare. "Cand am ajuns noi, ne-au cazat intr-un grajd de vite. Apoi ne-au dat un bordeias de lut, cu niste crengi in loc de acoperis. In timp, noi am cumparat bordeiasul cela. Oamenii de acolo, bastinasii locului, ne spuneau ca suntem chiaburi. De ce? Pentru ca noi am ajuns acolo goi si flamanzi, fara nimic, iar dupa sase ani, cand am pornit spre casa, aveam doua vaci, porci, oi, gaini. Dar noi am muncit sa avem toate astea." Parintii lui Gheorghe Micailu nu s-au impacat niciodata cu ideea ca sunt condamnati sa se stinga intre straini, la mii de kilometri departare de pamantul strabun. "Am stat 6 ani si jumatate. Dar parintii mei au facut tot timpul demersuri sa venim inapoi acasa. Mama, Dumnezeu s-o ierte, tin minte ca spunea: "Nu-mi trebuie nici casa, nu-mi trebuie nimic altceva decat sa ajung din nou pe malul paraiasului cela care trece prin fata casei". Asa spunea biata maica-mea. In 1947 s-a intamplat marea bucurie, ne-au dat drumul sa plecam si ne-am intors tot intr-un vagon de vite. Era imposibil sa gasesti un tren de pasageri." Nu am putut sa plecam din casa familiei profesorului Micailu, pana cand nu ne-a asezat la masa. Saisprezece paini proaspat scoase din cuptor ne asteptau aburinde, sub stergar. Batranul ne-a explicat ca la el in casa se coace intotdeauna acelasi numar de paini, cate au ramas in urma lor, atunci cand au fost deportati.

Lacrimi peste lacrimi...

Maria Babiuc trebaluia in gospodaria ei mica, parca de jucarie. Un grajdut in care abia incape vacuta, o magazie minuscula, o bucatarie de vara si o cascioara de lemn, veche de pe la inceputul lui o mie noua sute, cu peretii dinspre ulita tencuiti si spoiti in alb, in care zambesc vesel ferestrele vopsite in verde.Casuta adaposteste in realitate o singura camera. Cum intri pe usa, drept in fata iti rasare un pat de o persoana, pus chiar sub fereastra pe unde vezi soarele cum apune printre florile asezate pe o policioara. Pe peretele din stanga este asezata o lavita incapatoare, cu trei perne uriase. In prelungire, pe acelasi perete, este o masa cu un ceas desteptator si un radio antic, din care scartie cand si cand "Romania Actualitati". In colt, langa usa, sade un televizor alb-negru, care nu mai foloseste la nimic. In dreapta, este o soba veche cu cuptor. Pe cuptor niste seminte de dovleac sunt puse la uscat pe un ziar, iar langa ele, pe o plita metalica ce pare ca este o masina de gatit, incalzita cu lemne, doua oale imense dau in clocot. Deasupra cuptorului, precum palariile unor giganti, stau spanzurate in cui alte sase oale uriase, vechi si negre. Intr-un fel de rastel sunt agatate cani colorate cu rosu sau verde, iar deasupra, pe un raft, un rand de borcane goale asteapta sa fie umplute cu muraturi. Becul care spanzura de tavan clipeste tot timpul, sub privirile personajelor din fotografiile vechi, imprastiate pe toti peretii, aidoma unor naluci ratacite intr-un univers prea stramt pentru ele. Asezata pe patul de langa cuptor, batrana se leagana usor, in tacere, precum un copil ce incearca sa se alinte. Apoi, se apuca brusc sa spuna cea mai halucinanta poveste pe care am auzit-o vreodata.
"Pe data de 13 iunie 1941, noi prasuiam. Si-o venit unul de la primarie si o spus sa vina tata cu caii la primarie. Tata o inhamat caii si s-o dus la primarie si n-o mai venit. Pe noi o venit si ne-o luat noaptea. Eu dormeam, din pat m-o luat. Am fost sase copii. Cel mai mare avea opt'spe ani. Eu aveam uns'pe ani. Ne-o dus la gara unde l-am gasit pe tata acolo. Ne-o bagat in vagoanele cele de vite si-am mars. Acasa au ramas gospodarie, vite, cinci sute kile de papusoi, cinci sute kile de grau, or ramas doua perechi de cai, 24 de oi, carlani 14, porci, gaste, tot o ramas. Tata gospodaria o ramas, am avut optis'pe falci si om iesit cu mainile goale, asa cum dormeam in bucatarie." Au mers inchisi in vagoanele de vite, fara apa si fara mancare, timp de sapte zile. Atunci le-au dat o mana de orz, dar multi dintre ei erau deja morti. Apoi drumul spre infern a continuat pana cand, intr-o zi, au fost opriti in camp si luati cu tractoarele cu remorci si imprastiati pe la colhozuri. "Si ne-o dus si ne-o bagat in niste casi in pamant. Sapate cam un metru jumate si deasupra acoperite cu iarba taiata de pe camp. Primavara, cand se topea omatul cela de sapte metri, te ineca apa care se scurgea in bordei... Si de aici au inceput suferintele si nacazurile," ofteaza batrana. "O fost foamete mare acolo. Mancai orice de foame: pierituri (mortaciuni), mati, caini. Picau oameni si-i mancau unii pe altii... O fata, Natasa era numele. Era tot intr-o baraca, la fel cum stam noi. Si vine acela ce-i mai mare peste ferma. Si bontaneste la use si ea nu da drumul. Intra peste ea, dar acolo o fost doi baieti ce au fost mancati de maica-sa si cu fata, si acum fata o manca pe ma-sa. Natasa o fugit si n-o prins-o... Oamenii, si daca ii ingropai, ii scotea si ii manca... Mureau tati. Iti punea lantul pe grumaz, punea caii si tragea si sarea capul cat colo... Omorai un roman, capatai premiu pentru asta... O fost nacaz mare si durere", sopteste batrana. "Fata vaca si se batea lumea si se omora care sa ia curatitoarea (placenta) si sa manance...Tata o murit degraba... Fratele tatei o murit pe 28 aprilie patruzeci si doi si tata pe 2 mai. S-o umplut de tuberculoza de oaie si o avut treis'cinci de borti (gauri) care au curs tat si o murit. O capatat izvor maduva din ciolan, cum spun oamenii, si o murit. Fratele meu, Nicolae, o pierit pentru un kilut de grau... Dimineata, cand o plecat la lucru, mama i-o facut doua turtiti si i le-a pus in stergarel, un patratel de panza cu care se acopera mamaliga. Si el cand o venit inapoi de la munca, a luat un pumn de grau in stergarel. L-o vazut un jidan din Ucraina si l-o trimis un an in inchisoare si nu s-a mai intors. Avea opt'spe ani cand o murit."
"Ce sa spun, curatitori n-am mancat, pentru ca mie mi-era greata, pierituri tot n-am mancat, cani si mate n-am mancat, pentru ca tata a lucrat la oi si ne-o dat o vaca sa dea lapte la mieii care nu le ajunjea tata, da' noi nu mai dadeam laptele. Laptele cela il mulgeam si ajungea acasa si tata taia oile celea ce erau slabe si mama le spinteca, le scotea matele, le curatea si le fierbea si asa am trait... Cum am putut... Aducea tata piei pentru opinci sa le faca mama, ca ea le facea si apai mama, daca aducea piei de porc, taia unde-s tatele, parlea cu un bat parul si puneam sa fiarba si mancam... Omoram serpi, naparcari le zicem noi, serpi negri, nu sunt tare otravitori, si apoi faceam foc si ii tineam deasupra focului si le inmuiam pielea in sare si asa ii mancam... Odata o gasit mama, dupa ce o vanturat paiele, zece fire de gainat de soarece si un fir de grau. Si-o pisat gainatul cela si firul de grau si-a facut nitica farina si mancai si cu asta traiai..." La 11 ani, Maria Babiuc a ajuns tractorista. "Eram pe dihania aia, ca o pasaruica deasupra, cum stateam, si ma hurducanea de ma arunca trei metri in sus. Eu il bagam in brazda si adormeam in tractor si cand se hodorogea in capat, il intorceam si-l bagam iar in brazda si adormeam iara, ca brazda avea doi, trei kilometri. Si asa lucram, zi si noapte, zi si noapte... Daca erai bolnav sau batran?" "Piereai!", zice Maria Babiuc. "Acolo, in Kazahstan, ni cerseam moartea, sa vie si sa scapam", spune stins batrana.
Dupa sapte ani de chinuri de neimaginat nici macar in lagarele de exterminare naziste, Maria a evadat, a fugit ascunsa pe sub burtile vagoanelor de tren pana in Crimeea. De aici a venit pe jos pana in satul natal, unde a fost ajutata sa trimita bani, sa-si rascumpere familia. N-a mai plecat din Ciudei niciodata. "Nu v-a trecut prin cap sa treceti in Romania, dupa ce v-ati intors din deportare?" "D-apai de ce ne-o luat? Nu pentru ca frate-miu o trecut granita in Romania? Ce, am mai avut curaj sa ne mai gandim la asta? Nu d-asta am fost deportati?" "Cati oameni s-au mai intors in sat?" "Vaileu!... putini, tare putini... putini... si acei ce s-au intors mult n-or trait. Or fost prea chinuiti, prea nacajiti."
Ma intorc din Bucovina de nord acasa, la Bucuresti, intr-o noapte cetoasa, care face drumul infinit mai lung si mai greu. Prin ceata alba, grea, de nepatruns, gandurile mele revin la locurile pe care le las in urma. Picatura de adevar pe care o aduc cu mine ma face sa vad realitatea altfel decat am crezut-o. Pedeapsa cea mai cumplita a celor care au indurat iadul naprasnic al deportarilor comuniste ramane uitarea. Uitarea noastra, a celor de dincoace, fratii instrainati. Ce pot sa mai insemne pentru restul romanilor dramele nestiute ale nefericitilor bucovineni? O poveste urata, un cosmar de care n-am avut parte, pe care nu vrem sa-l intelegem si pentru care n-avem timp de pierdut. Dincolo de harta actuala a Romaniei pentru noi nu mai exista nimic.
(Fotografiile autorului)