Sfarsit de iarna cu blues

Cea mai potrivita cale de trecere de la iarna la primavara e blues-ul. Nimic nu ii consoleaza mai bine pe fanii salilor de concerte, care asteapta cu nerabdare marea dezlantuire sonora din anotimpul ghioceilor infloriti. Blues-ul consoleaza si mangaie. Un adevar transpus in realitate de Debbie Davies, una dintre cele mai cunoscute chitariste americane de blues, si de formatia Trenul de noapte, care a continuat, prin concerte de club, turneul de promovare al albumului de debut, "Dependent de blues"

Trenul de noapte

* Blues de top, in limba romana *

Formatia a pornit la drum in toamna lui 2000, atunci cand Marcian Petrescu (voce si muzicuta), impreuna cu un alt onestean, Florin Bejan, si-au gasit colegi de trupa tocmai in Bistrita. Dupa doi ani, formatia a intrat intr-o pauza prelungita, timp in care Marcian si-a continuat activitatea alaturi de trupa Blue Spirits, devenind cel mai apreciat interpret la muzicuta din tara. Proiectul sau, "Electric Storytellers", sustinut impreuna cu chitaristul Florin Giuglea, s-a bucurat de mare succes la public si a primit o propunere din partea casei de discuri "Soft Records", care incurajeaza trupele tinere de valoare. Era momentul ca Trenul de noapte sa iasa la rampa, astfel ca, dupa lansarea albumului "Dependent de blues", in toamna lui 2007, trupa, devenita cvartet, a sustinut numeroase concerte de promovare in cluburi din Cluj-Napoca, Targu Mures, Galati, Slatina, Piatra Neamt, Buzau si, bineinteles, Bucuresti. Chiar daca pare un lucru normal, faptul ca o formatie, deloc celebra, are sansa sa cante in atatea locuri, in doar cateva luni, sa-si prezinte publicului din toata tara albumul, este cu adevarat remarcabil. "A fost si meritul unor oameni cumsecade din presa scrisa si din radio, care au recunoscut valoarea proiectului si au promovat acest singur CD de blues aparut in 2007, in Romania", spune Marcian Petrescu. "Nu a fost o promovare agresiva, de prost gust. Trupele de genul nostru nu au acces la televiziunile muzicale, asa cum ar fi normal, insa multi ne stiu de pe Internet. Avem postate in popularul sistem YouTube nu mai putin de 11 piese filmate in concert, astfel incat oamenii ce veneau sa ne vada stiau prea bine cu ce ne ocupam, ceea ce ne-a bucurat mult. Peste tot pe unde am cantat, am avut o reactie foarte buna din partea publicului si faptul ca o parte importanta a repertoriului nostru este in limba romana a contribuit la asta."

- Ce te-a determinat sa canti in romana? Multi artisti de-ai nostri declara ca limba blues-ului este engleza.

- Am observat inca de la primele concerte ca nu toti spectatorii inteleg limba engleza. Trebuie sa o cunosti foarte bine ca sa intelegi nuantele unui text satiric, expresiile, jargonul din engleza americana. Eu am zis sa arat ca blues-ul nu este o muzica trista si lenta, ca de fapt trateaza o sumedenie de teme, de povesti din viata unui om obisnuit. Daca-i complici mesajul, devine orice altceva, numai blues nu. Asa ca avem cateva piese celebre, pe care le cantam in engleza, iar restul in limba romana.

- Se poate spune ca turneul vostru este un exemplu, ca lucrurile pot intra pe un fagas normal, profesionist, pentru trupele oneste, ce muncesc din greu, fara a se baza pe imagine si pe jocurile caselor de discuri si ale mass-media?

- Mai e un drum lung de strabatut pana acolo, insa lucrurile par sa se schimbe in bine. Incet-incet, se renunta la concertele gratuite. Marile concerte de anul trecut din Romania au demonstrat ca oamenii baga mana in buzunar si platesc, atunci cand vor cu adevarat sa vada un artist. Noi nu suntem o trupa bogata, nu ne dau banii afara din casa, insa am refuzat aparitia in concerte gratuite. Primesti o suma frumusica de la organizatori, insa iti sifonezi serios imaginea.

- Una din reusitele tale de anul trecut a fost aducerea in Romania a unui bluesman american celebru, Sugar Blue, alaturi de care Trenul de noapte a concertat intr-o serie de concerte. In ce fel te-a influentat timpul petrecut alaturi de idolul tau muzical?

- A fost implinirea unui vis vechi de 10 ani. Prima reactie pe care am avut-o atunci cand l-am ascultat pe un disc pe Sugar Blue a fost sa ma las de muzica, atat de mult m-a impresionat. Apoi am inteles ca-i o atitudine stupida, ca nici el nu s-a nascut invatat, si m-am pus pe treaba. Cand l-am cunoscut, in sfarsit, dupa ce am corespondat 3 ani cu el, am descoperit un om normal, cu picioarele pe pamant, ce stie sa se bucure de viata, de muzica, si care apreciaza enorm eforturile spectatorilor de a veni sa-l vada in concert. Cine l-a ascultat a inteles, desigur, ca este un geniu al muzicutei si un muzician vizionar. Multa lume a auzit prima oara de Trenul de noapte la concertele lui Sugar Blue, unde noi am cantat in deschidere. In plus, mi-a aratat cateva trucuri la muzicuta si m-a impulsionat in ceea ce priveste compozitia. De altfel, le veti asculta pe urmatorul album Trenul de noapte, care speram ca va aparea anul acesta.

Debbie Davies

* Singura printre barbati *

Intr-o lume a chitaristilor de blues, californianca Debbie Davies este o mare exceptie.Considerata una dintre putinele femei ce au reusit intr-un domeniu ce parea exclusiv destinat barbatilor, Debbie si-a facut ucenicia cantand in trupa legendarului bluesman Albert Collins (Icebreakers), apoi intr-o formatie de fete, condusa de sotia nu mai putin celebrului John Mayall. De ani buni, ea cutreiera lumea cu trupa sa proprie. La Bucuresti, intr-unul din primele concerte gazduite de celebrul local "Hard Rock Cafe", ea a concertat in formula de trio, din care, spre placuta surpriza a spectatorilor, a facut parte si bateristul de origine romana Liviu Pop, stabilit in Connecticut. In scurta pauza dintre doua reprize de cantat, Debbie Davies a avut amabilitatea sa ne acorde urmatorul interviu.

- Aveti un album cu un titlu foarte interesant: "Homesick for the Road". Unde va simtiti mai in largul dvs., acasa sau pe drum, in turneu?

- Pe masura ce imbatranesc, incerc sa gasesc un echilibru. Pentru ca inca imi place la nebunie sa calatoresc, sa cunosc oameni, sa descopar locuri noi. Romania este probabil a optsprezecea tara in afara Statelor Unite in care cant. Insa, oricat de mult mi-ar placea, cateodata devine foarte obositor si atunci ma bucur sa ajung in apartamentul meu din New York si sa ma relaxez. Iubesc New York-ul, desi am copilarit pe cealalta coasta, in Los Angeles.

- Cu ambii parinti muzicieni, nu ati stat mult pe ganduri in ceea ce priveste meseria pe care sa o urmati.

- Mama era pianista, iar tata - cantaret, asa ca aveam mereu muzica in preajma.Una din primele mele amintiri este ca stateam cu capsorul lipit de difuzor si cu picioarele balanganindu-se peste scaun. Pe atunci, totul era pe voci, asa ca tata avea mult de lucru: reclame, muzica de film, show-uri de televiziune. Mai apoi a facut aranjamente pentru studiourile Disney. Ma lua cu el la inregistrari, tin minte ca stateam intr-un colt si trebuia sa fiu foarte, foarte tacuta, ceea ce pentru un copil nu-i tocmai la indemana. Cred ca atunci m-a "prins", eram fascinata de studiori, de toate dispozitivele, de profesionalismul oamenilor de acolo, de amanuntele din bucataria interioara. Mai apoi, am facut o pasiune pentru discurile lui Ray Charles, pentru vocea lui profunda, plina de emotie, pentru ritmul muzicii sale. Pe atunci nu stiam ca se numeste blues, sau rythm and blues. A urmat nebunia cu Beatles si cu Stones, si atunci am inceput sa cant la chitara. Aveam 12 ani, si abia la 20 am avut curajul sa trec la chitara electrica. Fetele cantau doar la acustica, era ciudat sa vezi o fata cu chitara electrica in brate. Dar eu asta voiam.

- V-ati simtit ca un outsider intr-o lume a barbatilor, in mare parte a barbatilor negri?

- La inceput da, o perioada, pana cand am intrat in joc, pana am fost recunoscuta de ceilalti "jucatori". Dupa aceea, n-a mai contat ca sunt femeie, ca sunt alba, tot ce conta era muzica. Si asa si trebuie sa fie. Inveti sa canti, treci peste perioada in care esti boboc, treci probele, apoi te alaturi oamenilor mari si pornesti la treaba.

Fotografiile autorului - 3