Pe vremea mea, la colindet

Nu am implinit treizeci de ani si, desi parerile pot fi impartite, cred ca sunt inca foarte tanar.

Cu toate acestea, atunci cand povestesc despre copilaria mea, imi vine sa incep cu vorba bunicului: "Pe vremea mea...". Dar, oare, s-au schimbat timpurile atat de mult in numai doua decenii!? Este viata de acum atat de diferita fata de ceea ce au trait parintii nostri sau chiar noi, in copilarie?! Ca sa intelegeti de ce ma intreb toate astea, am sa va povestesc cum arata o vacanta de iarna "pe vremea mea". Ma indoiesc ca nepotii de astazi de la oras mai petrec astfel de vacante la tara. Iar imaginile cu obiceiurile de iarna din Maramures, pe care le mai vedem pe la televizor, stim cu totii ca sunt doar momente folclorice destinate turistilor, secvente de viata taraneasca interpretate pe scena in aer liber a unui muzeu al traditiilor populare. De fapt, satul romanesc arata astazi altfel...
Dar atunci, atunci totul incepea cu o seara in care ningea atat de tare, incat abia vedeai sa mai intri in casa, seara urmata de o noapte in care viscolea. Dimineata, in timp ce bunica facea focul pe intuneric, bunicul iesea din casa si se apuca sa dea zapada la o parte si sa faca niste culoare prin nametii din curte, ajutandu-se de o lopata din placaj, lata si usoara, pe care o construise chiar el. Uneori, zapada viscolita ajungea pana sus, la ferestre, si bunicul deschidea usa cu grija, sa nu ne trezim cu vreun namete in casa. Un culoar ducea inspre fantana, altul inspre grajduri, un altul ajungea pana la atelierul lui de tamplarie, iar ultimul, pana la poarta din drum. Asta facea bunicul meu vreo doua ore, timp in care bunica incalzea laturile pentru porci, mulgea vaca si, in cele din urma, deschidea cotetul gainilor amortite, care nu coborau in zapada pana ce nu auzeau zornaind boabele de porumb. Apoi bunicul punea fan in ieslea vacii si a iepei, bunica se apuca de gatit si abia atunci ma trezeam si eu.
Cand ieseam in curte, nametii erau mai inalti decat mine. Nu ma vedeam trecand pe partia facuta de bunicul. Aveam o sanie de lemn, construita cu dichis tot de el, si toata ziua nu faceam altceva decat sa ma dau cu ea pe deal, printre pruni, alaturi de ceilalti copii din sat. Cand imi era sete, sugeam turturi din copaci, cand mi se facea foame, veneam acasa sa mananc paine cu magiun sau cu branza. Si atunci bunica descoperea ca aveam ciorapii si picioarele ude de la toata zapada intrata in cizmulite si ma certa ca o sa avem probleme amandoi cu mama. Sa fac bine sa nu racesc, ca apoi o sa-mi umfle doctorii fundul cu injectii, si atunci sa vad eu ce bine va fi, cand o sa stau singur in casa, sa beau ceaiuri si sa ma uit pe geam la altii cum se dau cu sania... Seara, in timp ce bunica turna mamaliga si taia varza in bolul plin ochi cu zeama de varza, bunicul ma incuraja, pe furis, sa beau cate o gura de tuica fiarta. Inainte de culcare, mancam mere pastrate in beci - erau reci si zbarcite, dar miroseau frumos - si spuneam rugaciunea "Inger-ingerasul meu" langa bunica, ingenuncheati amandoi, unul langa altul, in pat.
Doua evenimente importante se petreceau in vacanta de iarna: mersul in colindet si plecatul cu capra. Mersul in colindet mi se pare si acum un obicei extrem de frumos, poate cel mai frumos dintre toate. La noi, in Slatioara (jud. Valcea), avea loc dimineata, dar in satele din jur, copiii plecau in colindet noaptea. Ce-as fi vrut sa ma duc si eu noaptea! Dimineata, devreme, bunica imi cocea dovleac in cuptor (asta era traditia), apoi plecam - pe frig si pe zapada scartainda sub picioare si cu ochii carpiti de somn si cu cainii latrand la mine, de prin curtile oamenilor, pana in capatul satului, unde ne adunam vreo cincizeci de copii zgribuliti, in curtea unui om a carui casa era considerata a fi prima din sat.De acolo, colindam din casa in casa, spunand "Buna dimineata la Mos Ajun!" si oprindu-ne la fiecare poarta, unde oamenii ne dadeau colaci, covrigi, mere, nuci, napolitane, eugenii sau biscuiti. Se intampla sa primim chiar prajituri, gogosi sau portocale si, uneori, mai stateam un rand la acea poarta. Tot ce primeam puneam in geacurile pe care le purtam atarnate de gat. Aveam intotdeauna unul de rezerva, in buzunar. In fruntea noastra mergeau vatafii, cei mai mari dintre noi, care atunci cand gloata se insira pe ulita, ne adunau la vreun parleaz si ne puneau sa strigam intrebandu-ne: "Cum va e obiceiul, ma!?". Si noi: "Haaai! Haaai!". Anuntam oamenii ca suntem aproape, sa iasa cu covrigii pe la porti. Si o tineam asa, vreo trei-patru ore. Satul era mare si casele pe alocuri rasfirate: treceam doua rauri, urcam un deal, traversam o padurice si, cand treceam si de rapi si ajungeam la biserica satului, abia mai puteam cara geacurile de grele ce erau. In tot timpul asta, ne mai opream, ne dadeam pe gheata, frecam fetele cu zapada, ne stropeam cu apa, ne mai si bateam, ca sa aratam ce viteji suntem noi... La un moment dat, gloata devenea un sir lung de copii insirati pe sute de metri pe ulitele satului, chiuind in fel si chip. Eram un spectacol noi, acei cativa zeci de nepoti, si oamenii ieseau pe la porti sa ne priveasca cum treceam, cum radeam, cum ne jucam. Ce frumosi trebuie sa fi fost! Cel mai greu era sa ne intoarcem si, de multe ori, ieseau bunicii in cale ca sa ne ia geacurile de la gat. Cand ajungeam acasa, aveam picioarele inghetate si adormeam imediat, toropiti de caldura sobei. Bunica varsa geacurile intr-o banita uriasa si mancam din "colindet" toata vacanta. Bunicul manca cel mai mult; ii placeau mult de tot dulciurile.
M-am despartit cu greu de acest obicei si cred ca ultima data cand am fost in colindet, eram in anul trei de facultate. Am fost atunci vataf si toti oamenii iesiti in poarta tineau sa-mi dea de baut cate o cescuta de tuica. Doar eram barbat in toata regula! Nu mai stiu in ce stare am ajuns acasa, iar acum, ca am povestit si am devenit melancolic, ma gandesc ca poate anul asta voi merge din nou cu colindetul. Daca o voi face, promit sa va povestesc cum a fost.
Cea mai puternica impresie o am, totusi, din noaptea in care bunicul si cu cativa flacai din sat m-au luat cu ei, pentru prima data, sa colindam cu iapa si cu plugul. Era un fel de plugusor, dar mai special: in timp ce spunea textul colindului, care vorbea tot despre un an manos, despre grane care cresc mari, despre holde imbelsugate si roade bogate, bunicul ara cu plugul zapada din curtea omului. Flacaii dadeau din bice si cantau la un buhai confectionat dintr-o galeata de lemn, iar mie imi dadusera un faras de tabla si un ciocanel din cele cu care se bate coasa. Va dati seama ca, in harmalaia aceea, farasul meu nu se auzea deloc, dar eu nu-mi mai incapeam in piele de bucurie si eram tare mandru ca faceam parte din grupul de colindatori. Tot eu eram si cel care strangea banii, si imi amintesc ca bunicul a hotarat sa foloseasca acei bani pentru a sapa o fantana pe un deal unde vara mergeau cu totii la cosit. Fantana exista si acum si inca se mai poate citi, incrustat pe ghizdele ei, numele bunicului meu. Ce nu v-am spus, dar o voi face, totusi, este faptul ca in acea seara mi-a fost frica, cum nu stiu sa-mi mai fi fost vreodata. Fireste ca eram impreuna cu bunicul, cu iapa si cu acei flacai, trei la numar, dar trebuia sa strabatem gradinile satului noaptea. Nu era intuneric, imi amintesc perfect cum luna lumina dealurile dimprejur si cum zapada sclipea in copaci, dar tocmai acele fasii de umbre alungite in noapte ma infricosau pentru ca, in imaginatia mea de copil, umbrele noptii ascundeau inspaimantatoare creaturi ale intunericului. Iar bunicul si flacaii vorbeau tare, faceau galagie, or eu as fi vrut sa tacem cu totii si sa ne strecuram prin noapte, fara sa atragem atentia asupra noastra. E ciudat cum, peste numai cativa ani, cand ma trezea bunicul sa mergem noaptea la marginea padurii sa facem galagie cu talanga pentru a speria mistretii, ca sa nu intre in lanul de porumb, atunci galagia imi alunga frica. Insa in noaptea colindului cu plugul, tacerea mi se parea protectoare. Si faceam eforturi mari sa nu raman in urma, tot intorcandu-ma ca nu cumva sa fiu luat prin surprindere din spate. Iar cand bunicul m-a urcat pe iapa, mi s-a facut si mai frica, pentru ca, dintr-o data, eram urcat sus de tot, eram cel mai vizibil, cel mai expus creaturilor noptii. Daca ar fi fost dupa mine, as fi mers pitit, printre picioarele iepei...
De la oamenii care ne dadeau covrigi cand le bateam in poarta cu colindetul, am invatat ca generozitatea este una dintre marile surse de satisfactie si de bucurie. Unii oameni erau tare saraci, dar ieseau pe la porti si ne dadeau cate o felie de paine. Ghiftuiti cu napolitane, nu luam feliile de paine, sau le aruncam pe camp. Acum imi pare rau si nu vreau sa ma gandesc ca i-am facut sa sufere. Imi dau seama ca fiecare felie de paine insemna foarte mult pentru ei, numai ca noi nu intelegeam. Cum am fi putut intelege!? Doar eram niste copii. Acum insa stiu ca generozitatea are multe chipuri si, uneori, e mai de pret cand e mai saraca.
Nu vreau sa inchei pe acest ton si nici nu vreau sa ma intorc la intrebarile de la inceput. Cine stie, poate ca timpurile nu s-au schimbat chiar atat de mult, poate ca m-am schimbat doar eu, iar asta sta in firea lucrurilor, trebuia si era inevitabil sa se intample. Poate ca "pe vremea mea" inseamna faptul ca atunci eram doar un copil candid si nu stiam, de pilda, ca iarna, in timpul Nasterii Domnului, timpul are un alt ritm, mai lent, si o alta calitate, sacra. De aceea, de Craciun traim mai intens, sentimentele sunt mai puternice, iar credinta mai limpede. Imi place Craciunul, pentru ca atunci imi simt familia cel mai aproape si, de fiecare data cand merg la tara si ne intalnim cu totii, ajung, negresit, si "in vremea mea".

Marius Chivu