Ce-i drept, Academia Romana s-a purtat cum se cuvine si cu acest prilej, creand un veritabil eveniment din Lansarea volumelor Ii - Vi a editiei facsimilate a manuscriselor eminesciene. O restituire de mare pret, data fiind starea de acuta vulnerabilitate a manuscriselor ramase de pe urma lui Mihai Eminescu. La randul lui, Teatrul National din Bucuresti a prezentat, in seara de 14 ianuarie, spectacolul Trecut-au anii, in cadrul caruia marii nostri actori, dedicati poeziei eminesciene, au recitat din opera Poetului. Si anume - Valeria Seciu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ion Caramitru... Cat priveste Uniunea Scriitorilor... ea s-a multumit (?!) cu depunerea unei coroane la mormantul lui Eminescu de la cimitirul Bellu. Iar televiziunile... Pe Tvr 1 am vazut o modesta evocare Eminescu la ceas de seara. La "Cultural"... mai nimic. Cat despre televiziunile particulare, unde sa fie loc de Eminescu langa Dan Negru sau langa Mugur Mihaescu, geniul de la Pro Tv ori altii si altele de acelasi calibru?
Iata motivul pentru care m-am adresat lui Ion Caramitru - mare actor si mare director de teatru - cu aceasta neliniste a mea:
- Cum se face ca pe vremea lui Ceausescu, aniversarea si, respectiv, comemorarea lui Eminescu prilejuiau manifestari omagiale de inalt prestigiu cultural? Iar acum?
- Mai inainte de a-ti raspunde la aceste intrebari, as dori sa evoc o anume intamplare care, pentru tanara generatie, pentru cititorii atat de multi ai revistei voastre, poate avea un anume inteles. Era in 14 iunie 1989, cand se comemorau cei 100 de ani de la moartea lui Eminescu. La Ateneul Roman fusese programat un Spectacol omagial - Eminescu, in regia lui Ion Cojar. Eu eram in distributie, urmand sa spun "Glossa" si "Luceafarul"... Deodata, cu cateva minute inainte de inceperea spectacolului, s-a zvonit ca vine Ceausescu sa asiste si el. Am incremenit cu totii. Ceausescu s-a lasat asteptat un timp. Nu mult. Apoi in locul lui l-a trimis pe "tovarasul Bobu". Din fericire, totul a decurs normal. Anormalul s-a produs abia a doua zi, pe 15 iunie 1989, cand s-a transmis pe postul Tv spectacolul nostru inregistrat cu o zi mai devreme. Spre nenorocul meu, la televizor s-a uitat atunci... "tovarasa", adica Elena Ceausescu. Nu stiu ce a facut-o sa se enerveze atat de ingrozitor, incat a sunat imediat la televiziune (pe firul scurt) si a cerut ca "Ion Caramitru sa fie interzis pe post! Definitiv!!". Ce-i deranja? Pe tovarasi nu-i deranjau atat vorbele, ci, mai degraba, pauzele pe care le faceam intre vorbe. Pauze pline de inteles, care dadeau greutate si actualitate versului eminescian... "Vreme trece... Vreme vine"... Versul e valabil si azi cand, sub ochii nostri, de la o clipa la alta, ceva trece, ceva vine... Eternul efemer, nu-i asa? De altfel, chiar si Eminescu pare sa se fi stins pentru unii. Exista o bariera intre public si opera lui. O bariera care s-ar putea defini prin lipsa aproape totala a intelegerii sale, a operei lui. Poezia lui Eminescu e confundata cu romanta. Poate din cauza rimelor. Lumea nu ajunge in profunzimea operei eminesciene. Nu percepe filosofia din opera lui Eminescu. Te fura frumusetea versurilor... Nu cobori in adanc, ca sa-ti dai seama ca Eminescu e un poet analitic. Opera lui nu e una monumentala. Nu perfectiunea formala trebuie sa ne seduca. Ci adancimea ideii filosofice. Eminescu este al fiecarei varste...
- De cativa ani, printr-o initiativa care iti apartine, in zilele de 14-15 ianuarie, Eminescu e celebrat asa cum se cuvine, in satul nasterii sale, la Ipotesti. Cum a fost de data asta?
- La comanda celor de la Memorialul Ipotesti, anul acesta am realizat un Cd de autor, adica versuri de Eminescu in interpretarea mea. Colaboratori mi-au fost: muzicologul si compozitorul Iosif Hertea si graficianul Dragos Buhagiar. Cd-ul cu pricina a fost lansat pe data de 15 ianuarie la Ipotesti. Iar seara, pe scena Teatrului "Mihai Eminescu" din Botosani, a avut loc Festivitatea decernarii Premiului National de poezie, care, pentru anul 2005, i-a revenit poetei Gabriela Melinescu.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
11.02.2008, 14:32Elena Raicu
Cu sufletul la taifas
Daca mi-as intreba inima ce simte cand asculta poeziile lui Mihai Eminescu, poate ca ar sovai sa-mi raspunda, pentru ca inima nu stie sa gandeasca, ea stie doar sa iubeasca sau sa urasca, sa se bucure sau sa planga.
Singura, in fata propriei mele fiinte incerc sa raspund eu in numele inimii la aceasta intrebare si sa exprim in cuvinte emotia pe care o simte sufletul atins de fiorul versului eminescian.
Fiecare auditie a poeziilor lui Mihai Eminescu ma face sa pasesc fara sa vreau intr-o lume pe care o cunosc atat de bine, dar pe care din cauza nimicurilor cotidiene, o ignor de cele mai multe ori. E acea lume a codrilor adanci, a iubirii fara margini, a dezamagirii si asteptarii, a doinelor si cantecelor de suflet, a teilor parfumati si a intrebarilor fara raspuns, o lume pictata in cuvinte si compusa din note muzicale, o lume tainica pe care cu siguranta as putea sa o observ in fiecare zi in jurul meu daca m-as opri putin din goana aceasta parca spre nicaieri si as privi dincolo de aparente.
Si iata ca ma opresc, ascult versurile lui Mihai Eminescu, imi invit sufletul la taifas. Probabil ca acesta e efectul pe care vocea eului liric, prin sonuri inmiresmate si arome muzicale, il trezeste in noi, comtemplarea lumii in care traim, intoarcerea catre inceputuri sau catre adancurile sufletului nostru. Prin vorbe simple alaturate incofundabil, prin idei cunoscute de veacuri ca adevaruri universale exprimate cu o coerenta curgatoare si totusi parca innoite, prin talent, geniu si simtire bucovineana, Eminescu reuseste sa patrunda pana si in cele mai intunecate unghere ale sufletului omenesc.
Poate ca anii multi ce au trecut peste amintirea si opera lui ar trebui sa-i stearga chipul din ce in ce mai mult, insa paradoxal el se redefineste odata cu generatiile ce vin si pleaca necontenit. Aceasta e taina valorii lui Eminescu, o valoare care nu l-a impins pe poet spre vanitati desarte ci l-a tinut mereu departe de uratenia lumii materiale, ascuns in ungherul de unde privea si medita desatat la jocul mastilor vietii. El insusi ofera o lectie de viata sau o modalitate de a ramane neatins de uratenia lumii: “Privitor ca la teatru /Tu în lume sa te-nchipui: /Joace unul si pe patru, /Totusi tu ghici-vei chipu-i, /Si de plânge, de se cearta, /Tu în colt petreci în tine /Si-ntelegi din a lor arta /Ce e rau si ce e bine.â€?
Aceasta pledoarie pentru un anumit tip de viata nu e prezenta doar in poezia Glossa ci si in alte poeme eminesciene. Exista unul in care eul liric recunoaste eficienta contactului direct cu viata si cu problemele ei, dincolo de toate informatiile pe care le-am putea afla din carti: “Nu e carte sÄÆ’ înveÅ£i/Ca viaÅ£a s'aibÄÆ’ preÅ£ â€â€/Ci trÄÆ’ieÅŸte, chinueÅŸte/Åži de toate pÄÆ’timeÅŸte/Åž'ai s'auzi cum iarba creÅŸte.â€?
Ma-ntreaba sufletul: Vietuiesti asa cum ar trebui? Simti pulsatia vietii in fiecare raza de soare? Te poti regasi in fiecare vers eminescian?... Eu ii raspund sovaitor...Da!? Mi se pare firesc sa simt fiecare clipa a vietii trecand prin mine si nu pe langa mine. Imi place sa pasesc pe urmele pasilor lui Eminescu, imi place sa ascult la infinit versurile lui, spuse si de frunza arborilor de pe dealul Copoului. Imi place mai presus de toate sa recit eu insami Eminescu, impreuna cu tine dragul meu suflet, care-mi cunosti toate framantarile, fiecare entuziasm sau dezamagire. Ma regasesc in fiece vers, in fiece sunet si cred ca nu e om care sa nu vibreze la muzicalitatea versului eminescian, la frumusetea si universalitatea ideilor transmise.
Tot sufletul ridica o ultima si poate cea mai serioasa problema: Ai mai avea curajul sa reciti in ziua de astazi Eminescu in fata unui public? Nu crezi ca ai fi ridicola? Vor mai exista oare oameni care sa poata intra in ritmul si rima versului eminescian in asa fel incat sa nu-l stirbeasca din profunzime? Eu, ma opresc, privesc in jurul meu si afirm ca atata vreme cat va mai exista aceeasi „ Å£arÄÆ’ frumoasÄÆ’ /La o margine de mare/Unde valurile fac noduri albe, /Ca o barbÄÆ’ nepieptÄÆ’natÄÆ’ de crai/Åži niÅŸte ape ca niÅŸte copaci curgÄÆ’tori /ÃŽn care luna îÅŸi are cuibar rotitâ€? vor mai exista si oameni care sa iubeasca si sa recite poezia lui Eminescu, oglinda in care poetul a incadrat atat de frumos toate aceste peisaje si sentimente autohtone.
Suflete, iti fac o marturisire si o promisiune: Cred cu tarie in puterea luminii, de aceea voi pastra mereu intr-un ungher al tau versul eminescian datator de putere in lupta cu uratenia acestei lumi.
Raicu Elena