Elena Raicu

Comentarii scrise de Elena Raicu

Afisare: 1 - 3 din 3 comentarii

11.02.2008, 14:32

Cu sufletul la taifas

Daca mi-as intreba inima ce simte cand asculta poeziile lui Mihai Eminescu, poate ca ar sovai sa-mi raspunda, pentru ca inima nu stie sa gandeasca, ea stie doar sa iubeasca sau sa urasca, sa se bucure sau sa planga.
Singura, in fata propriei mele fiinte incerc sa raspund eu in numele inimii la aceasta intrebare si sa exprim in cuvinte emotia pe care o simte sufletul atins de fiorul versului eminescian.
Fiecare auditie a poeziilor lui Mihai Eminescu ma face sa pasesc fara sa vreau intr-o lume pe care o cunosc atat de bine, dar pe care din cauza nimicurilor cotidiene, o ignor de cele mai multe ori. E acea lume a codrilor adanci, a iubirii fara margini, a dezamagirii si asteptarii, a doinelor si cantecelor de suflet, a teilor parfumati si a intrebarilor fara raspuns, o lume pictata in cuvinte si compusa din note muzicale, o lume tainica pe care cu siguranta as putea sa o observ in fiecare zi in jurul meu daca m-as opri putin din goana aceasta parca spre nicaieri si as privi dincolo de aparente.
Si iata ca ma opresc, ascult versurile lui Mihai Eminescu, imi invit sufletul la taifas. Probabil ca acesta e efectul pe care vocea eului liric, prin sonuri inmiresmate si arome muzicale, il trezeste in noi, comtemplarea lumii in care traim, intoarcerea catre inceputuri sau catre adancurile sufletului nostru. Prin vorbe simple alaturate incofundabil, prin idei cunoscute de veacuri ca adevaruri universale exprimate cu o coerenta curgatoare si totusi parca innoite, prin talent, geniu si simtire bucovineana, Eminescu reuseste sa patrunda pana si in cele mai intunecate unghere ale sufletului omenesc.
Poate ca anii multi ce au trecut peste amintirea si opera lui ar trebui sa-i stearga chipul din ce in ce mai mult, insa paradoxal el se redefineste odata cu generatiile ce vin si pleaca necontenit. Aceasta e taina valorii lui Eminescu, o valoare care nu l-a impins pe poet spre vanitati desarte ci l-a tinut mereu departe de uratenia lumii materiale, ascuns in ungherul de unde privea si medita desatat la jocul mastilor vietii. El insusi ofera o lectie de viata sau o modalitate de a ramane neatins de uratenia lumii: “Privitor ca la teatru /Tu în lume sa te-nchipui: /Joace unul si pe patru, /Totusi tu ghici-vei chipu-i, /Si de plânge, de se cearta, /Tu în colt petreci în tine /Si-ntelegi din a lor arta /Ce e rau si ce e bine.â€?
Aceasta pledoarie pentru un anumit tip de viata nu e prezenta doar in poezia Glossa ci si in alte poeme eminesciene. Exista unul in care eul liric recunoaste eficienta contactului direct cu viata si cu problemele ei, dincolo de toate informatiile pe care le-am putea afla din carti: “Nu e carte sÄÆ’ înveÅ£i/Ca viaÅ£a s'aibÄÆ’ preÅ£ —/Ci trÄÆ’ieÅŸte, chinueÅŸte/Åži de toate pÄÆ’timeÅŸte/Åž'ai s'auzi cum iarba creÅŸte.â€?
Ma-ntreaba sufletul: Vietuiesti asa cum ar trebui? Simti pulsatia vietii in fiecare raza de soare? Te poti regasi in fiecare vers eminescian?... Eu ii raspund sovaitor...Da!? Mi se pare firesc sa simt fiecare clipa a vietii trecand prin mine si nu pe langa mine. Imi place sa pasesc pe urmele pasilor lui Eminescu, imi place sa ascult la infinit versurile lui, spuse si de frunza arborilor de pe dealul Copoului. Imi place mai presus de toate sa recit eu insami Eminescu, impreuna cu tine dragul meu suflet, care-mi cunosti toate framantarile, fiecare entuziasm sau dezamagire. Ma regasesc in fiece vers, in fiece sunet si cred ca nu e om care sa nu vibreze la muzicalitatea versului eminescian, la frumusetea si universalitatea ideilor transmise.
Tot sufletul ridica o ultima si poate cea mai serioasa problema: Ai mai avea curajul sa reciti in ziua de astazi Eminescu in fata unui public? Nu crezi ca ai fi ridicola? Vor mai exista oare oameni care sa poata intra in ritmul si rima versului eminescian in asa fel incat sa nu-l stirbeasca din profunzime? Eu, ma opresc, privesc in jurul meu si afirm ca atata vreme cat va mai exista aceeasi „ Å£arÄÆ’ frumoasÄÆ’ /La o margine de mare/Unde valurile fac noduri albe, /Ca o barbÄÆ’ nepieptÄÆ’natÄÆ’ de crai/Åži niÅŸte ape ca niÅŸte copaci curgÄÆ’tori /ÃŽn care luna îÅŸi are cuibar rotitâ€? vor mai exista si oameni care sa iubeasca si sa recite poezia lui Eminescu, oglinda in care poetul a incadrat atat de frumos toate aceste peisaje si sentimente autohtone.
Suflete, iti fac o marturisire si o promisiune: Cred cu tarie in puterea luminii, de aceea voi pastra mereu intr-un ungher al tau versul eminescian datator de putere in lupta cu uratenia acestei lumi.

Raicu Elena

Eminescu - aproape uitat?!

11.02.2008, 14:14

Raicu Elena a fost prezenta si la aceasta piesa remarcabila incercand sa redea emotia spectacolului si radio ascultatorilor printr-o pagina sonora la Radio Iasi.
Modul Cum gandeste Amy e unul bazat pe iubire si iertare. De aici drama piesei si implicatiile ei profunde. Poate ca e o replica la Pescarusul lui Cehov insa tocmai felul in care personajele evolueaza e diferit.
In regia Catalinei Buzoianu, scenografia lui Dragos Buhagiar, miscarea scenica a lui Florin Fieroiu, ilustratia muzicala a lui Tom Brandus , cu o distributie de marca, Valeriea Seciu, Simona Popescu, Catalin Babliuc, Mihai Dinvale, Tatiana Iekel, Alin Mihalache si Papil Panduru, piesa Cum gandeste Amy de David Hare, vorbeste despre conflictul dintre vechi si nou, conflict intre principii si valori diferite. Salvarea ramane totusi teatrul si lumea lui de himere, dincolo de bine si rau, dincolo de moarte sau viata, dincolo de iubire sau tradare.
Tocmai aici e originalitatea piesei “Cum gandeste Amy�. Plecand de la acest pretext al conflictului de idei intre generatii, conflict care a existat si va exista multa vreme de acum incolo, autorul contureaza drama unei familii, drama unei actrite care-si pierde treptat toate fiintele iubite, o poveste care depaseste un scenariu teatral si demonstreaza pentru a mia oara ca viata e mai puternica decat arta. Piesa lui David Hare e un teatru in teatru. Vine sa demonteze poate imaginea de vitrina a marilor actori si sa explice ca mai presus de orice ei sunt oameni.
Esme e o mare actrita londoneza, viata ei e munca ei, teatrul si important e ca acest lucru ramane neatins indiferent de problemele care o vor incolti la un moment dat.Totusi in ciuda incercarilor ei disperate de a se detasa de problemele cotidiene si de a trai in acea frumoasa lume a himerelor cum ii spune fiica ei Amy,ea trebuie sa isi ia viata in propriile maini sa preia controlul asa cum tot fiica ei o sfatuise inainte sa moara. Si lucrul acesta nu-i stirbeste totusi din dragostea pentru teatru ci o transforma intr-o persoana ajunsa la acea profunzime si intelepciune pe care rar o intalnesti, intr-o persoana care se bucura de lucrurile marunte si care stie mai bine si mai sigur decat oricand ca adevarata arta isi are sursa in viata. Esme ii spune lui Dominic referitor la filmele de actiune: “orice ar fi, nu sunt viata.Asta pentru ca nu indrazniti sa va intalniti cu viata. Cu viata asta amarata, dar adevarata. Cu suferinta, cu tradarea, cu fericirea, cu iubirea cu toate…Cu pierderea fiintelor pe care le-ai iubit, pe care le iubesti.� Aici e asadar punctul in care teatrul se intalneste cu viata. Esme spune: “Stii ca asta ar putea fi o tema? Pierderea celor iubiti�. Esme se salveaza prin teatru sau poate ca isi salveaza singura dragoste care i-a mai ramas, dragostea pentru teatru, dincolo de pierderea tuturor persoanelor iubite: Amy, Evelyne, Bernard, Franck, care a tradat-o si toti ceilalti prieteni…O alegere luminoasa dar paradoxal trista, a alegere fireasca poate pentru vehementa cu care la inceputul piesei Esme apara teatrul, o alegere care totusi demonstreaza ca viata i-a schimbat pe toti dar mai ales pe ea:� Viata mea e aici in teatrul asta. Incepe ori de cate ori se ridica cortina. Viata mea e munca mea. Sau munca mea e viata mea.� Iubirea pentru teatru a ramas singurul lucru palpabil din viata ei de care mai poate sa se bucure si doar atat, nu sa o afiseze cu vehementa in lupta cu generatiile ce vin. Pentru ele oricum totul va veni de la sine.Acesta e si raspunsul pe care ea il da colegului mai tanar de scena care o intreaba cum sa procedeze sa poata juca si el la fel ca ea: “ Asta e ceva ce vine cu timpul, cu timpul devii mai profund. De ce iti faci tu atatea probleme? O sa ajungi si tu aici n-am nici o indoiala.�
O piesa care implica si publicul cu siguranta, o piesa care pune intrebari esentiale despre adevaratele valori ale lumii in care traim, o piesa care pe tot parcursul ei te face sa zambesti, sa gandesti sau sa plangi la un moment dat, toate in acelasi timp. O piesa care e mai mult decat orice altceva viata cu bune si cu rele.
Chiar finalul e simbolic.Pe fundalul unei muzici care rade si plange, cei doi clowni din generatii diferite, maestru si discipol, isi duc rolul si menirea mai departe indiferent de lacrima din spatele zambetului lor. Pe acest final emotionant publicul aplauda aceasta arta adevarata, fara artificialitati tehnice in care trebuie doar sa stii sa oferi sentimente. Nimic mai simplu sau poate nimic mai dificil…
Pentru Valeria Seciu, a oferi sentimente e cu siguranta extrem de usor si acest lucru e simtit atat de public cat si de colegii de scena. Gravitand in jurul unei mari forte a teatrului romanesc actorii care i-au fost colegi au reusit sa ajunga foarte aproape de personajele pe care le-au intruchipat si astfel sa dea verosimilitate rolului si piesei in ansamblu.
O piesa despre viata. Nimic mai mult.O piesa in care va veti regasi cu siguranta atunci cand o vezi viziona.

O mare actrita revine pe scena Teatrului Mic

11.02.2008, 14:00

Raicu Elena- iata ce impresie a facut aceasta piesa unei studente de 20 de ani, colaboratoare la Radio Iasi si mare cititoare a Silviei Kerim:
Straini in noapte e laitmotivul dupa care se contureaza gradat actiunea piesei cu acelasi nume. Scrisa de Eric Assous si tradusa in limba romana de Radu Beligan si Liviu Dorneanu. In regia lui Radu Beligan, cu decorul asigurat de catre Puiu Antemir, costumele semnate de Irina Shrotter, muzica si ilustratia muzicala a lui Ionut Stefanescu, avand in distributie doi actori de exceptie ai teatrului romanesc, Emilia Popescu si Florin Piersic, piesa Straini in noapte relateaza cu o lejeritate ludica, drama unei fiice si a unui tata care nu se cunosc, care pana la finalul piesei sunt doi straini in noapte.
Datorita modalitatii inedite de prezentare a personajelor publicul este indus in eroare de fiecare data. Cea care reuseste sa manuiasca mastile atat de bine incat sa fie verosimila atat pentru public dar mai ales pentru barbatul la care a intrat in casa, Juliette este pe rand tanara cuminte, prostituata, jurnalista, prietena sotiei pentru ca in final sa-si dezvaluie adevarata identitate, aceea de propria fiica a lui Pierre. Asadar toata aceasta dezlantuire de imagini si identitati false e doar un pretext pentru finalul adevarat al piesei; si spun adevarat atat datorita faptului ca minciuna dispare si Juliette isi da jos masca ultima, devenind fiica lui Pierre, dar si pentru felul in care personajele isi schimba atitudinea, revenind la propriul destin, destin care se pare ca e cunoscut amadurora si care i-a marcat pe amandoi deopotriva. Si daca alte personaje se schimba datorita unui sir de intamplari intinse de-a lungul unei vieti, personajele din Straini in noapte de schimba doar intr-o noapte, o noapte speciala la finele careia cei doi protagonisti isi regasesc propriul sine, propria identitate. Pierre isi aminteste ce inseamna sa spui te iubesc nu odata ci de o mie de ori, si asta doar datorita faptului ca-si regaseste copilul nascut dintr-o mare iubire. Juliette incepe sa traiasca acea copilarie pierduta prin singura dorinta pe care i-o marturiseste tatalui aceea de a merge in parcul de distractii Montagne russe si de a manca inghetata de fragi. Acum e momentul in care Juliette ii spune pentru prima data, tata, acelui strain Pierre cu care-si petrecuse noaptea. Imbratisarea de final, pe fundalul sonor al piesei Strangers in the night, e cea care marcheaza profunzimea piesei.
Toata noaptea petrecuta impreuna a fost dincolo de un sir de pretexte care sa conduca la regasirea iubirii dintre tata si fiica, o modalitate prin care Juliette decopera cine este tatal ei cu adevarat, daca este intr-adevar fericit in noua familie si mai presus de toate un ritual al apropierii sufletesti, al descheierii la suflet a amandurora.
Si daca nici Florin Piersic nu se poate descheia la suflet, atunci cine putea fi mai potrivit pentru aceasta ipostaza? Pentru fiica pornita cu dorinta de razbunare aceasta noapte a fost motivul pentru a se descheia si mai mult la suflet, ca sa sporeasca fericirea din viata sa si a tatalui ei. Nu stiu in ce masura Emilia Popescu si Florin Piersic au mers catre personajele pe care le-au interpretat, sau in ce masura au adaptat personajele la propriul destin, stiu doar ca publicul a simtit acel katarsis, acea purificare prin arta, acel val de sentimente ce vine din scena catre spectatori iar la final a oferit actorilor 5 minute de aplauze frenetice. Ce recunostinta poate fi mai valoroasa decat momentele in care 1000 de oameni nu se mai opresc din aplauze? Atat pentru public cat si pentru actori piesa Straini in noapte de Eric Assous a fost un prilej de a parcurge in mod gradat sentimente dintre cele mai diverse de la bucurie pana la tristete, la ura pana la iubire. O piesa cu un subiect comun la prima vedere, o piesa care e altceva decat pare, asa cum si personajele au cu totul alta identitate decat cea enuntata la inceput, o piesa care pana la final convinge publicul. Totul printr-o gradatie ascendenta de intamplari contradictorii folosite totusi cu un scop, acela de ca schita drama unui tata care nu stie ca are o fiica si a unei fiice care nu-si cunoaste tatal. O piesa pe care va invit sa o vizionati cu toata increderea.

Teatrul e iarasi rege!

• 1