Amintiri din zapezile de-altadata - Neculai Constantin Munteanu

"Cel mai fericit Craciun pe care l-am trait a fost in acelasi timp si cel mai nefericit: cel din 1989".

Putini sunt romanii care nu il cunosc pe Neculai Constantin Munteanu. Sau care nu ii cunosc macar vocea, devenita emblema a emisiunii "Actualitatea Romaneasca" si a postului de radio Europa Libera. Au fost ani grei si ani lungi in care N.C. Munteanu a reprezentat libertatea de exprimare, in care a rostit, de departe de tara, ceea ce in Romania nu putea fi rostit. A fost si un sprijin in timpuri disperate pentru romanii de pretutindeni, o legatura cu lumea libera, de dincolo de cortina de fier. Milioane de oameni l-au ascultat in fiecare din lungile nopti ale beznei comuniste, primind pe calea undelor curaj si imbarbatare si speranta. Intr-un fel sau altul, vocea si numele lui sunt asociate pentru totdeauna cu rezistenta anticomunista, cu lupta, cu curajul de a spune adevarul, adesea cu consecinte dramatice. Neculai Constantin Munteanu este un om care si-a dedicat viata unei cauze, si pentru aceasta merita respectul si recunostinta noastra, chiar daca timpurile s-au schimbat si chiar daca la 16 ani dupa Craciunul magic din 1989, am inceput sa uitam.
Astazi, cand bulevardele Bucurestiului sunt luminate ca in Las Vegas, cand orasul poate fi confundat cu orice capitala occidentala, bezna si frigul perioadei comuniste par foarte indepartate. La aceasta schimbare formidabila, la aceasta cotitura a istoriei la care am fost martori, a contribuit si el, Neculai Constantin Munteanu. In mare masura, Craciunul istoric din 89 i-l datoram si lui. Dar de atunci, au trecut 16 ani...

"In copilaria mea era frig"

- Suntem din nou in preajma Craciunului si dvs. tocmai ati venit din Germania. Cum vi se pare Bucurestiul festiv, scaldat in lumina, atmosfera de sarbatoare? S-a schimbat ceva in bine in ultimii ani?
- Ceea ce se petrece in Bucuresti se petrece in toata lumea. Si asta e bine. Numai ca aici lucrurile au un aer usor caricatural. Si-apoi, e un aer de sarbatoare indusa, mai curand o sarbatoare cu aer comercial, ca peste tot in lume, o sarbatoare a societatii de consum, care a navalit si peste Romania.
- Craciunul e un prilej de aduceri aminte, clipa "zapezilor din copilarie"...
- Eu n-am avut parte in copilaria mea de aceasta magie electrica. In copilaria mea era frig. In noptile de Craciun, in biserica din satul meu, era frig ca afara. Intelegeam ca se petrece ceva important, mama ne punea sa postim in saptamana dinaintea Craciunului, ne impartasea, dar feeria magica a sarbatorilor exista doar in povesti. Satul in care m-am nascut eu era un sat aruncat undeva, la marginea unei cai ferate, era o halta intre Adjud si Marasesti. Iarna il facea sa para la marginea lumii, un teritoriu pierdut in nameti...
- Se spune ca iernile copilariei sunt fabuloase...
- Iernile amintirilor mele de copil sunt ierni teribile, cu ninsori extraordinare, cu zapezi fantastice care acopereau totul. Si totusi, atmosfera de sarbatoare nu exista... Am vazut o singura data, in toata copilaria mea, intr-o singura casa din sat, un brad impodobit cu globuri stralucitoare. Mi s-a parut ceva fabulos, extraordinar, ireal. Apoi, dupa un timp, am mai vazut un brad, in casa invatatoarei mele, dar n-a putut egala amintirea acelui prim, unic brad pe care-l vazusem inainte. Taranii nu impodobeau brazi. Iar cadouri... Primeam poate de Sf. Nicolae o nuia pusa in bocanci. Sf. Nicolae venea mereu cu nuiaua. Eram patru copii, dar nu-mi aduc aminte sa fi avut vreodata un pom de Craciun. Sigur, simteam intr-un fel ca era sarbatoare, ca se petrecea ceva important, pentru ca-i vedeam pe cei din jurul meu, pe tarani, cuprinsi de un fel de febra religioasa, noi insine cantam colinde despre pruncul Isus si despre Maica Domnului, cantam Leru-i Ler, dar pentru noi, copiii, important era ca... mancam mai bine decat de obicei, si asta cred ca era semnul adevaratei sarbatori. Colindam. Eu si fratele meu mergeam cu colindul prin vecini si pe la ceva rude, iar ei ne dadeau mere si nuci. Taranii erau saraci. Noi am fi vrut, desigur, ceva bani, dar ei nu aveau sa ne dea. Taica-meu era ceferist si uneori primea de la Cfr mici daruri de Craciun pentru copii, dar erau mereu niste daruri triste: carti in limba rusa. Eu eram desteptul satului, cum s-ar zice, si citeam. Taica-meu ne mai cumpara un "Arici-Pogonici", o "Cravata Rosie" si inainte de asta un "Licurici", si asta chiar ca era o sarbatoare, pentru ca revistele astea pentru copii erau colorate. Intelegi? Colorate! In vreme ce cartile noastre de scoala erau gri. Fara nici o poza, nimic. Doar abecedarul avea poze. Revistele astea colorate primite de Craciun erau un eveniment, o pata de culoare. Si mai erau turtele pe care le facea mama, un fel de prajitura din foi foarte subtiri, uscate pe plita, intre care se puneau zahar si nuca. Asta era Craciunul. Asteptam infrigurati sa vina popa si sa sfinteasca turta - nu aveam voie s-o mancam inainte de a fi sfintita - ca sa ne repezim la ea. Turta asta grozava se facea numai de Craciun. In restul anului, mancam un singur fel de mancare, toti din aceeasi strachina. Recunosteam sarbatorile dupa mancare. Uneori, daca era duminica, facea mama o placinta. Daca aveam cozonac, insemna ca era Pastele. Daca erau turte, insemna ca venise Craciunul. Odata, tot de un Craciun, tata a cumparat o portocala. Nu mai vazusem niciodata o portocala. Nici unul dintre noi nu mai vazuse. Dar nu pentru noi o cumparase tata, ci pentru ca mamei ii trebuia coaja, ca sa dea aroma turtelor. Asa am ajuns noi sa gustam pentru prima data dintr-o portocala. Erau sarbatori neincapute. Neimbelsugate. Dar erau sarbatori, asa le simteam. Iar ceea ce inseamna acum sarbatori aproape ca nu mai are nici o legatura cu cele de-atunci.
- Trebuie sa fi fost candva, undeva, si un Craciun luminos. Vi-l amintiti?
- Nu stiu, sarbatorile au fost mereu amestecate cu ceva. Mos Craciun devenise deja Mos Gerila! Mai tarziu au fost sarbatori anonime, sarbatori facute la internat, golite de orice semnificatie. Cand eram in liceu, regimul comunist avea grija ca in ajunul Craciunului sa fie Joia tineretului, iar vacanta de iarna incepea dupa Craciun. Ah, da, cand eram student la Ise, a fost si un Craciun memorabil: un fel de colind care a facut valva in epoca. Ne-am incolonat, poate ca eram prin anul patru, si am defilat nu pe trotuare, ci pe carosabil, pe Stirbei Voda. Ne-am trezit inconjurati imediat de securisti, pentru ca un asemenea colind era considerat o amenintare la adresa regimului. Era in anii 60. Timpurile in care eram copil si spuneam Crezul in biserica se indepartasera. In satul nostru aveam un vecin care fusese trimis la canal numai pentru ca la o nunta cantase "Traiasca regele". Erau ani in care mai fiecare familie din Romania avea pe cineva dus la canal. Noi aveam pe un frate al bunicului. Teama se nascuse deja si plutea, difuza, peste vechile sarbatori. Nimeni nu mai mergea cu Steaua...

"Stiam ca oamenii acasa ma asculta.
Mi-i imaginam in fata radioului dat incet"

- Dar sarbatorile exilului? Cum este un Craciun atunci cand esti departe de ai tai, cand stii ca nu ai nici o sansa sa te intorci acasa? Nu va cuprindeau nici o clipa dorul de tara, nostalgia, tristetea?
- (o clipa de tacere) Erau niste sarbatori usor schizofrenice. Dupa ce timp de opt-saisprezece ore pe zi petrecute la radio, plangeam soarta romanilor de-acasa, ieseam pe usa studioului si intram in alta lume. O lume in care incercam sa stam, mai ales de sarbatori, tot noi intre noi. Mergeam uneori la biserica ruseasca, unde erau slujbe ortodoxe. Alteori alergam dupa varza pentru sarmale si niciodata varza nemteasca nu era buna pentru ce voiam noi. Eram acolo, dar ne raportam mereu la aici. Imi era dor de casa uneori, dar nostalgie... stiam foarte bine de unde venisem. Dintr-un loc in care nu mai existase de mult nici o magie, nici o feerie a Craciunului. Daca exista o feerie, aceasta era acolo, in Germania, unde strazile erau luminate a sarbatoare, dar era o feerie careia noi nu ii apartineam. Din care eram exclusi. Ne unea faptul ca ii ajutam, intr-un fel sau altul, pe romani, asa cum puteam, prin intermediul radioului, in momentele grele. Nu stiu, poate ca intr-un fel ne ajutam si pe noi, facand emisiunile acelea de sarbatori. Stiam ca acasa oamenii ne asculta, mi-i imaginam noaptea, in fata radioului dat incet, ca sa nu se auda la vecini, in intuneric, ascultand "Actualitatea Romaneasca". Ma simteam legat de ei prin firele invizibile ale undelor radio, dar simteam o nevoie disperata de detalii concrete. Stii ce--i intrebam pe cei care veneau din tara? Cum e patrunjelul in Romania, cat costa carnea si unde o gasesti, detalii care ma ajutau sa-mi imaginez mai bine realitatea si care faceau ca oamenii sa vada ca stim, ca suntem informati, ca suntem cu ei. Desi n-a existat un program special de sarbatori, totusi eu am facut pe spatiul "Actualitatii Romanesti", editii speciale in care difuzam colinde. Stiam ca acasa colindele adevarate erau proscrise, si atunci am incercat sa gasesc ceva. Scormonind in fonoteca noastra, am dat peste un disc al Madrigalului, pe care erau toate colindele vechi, adevarate, numai ca sunau prea perfect. Aveau perfectiunea muzicii culte, pe cand pentru mine, colindul trebuia sa fie un cantec al unor oameni care se aduna sa se bucure impreuna si al carui farmec e tocmai imperfectiunea. Si atunci, amestecam colindele Madrigalului cu inregistrari ale unui cor de pe langa o biserica romaneasca din Cleveland. Era felul meu de a comunica cu cei de-acasa de sarbatori si, poate, cu acea parte din mine care ramasese acolo. Aranjam colindele in asa fel incat sa fie un fel de suita, cu vestea cea mare, cu Nasterea Pruncului, venirea magilor, iar intre colinde le spuneam romanilor cuvinte de imbarbatare, de speranta, incercam sa le dau curaj. Straniu este ca eu insumi nu traisem niciodata emotia speciala a Craciunului, in felul in care incercam sa o transmit romanilor care ma ascultau, nici in copilarie, nici mai tarziu. Re-cream atmosfera sarbatorii pentru romani, carora le era interzisa, dar o re-cream si pentru mine, care n-o traisem cu adevarat niciodata pana atunci. Eu nu puteam decat sa-mi imaginez ceea ce se petrecea acasa, nu puteam decat sa mi-i inchipui pe aceia care erau la capatul celalalt al firului, cum ar veni. Nu stiam daca ceea ce fac ajunge la inimile lor. Nu existau cai de comunicare, telefoane, iar cei care veneau din Romania acelor timpuri nu erau niciodata tarani sau muncitori, ca sa stiu daca reusesc sa ajung la ... inimile tuturor. Asta s-a petrecut ani de zile, pana in seara memorabila a Craciunului din 1989, cand telefoanele incepusera sa functioneze, cu mare greutate, si cand am auzit, pentru prima data, vocea unor romani care mi-au spus, aproape plangand, ca, timp de 20 de ani, ascultasera colinde de Craciun numai la Europa Libera. (Erau Marin Sorescu si Romulus Vulpescu.) Abia atunci am stiut ca reusisem. Abia atunci am inteles masura in care fusese importanta Europa Libera si masura in care noi facusem ceva pentru romani.

"Deodata, a rasunat in difuzoarele
de control "O, ce veste minunata!""

- Care a fost, totusi, cel mai fericit Craciun al dvs., din cele care au fost asa cum au fost?
- Cel mai fericit Craciun pe care l-am trait a fost in acelasi timp si cel mai nefericit. Un Craciun paradoxal, intre bucurie si consternare. Cel din 1989, despre care vorbeam. De fapt, totul incepuse nelinistitor din 16 decembrie. In 22 decembrie, noi, cei de la Europa Libera, ca si cei din tara, eram intr-o stare de euforica incordare dupa zile intregi in care nu parasiseram redactia. Emiteam 24 de ore din 24, eram cu ochii pe toate agentiile de stiri, pe toate canalele de televiziune, traiam cu sufletul la gura tot ceea ce se petrecea in tara. Eram obositi dar fericiti, in mijlocul acelei tensiuni maxime care ne secatuia, dar in acelasi timp ne si hranea cu o energie formidabila. Pe 25 decembrie, parca vad, intra in studio o colega a noastra si, fara sa ne spuna despre ce este vorba, anunta dintr-o singura suflare, in direct, ca Ceausescu a fost judecat, condamnat la moarte si executat la Targoviste. Nu spusese nimanui ce vrea sa anunte. Am aflat odata cu ascultatorii. In studio s-a lasat tacerea. A fost o clipa de stupefactie, o clipa uluitoare, ca si cum timpul s-ar fi oprit in loc. O clipa unica, in care nimeni nu a rostit nici un cuvant, o tacere care s-a auzit si la radio. Si atunci, am facut semn celui de la pupitru sa puna o muzica, sa puna un disc, ceva, ca sa umple golul nelinistitor al acelei clipe. A pus un disc la intamplare. Si, deodata, a rasunat in difuzoarele de control "O, ce veste minunata!". Noi eram in picioare, muti, incremeniti. Atunci, dintr-odata am inteles ceea ce se petrecuse, am perceput intelesul cuvintelor, ne-am dat seama ca de fapt este Craciunul si ca, intr-un fel, totul se terminase, dar si ca totul incepea atunci. A fost o clipa extraordinara pe care nici eu, nici ceilalti n-o s-o uitam niciodata. O coincidenta bizara a facut ca, in aceeasi clipa, dupa anuntarea vestii, si Radio Bucuresti sa fi pus aceeasi melodie care a dat inteles momentului: "O, ce veste minunata!"... Pentru noi si pentru romani, atunci, parea evident ca Ceausescu trebuie sa dispara. Parea ca aceasta este rezolvarea, salvarea. Abia mai tarziu am inceput sa ne gandim cat de odios a fost totul, procesul, uciderea barbara din ziua de Craciun, care in ochii lumii crestine a parut aproape un omor ritual si condamnabil. De-asta spun ca a fost un moment fericit si nefericit in acelasi timp, un Craciun bizar, un moment astral, in care bucuria, socul, surpriza, nelinistea pentru ceea ce avea sa urmeze, sperantele, toate la un loc au constituit substanta unei clipe unice, pe care o traiesti o singura data in viata. E foarte greu de pus in cuvinte ceea ce am simtit atunci, dar cu siguranta ca acela a fost cel mai important Craciun al vietii mele. De atunci, toate Craciunurile care au urmat au fost prilejuri de amintire a acelor ore esentiale, irepetabile.
- I s-a spus "Craciunul insangerat"! Craciunul care le-a schimbat viata romanilor. A schimbat el si viata dvs.?
- Si lumea mea s-a schimbat atunci, poate intr-un fel fundamental. M-am intors in tara imediat, in ianuarie 1990. Nu mai fusesem in tara din 1977. Am facut, in anii care au urmat, mai multe Craciunuri in tara, cu prieteni, cu colegi, dar acestea au fost mai curand niste sarbatori cosmopolite. Nu au avut nici o legatura cu tremurul inefabil al unei sarbatori religioase. Poate ca eu nu sunt un tip religios in sensul obisnuit al cuvantului, caci relatia mea cu Dumnezeu este una personala, care scapa institutiei Bisericii si reglementarilor. De altfel, nu stiu cati dintre oamenii care participa la feeria luminoasa a Craciunului timpurilor noastre, mai pastreaza semnificatia originara a evenimentului. Am sentimentul ca sarbatorile au devenit, si la noi, ca si in Occident, un spectacol al carui sens a fost pierdut. In ceea ce ma priveste, dupa acel Craciun al anului 1989, totul s-a schimbat. Nimic nu a mai fost ca inainte. Stii, ieri vorbeam cu un prieten despre faptul ca inainte de 1989, ne unea un scop comun, un tel, o lupta, era o uniune daca vrei, o solidaritate intemeiata pe existenta unui dusman comun: comunismul. Dusmanul odata disparut, cel putin aparent, solidaritatea care ne-a unit s-a spart in mii de cioburi. Oamenii au uitat raul care i-a unit, iar solidaritatea in bine, dragostea fata de aproapele nostru par inca de domeniul unui viitor indepartat. Nici noi n-am mai fost aceiasi. Asta e tot. De Craciun voi fi iarasi departe de cei care pareau atat de aproape, candva, cand eram doar una din vocile noptii. S-auzim numai de bine, totusi!

Fotografiile autorului