Sub munte, la Polovragi

Veche de 500 de ani, manastirea ascunsa sub culmile Capatanei si ale Parangului isi pastreaza puterea daruita de Maica Domnului.

Toate drumurile Gorjului care urca spre Transilvania se opresc in poarta manastirii Polovragi. Nu ai pe unde sa inaintezi. In spate, puse de-a curmezisul, stau culmile Capatanii si ale Parangului, despicate de ape repezi. Doar gandul bate peste cele doua masive stancoase infipte in cerul toamnei, si drumul oilor, pe care ciobanii ardeleni au coborat in campiile novacene.
Inconjurata ca o cetate, cu ziduri de piatra si porti boltite inalt, manastirea Polovragi pare un semn de hotar asezat intre doua lumi - cea a campiei si cea a inaltimilor dacice. Nu departe se afla pestera lui Zamolxe, unde se zice ca marele preot a si fost ingropat, nu inainte de a le lasa ucenicilor taina vindecarii cu rugaciuni si cu ierburi de leac.
La Polovragi, trebuie sa umbli cu sfiala si luare aminte. Esti chiar pe locul sfant al batranilor geti si al primilor pustnici crestini, refugiati in puzderia celor 84 de pesteri ce inconjoara lavra ctitorita de Brancoveanu, pe mai vechea temelie a unei biserici ridicate inca din 1505 de Radu si Patru, fiii boierului gorjean Danciu Zamora.
Putine lacasuri ortodoxe se pot mandri cu o vechime atat de mare. Sunt 500 de ani de cand manastirea gorjeana isi pastreaza misterul, ascuns in numele ei: Polovragi - planta medicinala straveche (polovraga) sau criptograma straromana, ce s-ar traduce prin "Camp vrajit".

Veronica, maica florilor

In curtea manastirii, ninge cu pulbere alba de funigei ca in cartile colorate ale copilariei. Vantul de pe creste, involburat si taios, aici abia adie. Se simte ca locul e ferit si binecuvantat, ca mantia ocrotitoare a Maicii Domnului, cea pictata chiar pe tampla pridvorului, sta asternuta deasupra intregului tinut, indulcind iarna si frigul cel sufletesc.
E liniste si pace la Polovragi. Curtea bisericii pare pustie. Ascunsa pe sub arcade de piatra, obstea monahiilor pregateste Craciunul si bucuria nasterii lui Isus, la trapeza sau in chilii. E timpul curateniei sufletesti, dar si al bucatelor de poveste, cozonaci cu nuca si piure de castane, prajituri cu miere si alte daruri dulci, migalite din vreme, pentru a fi oferite surorilor colindatoare in noaptea de Mos Ajun.
Batrana si cu mainile inasprite de zgrumturii inghetati ai pamantului, maica Veronica are alta ascultare. De 35 de ani, de cand a fost primita in manastire, se ocupa de flori. Tot anul le sapa, le schimba ghivecele, le muta din beci la lumina, le curata frunzele cu o carpa moale, discuta cu ele, intreaba ce mai fac sicum le mai merge, uneori cerandu-si iertare cu lacrimi si mustrare de cuget, ca le-a mangaiat pe unele mai mult ca pe surorile lor. Vara, de jur imprejur, intreg cerdacul manastirii devine o gradina suspendata in jardiniere, glastre si ghivece imense de lut, intr-un amestec incredibil de culori si arome suave de begonii imense, crini imperiali, trandafiri japonezi, bromelii dungate, muscate incandescente, parme si azalee princiare, in toate nuantele curcubeului. Iarna, maica isi muta in chilie plantele mai gingase, care au nevoie de mai multa lumina, rugandu-se impreuna cu ele si incalzindu-le cu suflarea, fara a uita sa pregateasca din vreme ghivecele de Craciunite, astfel ca floarea cea rosie sa se deschida chiar de minunata sarbatoare a Craciunului.
Ca in ieslea cea sfanta din Bethleem, la Polovragi saracia e bogata si plina de lumina. Maicile robotesc intre slujbe si tin cat mai mult paza gurii. Vorbesc putin si mai mult asculta, refuzand usor speriate sa povesteasca despre miracolele si multimea vindecarilor savarsite candva in biserica. De fapt, orice icoana e grabnic ajutatoare, lucrand dupa credinta si lacrimile fiecaruia.
Degeaba cauti la altar, printre chipuri de sfinti si arhangheli: vestita icoana facatoare de minuni de la Polovragi e chiar sub ochii tai, pe turnul intrarii, privind blanda, neingradita si rabdatoare, ca orice mama care isi iubeste copiii. Deasupra soldului stang, o gaura adanca si dureroasa strica perfectiunea desenului si a culorilor, asternute direct pe perete. Ma intreb ce poate fi aceasta rana urata si, parca ghicindu-mi gandurile, maica Veronica imi explica soptit, ca o mare taina: "Ea este icoana si protectoarea noastra. Sa ai incredere. Doua mari miracole s-au implinit prin ea. O data, prin 1802, a oprit jarul incendiului care mistuise chiliile si intreaga incinta, chiar in dreptul bisericii, chipul ei nefiind atins nici macar de o singura urma de fum. A doua oara, a pedepsit pe turcul care a tras cu flinta in soldul ei. Paganul nu a mai apucat sa iasa pe poarta manastirii. Fara motiv, speriat ca de-o nevazuta naluca, armasarul turcului s-a ridicat in doua picioare si, trantindu-l la pamant, i-a zdrobit teasta in copite".
Maica Veronica are ce povesti despre minunile Maicii Domnului, care a pazit vreme de 500 de ani aceasta manastire greu incercata de incendii si navaliri, de intamplari si primejdii teribile, lasandu-i, totusi, neatinse, mostenirea brancoveneasca, biblioteca de carti rare, sutele de icoane pe sticla si lemn, superbul steag randuit in culori de zugravul Gheorghe, stiharul din fir de aur daruit de Matei Basarab si, nu in ultimul rand, cele doua vesminte unice de preot, ornate cu motive populare romanesti.
Nimeni nu a luat un singur ac din avutia bisericii - nici macar comunistii atei, care au tinut manastirea pustie vreme de aproape 20 de ani, dorind sa faca din ea adapost pentru handicapati. Nu i-a lasat Preasfanta Fecioara, dar nici strabunii nevoitori ai locului: ctitorul Danciu Paraianu, decapitat in 1658 dimpreuna cu fiul sau; fostul staret Corneliu Sabareanu, cel ce s-a zidit si si-a sapat singur mormantul in pestera ce ii poarta acum numele, asemenea marelui boier Barbu Craiovescu, care, caindu-se amarnic pentru gestul de tradare si moartea lui Mihai Viteazul, a rascumparat moastele Sfantului Grigore Decapolitul si apoi s-a sihastrit prin grotele din Polovragi, sub numele sau de calugar, Pahomie.

Cand taci tu, il lasi
pe Dumnezeu sa vorbeasca

Iarna, in chilia ei invadata de muscate focoase si violete parfumate si feciorelnice, maica Veronica are uneori timp sa se gandeasca la maruntele bucurii florale ale primaverii, urcand in cate-o duminica mai tihnita pe sleaurile abrupte ale Parangului, la Poiana Padesului sau la Grota Sihastrului, pentru a trage in piept mireasma aspra a garofitei de munte si pentru a se ruga in liniste, vorbind in minte cu Dumnezeu.
In lungile nopti de iarna, asupra Manastirii Polovragi pogoara alene si catifelat miresmele Craciunului, cu arome de tamaie si busuioc, cu nostalgice visari si ramuri de brad puse in fereastra, in timp ce crengutele de cires si zarzar din pocalul asezat la icoana asteapta primii muguri si primele petale amagitoare ale indepartatului mai.
Polovragi e un loc aparte, profund mistic si plin de secrete bine ascunse: pestera lui Zamolxe, careia nimeni nu i-a gasit capatul, in ciuda celor 24 de kilometri explorati de speologi; presupusul tunel ce strabate maruntaiele pamantului tocmai pana spre Transilvania; Crucea lui Ursache, unde (spun ciobanii novaceni) se aduna toate fulgerele pe vreme de furtuna, facand sa sclipeasca in valve albastrii comoara ascunsa in cetatea dacica de la Poiana Padesului - probabil stravechea Arcinna, pomenita de Ptolemeu.
Multe se vorbesc in sat despre blestemul aurului ascuns de Dromihete si despre ciudatele intamplari prin care a trecut puzderia cautatorilor de comori, dar maica Veronica nu ia nimic in seama. Surade doar, gandind ca adevarata bogatie a locului e chiar langa ea, in altarul bisericii si in chilioara ei, invesmantata tot timpul anului cu flori.
Manastirea Polovragi e un loc special, pazit de Dumnezeu. Asemenea Veronicai, toate maicile venite in vizita la manastire nu au mai putut pleca. Au ramas pentru pacea si frumusetea muntelui, pentru modestia eroica a batranei starete Fevronia, care mergea pe jos, cale de 40 de kilometri, pana la Targu-Jiu, luptandu-se cu oamenii si vremurile potrivnice. Parasita pana la ruinare vreme de 20 de ani, manastirea s-a intors la rostul ei, recladind chiliile, muzeul de icoane, livada si aleea prelunga de brazi, acoperisul bisericii si zidurile de incinta, fara a uita de pravila zilnica si rugaciunea de aur de la miezul noptii.
Mai mult ca in oricare alta parte, la Polovragi totul se face cu buna voire, intr-o intelegere tacuta si plina de dragoste. E loc de munca, dar si de ganduri smerite. Nu de putine ori, tanarul duhovnic Bogdan ia drumul inaltimilor, zabovind ore intregi in adancul vreunei grote, spre rugaciune si linistire a sufletului. Insingurarea muntelui e deopotriva leac si carte de intelepciune. Ai multe de invatat. Tacand tu, il lasi pe Dumnezeu sa vorbeasca, in ganduri si trairi, in flori si gaze, in zborul si cearta melodioasa a pasarilor, in cerul spuzit de stele sau in jocul halucinant de luminite palpaitoare al licuricilor de iunie.
Strainii vin la manastire si se minuneaza. Vin pentru cateva ore si se trezesc ca raman cateva zile. Simt si ei asezarea bine tocmita a muntelui, dulceata Liturghiei si mangaierea Maicii Domnului, zugravita in pridvor. Chiar daca nu sunt ortodocsi, pentru cateva clipe se convertesc si incep sa inteleaga cat de importanta este o boare de misticism si de traire ascunsa, departe de graba si zarva asurzitoare a lumii; cat de bogate pot fi simplitatea unui gest si saracia smerita a straielor monahale.
La Polovragi, eternitatea pare un pic mai aproape de pamant. E ca in noptile bogate de august, cand privesti cerul spuzit de stele si ai impresia ca, ridicand mana, le poti atinge usor, cu varful degetelor.
La Polovragi, ninge cu funigei ca in visele colorate ale copiilor; o pulbere argintie care anunta zapada. Craciunul se apropie, batand usor la ferestrele mici si boltite ale chiliilor. In genunchi, cu Psaltirea deschisa in dreptul unui imn de slava, maicutele asteapta linistite, cu masa pregatita imbelsugat si camara sufletului neprihanita, asa cum se cuvinte la marea sarbatoare a Nasterii lui Cristos.
Fotografii de Iulian Ignat