O vale adanca si larga, taiata in carnea de piatra a Alpilor. Jos, in adancuri, apa Innului. Ceturile inserarii cuprind cerul in lumini bizare, coloreaza crestele de piatra in umbre albastre si portocalii. In mijlocul tuturor acestora, suspendat intre cer si pamant, la 1700 de metri inaltime, se afla satul Guarda, adunat din case vechi de piatra in jurul unei biserici cu turla inalta, taioasa.
"Iau sun, tu est, iel is..." conjuga Armon in limba romansa. "Eu sunt, tu esti, el este", repet si eu in romana, si e randul lui sa ramana cu gura cascata de uimire de asa lucru ciudat. Sigur, el stia ca exista undeva, la marginea Europei, o tara in care se vorbeste o "lingua dulce", uimitor de asemanatoare cu limba lui, dar n-ar fi crezut ca sunt chiar atat de multe cuvinte. A vazut la televizor Carpatii si a ascultat vorbe in limba romana, intelegand aproape totul, dar...
Strabatem strazi inguste si pietruite peste care s-a lasat o liniste absoluta, printre ferestre luminate, printre boltile adanci de piatra ale portilor, catre biserica incremenita in inserare. De pe case ne privesc personaje bizare, scrijelite pe ziduri. "Originile romansilor se pierd in negura timpului", zice Armon, "si, de fapt, sunt un mister. Toata lumea e de acord ca, la un moment dat, au fost romanizati, dar marea intrebare este de unde au venit ei inainte, cand au venit, ce fel de limba este aceasta, ale carei radacini le mai gasim si azi. Unii spun ca romansii sunt celti, dar adevarul este ca nimeni nu stie cu adevarat. Mie imi place tocmai asta: romansii sunt un neam misterios."
Armon Schlegel este jurnalist, lucreaza pentru televiziunea romansa, numai ca a preferat sa ramana aici, sus, unde s-a nascut, printre munti. Ar fi putut pleca de mult, oriunde. Nu se poate desparti insa de catunul lui facut din cateva case. Se duce incolo si-ncoace, strabate muntii in cautarea subiectelor de televiziune, dar revine intotdeauna acasa. Stie totul despre zona si despre oameni, el este omul potrivit sa-mi deschida portile acestui tinut fabulos. As vrea sa stiu cum sunt oamenii acestia care traiesc intre cer si pamant, pe inaltimile ametitoare ale Alpilor, as vrea sa patrund dincolo de portile boltite din piatra si sa le ascult istoriile cele mai vechi. Stiu ca sunt neam de ciobani si oameni ai muntilor, ca sunt legati de padurile si de stancile lor, si de-aceea as vrea sa patrund dincolo de pojghita de civilizatie elvetiana care ii inveleste, catre sufletul lor de romansi. Armon ma priveste cu atentie, ca si cum cuvantul "suflet" ar fi declansat un mecanism interior, si imi dau seama ca am nimerit. Ce fel de credinte, de povesti au romansii? Ce e cu desenele ciudate care decoreaza fetele stravechilor case? De ce sunt satele romansilor intotdeauna catarate in creierii muntilor?
Seara s-a lasat ca un glob fumegos deasupra satului Guarda. S-au aprins lumini portocalii. Stam pe o banca impodobita cu balauri, caci romansii, ca si noi, au banci in fata portilor de lemn ale caselor. Armon trage adanc din tigara. "Satele au fost facute in jurul bisericilor, iar bisericile au fost inaltate in locuri foarte speciale", zice Armon aproape in soapta, "in locuri in care, inainte de crestinism, au existat altare pagane. Sunt locuri in care initiatii acelor timpuri stravechi oficiau ritualuri stranii, se inchinau unor forte si unor zei uitati, dar ale caror urme si reprezentari mai pot fi regasite si-acum. Oamenii nu mai stiu de unde vin anumite semne, nu mai stiu de ce fac anumite lucruri, dar le fac. Timpurile vechi traiesc inca, discret, in subsolurile celor moderne. Deseneaza pe case insemne solare deasupra ferestrelor, dar nu stiu de ce o fac, deseneaza luna si stelele, pentru ca asa e traditia. Deseneaza dragoni, pentru ca asa are si vecinul, iar

Povestea incepe sa prinda contur, incep sa inteleg aerul arhaic al satelor romanse, caci, fara nici o indoiala, oamenii acestia traiesc orientati catre trecut, chiar daca uneori nu-si dau seama. Mi-l imaginez pe Armon, cu instrumentul lui de alama in forma de Y, investigand stravechi ruine ratacite prin munti, notandu-si pe schitele sale complicate locurile exacte ale stravechilor ritualuri pagane, punctele precise ale vechilor altare. "Asemenea locuri exista in natura", zice, "locuri care n-au fost inca descoperite, sau au fost uitate si pe care eu le-am gasit. Sunt locuri in care simti ca te umpli de putere, in care simti ca faci parte din ceva mult mai mare decat tine, sau, dimpotriva, locuri care te secatuiesc de puteri. Unii oameni cand ajung in astfel de locuri au viziuni, au vise ciudate, asa cum in vechime samanii pagani puteau vedea viitorul sau trecutul. Am cunoscut un om care era bolnav de spate pentru singurul motiv ca dormea la intersectia unor fluxuri de energie care nu-i priau, si altul care, de 60 de ani, traia intr-o casa care pe mine m-ar fi ucis. Intelegi?" Da, inteleg, caci in tara si in muntii de unde vin eu, taranii stiu foarte bine ca exista locuri sfinte si locuri blestemate, iar ciobanii pun troite la rascrucile drumurilor de oi din creierul muntilor. Si mai inteleg ca lumea aceea straveche despre vorbeste Armon n-a murit niciodata, e numai adormita sub crusta subtire de civilizatie. Inteleg ca muntii acestia, ca si muntii nostri de-acasa, au darul de a pastra amintiri ancestrale, si ca nimic nu e intamplator, nici insemnele solare de pe casele lor, semanand izbitor cu cele de pe portile din Maramures, nici dragonii semanand cu balaurii din povestile romanesti, nici povestile despre lupi...
Am stat cu Armon pana tarziu, in noapte, pana cand luminile s-au stins, pana cand fapturile bizare scrijelite pe casele romanse pareau sa se miste, pana cand turla de piatra a bisericii din Guarda a fost impresurata de bezna inaltimilor. Unele lucruri si unele fiinte se vad mai bine in intuneric decat in plina lumina. De-acum, stiam ce caut.
Fierarul Thomas si
sarpele cu cap de lup

Casuta de piatra in care Thomas-fierarul isi are atelierul pare cazuta din cer. Usile sunt larg deschise. Nimeni. Intru. E un cuptor mare acolo, in care ard mocnit niste carbuni, e aproape intuneric, caci nu sunt ferestre si, in mod straniu, singurele raze de soare care intra diagonal prin usa se opresc exact pe carbunii licarind in vatra, ca si cum focul s-ar fi aprins singur, de la soare. Zeci de ciocane de toate marimile sunt raspandite peste tot, clesti si lanturi, masinarii al caror rost imi scapa, funinginea groasa de pe pereti, caldura moale care iradiaza din marea vatra, toate acestea sunt din alta lume. Soarele a ramas afara. E un loc ce apartine mai curand adancurilor intunecate decat luminii arzatoare de dincolo de usa. Strig. Nimeni. O usa se face in stanga si indraznesc sa pasesc acolo, fara sa ating nimic. Daca atelierul cu forja pare poarta catre infern, locul de alaturi este trecerea catre cer. Prin ferestrele mari se vad muntii, lumina intra in valuri groase, scaldand o uluitoare galerie de fiinte de metal atarnate de pereti, puse pe jos, prin colturi, pretutindeni. Sunt figurine de metal negru, animale fantastice modelate direct cu ciocanul, caci urmele loviturilor se vad clar pe chipurile lor. Sunt pasari in zbor, numai ca au chipuri de soparle, sunt unicorni cu priviri diavolesti, cu ochii holbati in gol si, jos, intr-un colt, vad doi serpi incolaciti ca intr-un dans, iar serpii au capete de lup. Pe o masa din fier cu picioare stranii e un joc de sah cum n-am mai vazut niciodata, in care piesele sunt ascutite si uriase, ca niste turle de biserica in miniatura. "Nu sunt de vanzare", zice o voce jucausa in limba germana. Se apropie si-mi arata. Piesele de sah au scrijelite trasaturi ciudate. Regina are trasaturile Fecioarei Maria, caii sunt dragoni ridicati pe picioarele dinapoi, pionii par fiinte ale muntilor, gnomi iesiti la lumina din adancuri.
Thomas Lampert - pe care prietenii il striga Toma - e tanar, blond, cu un cercel in ureche, surazator, si imi ia un timp sa inteleg ca el, fierarul satului, e mai curand un fel de artist al fiarelor, un creator care se slujeste de ciocane si de foc pentru a aduce in realitate acele creaturi stranii pe care le-am vazut. Daca vreau, imi face un sarpe cu cap de lup, oricat de mare, dar asta ar dura cam o saptamana, sau poate vreau un cocos solar, sau un unicorn, sau un dragon cu aripi si cu solzi, asta pentru ca a observat ca sunt fascinat de galeria de creaturi din metal. Sunt personaje din povesti pe care el le-a auzit de cand a venit aici, in Guarda, pentru ca el nu e nascut in munti, e din alta parte. O istorie de demult spune ca intr-o anumita noapte de la sfarsitul lui noiembrie, cand e luna plina, de pe crestele muntilor coboara spre paduri o ceata. "Coboara asa, ca un rau, ca o apa, ca un fum gros. Se scurge printre copaci si inainte de a ajunge jos, la rau, se transforma in serpi lungi, acoperiti cu solzi de metal. Au capete de lup si ochi stralucitori. Atunci oamenii stau inchisi in case, aparati numai de semnele pictate pe peretii exteriori." Unele case sunt aparate de brauri de serpi, altele de vrajitori care calaresc pe nori, la fel ca solomonarii de pe la noi, altele au soarele insusi desenat, menit sa arda creaturile intunericului coborate din munti. Asta reprezinta lucrarile din galeria cu fiinte nemaivazute a lui Toma. Personaje din povesti. "Nimeni nu mai crede astazi in asemenea lucruri", adauga el, "numai ca eu stiu sigur: sunt oameni in sat, care mai in gluma, mai in serios, in noaptea aceea, infig in grinda de deasupra intrarii un cutit de otel sau un topor vechi." Rade. Eu ma gandesc la obiceiurile romanesti din noaptea Sfantului Andrei al lupilor si nu pot sa nu vad asemanarile. "Sarpele cu cap de lup imi place cel mai mult", zic. "Poate pentru ca stii acum povestea", zambeste el. Fiecare creatura de-a lui Toma are povestea ei. Cocosii solari sunt trimisii oamenilor catre cer, asa cum capricornii faceau legatura cu fiintele din adancurile muntilor, serpii incolaciti aparau casele de duhurile noptii, iar prin pasari, romansii puteau trimite mesaje catre sufletele celor morti. Iar el, Thomas Lampert, face din toate acestea... ceea ce vad. "Uneori", zice, "atunci cand privesti din afara, vezi mai bine, intelegi mai bine unele lucruri." Vrea sa spuna ca desi el nu e nascut aici, face parte dintre aceia care "s-au nascut romansi". E prizonierul acelei lumi a himerelor care razbate pretutindeni in satele romansilor, e fascinat de povestile lor pline de fiinte ireale, a ramas aici, in satul de dincolo de nori, pentru ca locul acesta e incarcat de puterile stranii despre care vorbea Armon. L-am vazut, mai tarziu, la lucru, si am vazut chipurile pe care le poate lua, sub ciocanele lui, fierul incins la rosu. Thomas Lampert se juca cu creaturile de foc, la fel cum trebuie sa fi facut, cu mii de ani in urma, primii oameni care au descoperit ca pot, cu mainile lor, sa modeleze lumea. Atelierul lui nu e decat o poarta catre un alt timp. Inainte de a pleca, mi-a spus intr-o doara ca atelierul lui de pe varful muntelui e ultimul de felul acesta din intreaga tara a romansilor si poate din intreaga Elvetie... Deasupra intrarii, un mic basorelief turnat in metal reprezenta un diavol surazator tinand cu un cleste o bucata de fier deasupra unei nicovale. O lovea cu ciocanul si in spatele lui ardea, urias, focul unui cuptor.


Am intrat in cele din urma impreuna cu Maria Morell, prin poarta cea mare si rotunda a casei sale, si am vazut lada de zestre impodobita cu ingeri si cu flori. M-a condus in beciurile adanci, boltite, de sub casa, si am vazut cum face branza de capra - un fel de cascaval rotund pe care apoi il vinde turistilor dupa ce ii face un mic semn al crucii, nevazut, pe una din fete. "O cruce?!", am intrebat, stiind ca bisericile lor sunt frumoase, dar parasite de oameni. "Dumnezeu e cu noi oriunde", mi-a spus, "il tinem cu noi chiar daca nu mergem la biserica. Inainte era altfel. Mama a prins timpurile cand oamenii mergeau inca la biserica cu totii si cantau. Pe-atunci se aprindeau focuri pe munti in zilele de sarbatoare." Am avut privilegiul de a vedea pe dinlauntru toate cotloanele,

Cand am plecat, am bagat de seama ca sus, deasupra portii celei mari, pe blazonul casei, deasupra numelui Morell, era desenata o silueta de tap ridicat in doua picioare. Maria, pe care eu o botezasem in gand Cascavela, mi-a vazut privirea si a dat din cap.
Epilog

(Fotografiile autorului)
09.12.2008, 20:33Maria Maria
Acestia sunt romansii ,ramasite ale acestui neam imens din Europa asa cum spunea Herodot. La fel cu friulii din regiunea Alpilor Italiei. Sunt urmasii tracilor, dacii fiind ramura nordica si cea mai mare a acestui neam antic .. De aceea vorbim limbi asemanatoare, cuvinte comune fara tangenta cu latina romanilor si ei mladite tarzii ale tracilor. Asta este explicatia asemanarii lingvistice izbitoare si nu cele ale lingvistilor care ,buimaci, necunoscand o istorie adevarata a Europei si a Rominilor, inca cauta tot felul de explicatii .
10.12.2008, 22:17Sebastian Mocanu
In limba romansha bab inseamna tata
In limba italiana Babo Natale inseamna Mos Craciun
In limba indiana baba inseamna tata
In istoria nu prea veche a romanilor exista un personaj numit Baba Novac, barbat vrednic
In muntii nostri exista un monument megalitic numit Babele
Si lista ar putea continua ...