O vale adanca si larga, taiata in carnea de piatra a Alpilor. Jos, in adancuri, apa Innului. Ceturile inserarii cuprind cerul in lumini bizare, coloreaza crestele de piatra in umbre albastre si portocalii. In mijlocul tuturor acestora, suspendat intre cer si pamant, la 1700 de metri inaltime, se afla satul Guarda, adunat din case vechi de piatra in jurul unei biserici cu turla inalta, taioasa.
"Iau sun, tu est, iel is..." conjuga Armon in limba romansa. "Eu sunt, tu esti, el este", repet si eu in romana, si e randul lui sa ramana cu gura cascata de uimire de asa lucru ciudat. Sigur, el stia ca exista undeva, la marginea Europei, o tara in care se vorbeste o "lingua dulce", uimitor de asemanatoare cu limba lui, dar n-ar fi crezut ca sunt chiar atat de multe cuvinte. A vazut la televizor Carpatii si a ascultat vorbe in limba romana, intelegand aproape totul, dar...
Strabatem strazi inguste si pietruite peste care s-a lasat o liniste absoluta, printre ferestre luminate, printre boltile adanci de piatra ale portilor, catre biserica incremenita in inserare. De pe case ne privesc personaje bizare, scrijelite pe ziduri. "Originile romansilor se pierd in negura timpului", zice Armon, "si, de fapt, sunt un mister. Toata lumea e de acord ca, la un moment dat, au fost romanizati, dar marea intrebare este de unde au venit ei inainte, cand au venit, ce fel de limba este aceasta, ale carei radacini le mai gasim si azi. Unii spun ca romansii sunt celti, dar adevarul este ca nimeni nu stie cu adevarat. Mie imi place tocmai asta: romansii sunt un neam misterios."
Armon Schlegel este jurnalist, lucreaza pentru televiziunea romansa, numai ca a preferat sa ramana aici, sus, unde s-a nascut, printre munti. Ar fi putut pleca de mult, oriunde. Nu se poate desparti insa de catunul lui facut din cateva case. Se duce incolo si-ncoace, strabate muntii in cautarea subiectelor de televiziune, dar revine intotdeauna acasa. Stie totul despre zona si despre oameni, el este omul potrivit sa-mi deschida portile acestui tinut fabulos. As vrea sa stiu cum sunt oamenii acestia care traiesc intre cer si pamant, pe inaltimile ametitoare ale Alpilor, as vrea sa patrund dincolo de portile boltite din piatra si sa le ascult istoriile cele mai vechi. Stiu ca sunt neam de ciobani si oameni ai muntilor, ca sunt legati de padurile si de stancile lor, si de-aceea as vrea sa patrund dincolo de pojghita de civilizatie elvetiana care ii inveleste, catre sufletul lor de romansi. Armon ma priveste cu atentie, ca si cum cuvantul "suflet" ar fi declansat un mecanism interior, si imi dau seama ca am nimerit. Ce fel de credinte, de povesti au romansii? Ce e cu desenele ciudate care decoreaza fetele stravechilor case? De ce sunt satele romansilor intotdeauna catarate in creierii muntilor?
Seara s-a lasat ca un glob fumegos deasupra satului Guarda. S-au aprins lumini portocalii. Stam pe o banca impodobita cu balauri, caci romansii, ca si noi, au banci in fata portilor de lemn ale caselor. Armon trage adanc din tigara. "Satele au fost facute in jurul bisericilor, iar bisericile au fost inaltate in locuri foarte speciale", zice Armon aproape in soapta, "in locuri in care, inainte de crestinism, au existat altare pagane. Sunt locuri in care initiatii acelor timpuri stravechi oficiau ritualuri stranii, se inchinau unor forte si unor zei uitati, dar ale caror urme si reprezentari mai pot fi regasite si-acum. Oamenii nu mai stiu de unde vin anumite semne, nu mai stiu de ce fac anumite lucruri, dar le fac. Timpurile vechi traiesc inca, discret, in subsolurile celor moderne. Deseneaza pe case insemne solare deasupra ferestrelor, dar nu stiu de ce o fac, deseneaza luna si stelele, pentru ca asa e traditia. Deseneaza dragoni, pentru ca asa are si vecinul, iar casele se construiesc cu anumite ferestre catre nord, pentru ca asa se face. Asa este si cu asezarea satelor. Nimeni nu mai stie astazi ca locurile in care au fost construite bisericile sunt locuri deosebite. Stii", zice dupa o pauza, "batranul meu stia sa gaseasca apa de sub pamant cu bagheta de alun..." Tac, simtind ca am intrat intr-o zona unde intrebarile mele mai mult ar strica. "Tata" in limba romansa se zice "bab". "Mai intai am descoperit ca pot si eu sa gasesc apa, cand eram copil. Pe urma, am descoperit ca pot gasi si alte lucruri. Ca pamantul e strabatut de linii de forta, de energii subtile care pot fi masurate si, ca sa ma intorc la biserici, ca intotdeauna acestea sunt construite in anumite locuri, foarte precise, la intersectia anumitor linii de forta. Intelegi? Am descoperit ca oamenii vechi cunosteau perfect geometria acestor energii si isi construiau altarele pagane in anumite puncte, care le confereau puteri. Sunt punctele pe care, mai tarziu, s-au construit biserici, in jurul carora s-au construit sate. Oamenii au locuit mereu in jurul unor asemenea puncte care i-au atras ca un magnet, indiferent de locul unde erau plasate, la inaltimi ametitoare, in varful muntilor, in paduri nepatrunse, in mlastini miscatoare. Nici un efort nu era prea mare, caci contactul cu puterile nevazute era nepretuit."
Povestea incepe sa prinda contur, incep sa inteleg aerul arhaic al satelor romanse, caci, fara nici o indoiala, oamenii acestia traiesc orientati catre trecut, chiar daca uneori nu-si dau seama. Mi-l imaginez pe Armon, cu instrumentul lui de alama in forma de Y, investigand stravechi ruine ratacite prin munti, notandu-si pe schitele sale complicate locurile exacte ale stravechilor ritualuri pagane, punctele precise ale vechilor altare. "Asemenea locuri exista in natura", zice, "locuri care n-au fost inca descoperite, sau au fost uitate si pe care eu le-am gasit. Sunt locuri in care simti ca te umpli de putere, in care simti ca faci parte din ceva mult mai mare decat tine, sau, dimpotriva, locuri care te secatuiesc de puteri. Unii oameni cand ajung in astfel de locuri au viziuni, au vise ciudate, asa cum in vechime samanii pagani puteau vedea viitorul sau trecutul. Am cunoscut un om care era bolnav de spate pentru singurul motiv ca dormea la intersectia unor fluxuri de energie care nu-i priau, si altul care, de 60 de ani, traia intr-o casa care pe mine m-ar fi ucis. Intelegi?" Da, inteleg, caci in tara si in muntii de unde vin eu, taranii stiu foarte bine ca exista locuri sfinte si locuri blestemate, iar ciobanii pun troite la rascrucile drumurilor de oi din creierul muntilor. Si mai inteleg ca lumea aceea straveche despre vorbeste Armon n-a murit niciodata, e numai adormita sub crusta subtire de civilizatie. Inteleg ca muntii acestia, ca si muntii nostri de-acasa, au darul de a pastra amintiri ancestrale, si ca nimic nu e intamplator, nici insemnele solare de pe casele lor, semanand izbitor cu cele de pe portile din Maramures, nici dragonii semanand cu balaurii din povestile romanesti, nici povestile despre lupi...
Am stat cu Armon pana tarziu, in noapte, pana cand luminile s-au stins, pana cand fapturile bizare scrijelite pe casele romanse pareau sa se miste, pana cand turla de piatra a bisericii din Guarda a fost impresurata de bezna inaltimilor. Unele lucruri si unele fiinte se vad mai bine in intuneric decat in plina lumina. De-acum, stiam ce caut.
Fierarul Thomas si
sarpele cu cap de lup
A doua zi, soarele rasare de dincolo de munti, dinspre Italia, imprastiind negurile, dand viata ceasurilor solare care impodobesc zidurile caselor. Numele de Guarda al acestui sat trebuie sa vina de la vechile straji catarate in munti. Intreaga tara a romansilor e o limba muntoasa de pamant, o insula stancoasa intre Italia si Austria, o enclava conservatoare si incapatanata, incremenita de sute de ani in traditiile si credintele lor. Strabat stradutele in panta, si acum semnele incrustate in peretii caselor mi se par altfel. Sunt detinatorul unui secret pe care mi l-a incredintat Armon, jurnalistul scormonitor al vechilor altare. Turisti de pretutindeni vin, privesc casele ce par desprinse dintr-un basm, se minuneaza si trec mai departe. Eu stiu insa ca semnele acestea nu sunt goale, ca dincolo de ele mai este ceva, mai supravietuiesc anumite amintiri nerostite, ingropate adanc. Niste amintiri care, poate, ii unesc pe ei, romansii, cu noi, romanii. Strabun, in romansa, se zice "tat". Nascut se zice "nasc" si mort se zice, pur si simplu, "mort". Trec de biserica, spre capatul satului, trec de fantanile impodobite cu flori care ard in lumina soarelui, pana la locul in care muntele coboara, cu un picior de stanca, printre case. Acolo, pe colina, locuieste Thomas, stapanul focului si al fierului, "cel care mai stie cate ceva", dupa cum mi-a spus Armon. "O sa vezi un straniu cocos de fier care se arunca in sus, catre cer, si care are in piept un soare; atunci inseamna ca ai ajuns."
Casuta de piatra in care Thomas-fierarul isi are atelierul pare cazuta din cer. Usile sunt larg deschise. Nimeni. Intru. E un cuptor mare acolo, in care ard mocnit niste carbuni, e aproape intuneric, caci nu sunt ferestre si, in mod straniu, singurele raze de soare care intra diagonal prin usa se opresc exact pe carbunii licarind in vatra, ca si cum focul s-ar fi aprins singur, de la soare. Zeci de ciocane de toate marimile sunt raspandite peste tot, clesti si lanturi, masinarii al caror rost imi scapa, funinginea groasa de pe pereti, caldura moale care iradiaza din marea vatra, toate acestea sunt din alta lume. Soarele a ramas afara. E un loc ce apartine mai curand adancurilor intunecate decat luminii arzatoare de dincolo de usa. Strig. Nimeni. O usa se face in stanga si indraznesc sa pasesc acolo, fara sa ating nimic. Daca atelierul cu forja pare poarta catre infern, locul de alaturi este trecerea catre cer. Prin ferestrele mari se vad muntii, lumina intra in valuri groase, scaldand o uluitoare galerie de fiinte de metal atarnate de pereti, puse pe jos, prin colturi, pretutindeni. Sunt figurine de metal negru, animale fantastice modelate direct cu ciocanul, caci urmele loviturilor se vad clar pe chipurile lor. Sunt pasari in zbor, numai ca au chipuri de soparle, sunt unicorni cu priviri diavolesti, cu ochii holbati in gol si, jos, intr-un colt, vad doi serpi incolaciti ca intr-un dans, iar serpii au capete de lup. Pe o masa din fier cu picioare stranii e un joc de sah cum n-am mai vazut niciodata, in care piesele sunt ascutite si uriase, ca niste turle de biserica in miniatura. "Nu sunt de vanzare", zice o voce jucausa in limba germana. Se apropie si-mi arata. Piesele de sah au scrijelite trasaturi ciudate. Regina are trasaturile Fecioarei Maria, caii sunt dragoni ridicati pe picioarele dinapoi, pionii par fiinte ale muntilor, gnomi iesiti la lumina din adancuri.
Thomas Lampert - pe care prietenii il striga Toma - e tanar, blond, cu un cercel in ureche, surazator, si imi ia un timp sa inteleg ca el, fierarul satului, e mai curand un fel de artist al fiarelor, un creator care se slujeste de ciocane si de foc pentru a aduce in realitate acele creaturi stranii pe care le-am vazut. Daca vreau, imi face un sarpe cu cap de lup, oricat de mare, dar asta ar dura cam o saptamana, sau poate vreau un cocos solar, sau un unicorn, sau un dragon cu aripi si cu solzi, asta pentru ca a observat ca sunt fascinat de galeria de creaturi din metal. Sunt personaje din povesti pe care el le-a auzit de cand a venit aici, in Guarda, pentru ca el nu e nascut in munti, e din alta parte. O istorie de demult spune ca intr-o anumita noapte de la sfarsitul lui noiembrie, cand e luna plina, de pe crestele muntilor coboara spre paduri o ceata. "Coboara asa, ca un rau, ca o apa, ca un fum gros. Se scurge printre copaci si inainte de a ajunge jos, la rau, se transforma in serpi lungi, acoperiti cu solzi de metal. Au capete de lup si ochi stralucitori. Atunci oamenii stau inchisi in case, aparati numai de semnele pictate pe peretii exteriori." Unele case sunt aparate de brauri de serpi, altele de vrajitori care calaresc pe nori, la fel ca solomonarii de pe la noi, altele au soarele insusi desenat, menit sa arda creaturile intunericului coborate din munti. Asta reprezinta lucrarile din galeria cu fiinte nemaivazute a lui Toma. Personaje din povesti. "Nimeni nu mai crede astazi in asemenea lucruri", adauga el, "numai ca eu stiu sigur: sunt oameni in sat, care mai in gluma, mai in serios, in noaptea aceea, infig in grinda de deasupra intrarii un cutit de otel sau un topor vechi." Rade. Eu ma gandesc la obiceiurile romanesti din noaptea Sfantului Andrei al lupilor si nu pot sa nu vad asemanarile. "Sarpele cu cap de lup imi place cel mai mult", zic. "Poate pentru ca stii acum povestea", zambeste el. Fiecare creatura de-a lui Toma are povestea ei. Cocosii solari sunt trimisii oamenilor catre cer, asa cum capricornii faceau legatura cu fiintele din adancurile muntilor, serpii incolaciti aparau casele de duhurile noptii, iar prin pasari, romansii puteau trimite mesaje catre sufletele celor morti. Iar el, Thomas Lampert, face din toate acestea... ceea ce vad. "Uneori", zice, "atunci cand privesti din afara, vezi mai bine, intelegi mai bine unele lucruri." Vrea sa spuna ca desi el nu e nascut aici, face parte dintre aceia care "s-au nascut romansi". E prizonierul acelei lumi a himerelor care razbate pretutindeni in satele romansilor, e fascinat de povestile lor pline de fiinte ireale, a ramas aici, in satul de dincolo de nori, pentru ca locul acesta e incarcat de puterile stranii despre care vorbea Armon. L-am vazut, mai tarziu, la lucru, si am vazut chipurile pe care le poate lua, sub ciocanele lui, fierul incins la rosu. Thomas Lampert se juca cu creaturile de foc, la fel cum trebuie sa fi facut, cu mii de ani in urma, primii oameni care au descoperit ca pot, cu mainile lor, sa modeleze lumea. Atelierul lui nu e decat o poarta catre un alt timp. Inainte de a pleca, mi-a spus intr-o doara ca atelierul lui de pe varful muntelui e ultimul de felul acesta din intreaga tara a romansilor si poate din intreaga Elvetie... Deasupra intrarii, un mic basorelief turnat in metal reprezenta un diavol surazator tinand cu un cleste o bucata de fier deasupra unei nicovale. O lovea cu ciocanul si in spatele lui ardea, urias, focul unui cuptor.
Cascavela
Un motan urias si galben, cum n-am mai vazut niciodata, se strecoara pe langa zidurile stravechi ale caselor, parand a avea o directie precisa. Urca straduta in panta, pe langa biserica in care nu intra nimeni niciodata, trece pe langa fantana minunata dintr-o mica piata, neobservat. Il urmaresc, pentru ca pisicile ar trebui sa stie cotloanele, intrarile secrete care duc in spatele fatadelor pictate ale acestor case superbe. Pretutindeni sunt turisti care se plimba cu gura cascata la fantasticele ferestre impodobite cu desene, cu jerbe de flori in toate culorile curcubeului, numai ca eu as vrea sa vad ce se afla dincolo de ele. Dincolo de marile porti inchise. Motanul pare ca a ajuns la destinatie. Ocoleste prin spate o casa enorma, galbena, sobra, ajunge in fata unei intrari. Cuminte, se aseaza pe banca si se spala. Deasupra, pe frontispiciu, este inscris anul 1560 si numele Morell. E o sonerie si dedesubtul ei scrie "Ion si Maria Morell." Vasazica, aceasta casa apartine inca familiei care a cladit-o cu sute de ani in urma. Inconjur casa si sub scara se mai afla o intrare. "Cascharia". Un cuvant pe care-l inteleg. "Casarie", pe romaneste. "Chavras". Capre. E un loc in care se face si se vinde branza de capra. In fereastra sunt perdele facute de mana, pe care sunt brodate cu alb capre. Apoi, dintr-o data, ceea ce parea a fi un gard se da la o parte si cateva zeci de capre navalesc in strada, sub privirile uimite ale trecatorilor, iar in urma lor, o femeie imbracata cu un pulover albastru, cu un bat in mana, alergand. Asa am cunoscut-o pe Maria Morell, ultima crescatoare de capre din Guarda. Caprele au traversat mica piateta in viteza, au coborat o straduta abrupta, pentru ca in cele din urma sa treaca dincolo de ultima casa, acolo unde incep pasunile formidabile de deasupra vaii Innului. O panorama fantastica se deschide dincolo de zidurile ca de cetate ale satului, de unde poti vedea cat de sus este asezat. Caprele negre-rosii ale Mariei Morell alearga pe drumul ingust pe marginea prapastiei. Norii se vad dedesubt, plutitori. O ajut sa bage caprele intr-un tarc special si ea nu se mira si nu intreaba nimic. N-am mai vazut niciodata asemenea capre, colorate la fel. "Pentru ca asemenea capre nu sunt decat aici, la noi", zice. Nici ea n-a mai vazut straini sa alerge doi kilometri dupa capre. Am stat acolo, in picioare, pe marginea prapastiei care se casca la marginea satului, langa capre, si am vorbit ca si cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. Ea vorbeste franceza, pentru ca a lucrat cand era tanara la Geneva, inainte de a se intoarce acasa definitiv, inainte de a redeveni ceea ce romansii au fost, de fapt, dintotdeauna: pastori. "Noi suntem altfel, casele noastre sunt altfel decat acolo, totul aici are viata. Imi lipseau muntii." Cand s-a intors acasa, s-a maritat cu Ion Morell. Mama ei i-a pus intr-o lada, pe care ea o sa mi-o arate daca vreau s-o vad, niste lucruri frumoase, cum acum nu se mai fac, niste camasi si niste invelitori pentru paturi, si deasupra i-a pus o cruce si o punguta de piele in care erau niste frunze parfumate. Asa a ajuns in casa Morell. Asa a plecat mai tarziu si fata ei, jos in vale, intr-un sat care se cheama Vulpera, cu o lada si cateva lucruri. Acum fata ei creste vaci. "Ei nu inteleg cum suntem noi, si nici noi nu putem sa traim ca ei." ("Ei" sunt elvetienii, nemtii, italienii, oricine nu este romans.) Si-acum? "Acum lumea se schimba. Chiar si Guarda se schimba. Mai sunt numai 160 de locuitori, dar romansi mai sunt poate jumatate. Vin strainii din orase, cu masinile lor mari, si cumpara casele noastre, fara sa priceapa ce e cu ele, fara sa le inteleaga. Stau in ele o luna pe an, apoi pleaca. Fiecare casa are o poveste, dar acum povestile sunt uitate. Casele se instraineaza." Sunt doua lumi care se intrepatrund, dar nu se ating, imi spun, lumea "lor", a strainilor care vin si privesc totul ca pe un decor de film, si lumea romansilor care au mai ramas. Stau ascunsi in casele lor adanci si vii, privind din spatele ferestrelor oblonite invazia bogatanilor goi pe dinlauntru, care vin de la Geneva si de la Zurich. Se simt pur si simplu amenintati, neintelesi de aceasta lume pestrita care vine peste ei, si poate ca de-aici se trage felul lor retras de a fi, dar si bucuria cu care ii intampina pe aceia despre care cred ca i-ar putea intelege. Din satele lor stravechi ramane doar aparenta, golita de suflet, de povesti. Ziduri colorate. Lumea lor arhaica e pe cale de disparitie si atunci romansii se agata cu obstinatie de orice le-a mai ramas al lor, de case, uneori de animale, de unele obiceiuri si povesti al caror sens aproape ca l-au pierdut sub presiunea civilizatiei occidentale, dar despre care stiu doar atat: ca sunt ale lor si ca trebuie pastrate.
Am intrat in cele din urma impreuna cu Maria Morell, prin poarta cea mare si rotunda a casei sale, si am vazut lada de zestre impodobita cu ingeri si cu flori. M-a condus in beciurile adanci, boltite, de sub casa, si am vazut cum face branza de capra - un fel de cascaval rotund pe care apoi il vinde turistilor dupa ce ii face un mic semn al crucii, nevazut, pe una din fete. "O cruce?!", am intrebat, stiind ca bisericile lor sunt frumoase, dar parasite de oameni. "Dumnezeu e cu noi oriunde", mi-a spus, "il tinem cu noi chiar daca nu mergem la biserica. Inainte era altfel. Mama a prins timpurile cand oamenii mergeau inca la biserica cu totii si cantau. Pe-atunci se aprindeau focuri pe munti in zilele de sarbatoare." Am avut privilegiul de a vedea pe dinlauntru toate cotloanele, toate ascunzisurile unei case vechi de cateva sute de ani, frumoasa ca un muzeu. Am privit, de undeva de sus, muntii, prin niste ferestruici facute in asa fel incat sa se poata trage cu arma, am inspectat cuptorul urias al unei bucatarii pe care, in iernile de demult, dormeau romansii osteniti veniti din munti, si care acum nu mai slujeste decat de adapost motanului urias al casei, pe care-l cheama Marun. Am avut sentimentul ca aceasta casa a Mariei Morell e un fel de alveola a timpului, de enclava in care familia rezista asaltului lumii moderne. Ce-a determinat-o pe Maria, femeia aspra din Guarda, sa tina capre, atunci cand nimeni, nicaieri, nu mai are nevoie de ele? De ce tine sus, in munti, la Piz Buin, o cireada de vaci, in aceste timpuri in care vacile se cresc in hale industriale, sunt mulse mecanic si ucise in mod eficient? "Pentru ca asa se face la noi dintotdeauna." Mi-a povestit istorii vechi stiute de la batranul Morell, socrul ei, istoriile casei pe care astazi nu le mai stie nimeni, decat ea. Batranul i-a spus odata, demult, inainte de a muri, ca stravechea casa Morell sta in picioare de sute de ani, pentru ca e locuita de duhul unui tap negru care ar fi fost sacrificat si ingropat la temelia casei. Niciodata n-a crezut lucrul acesta, pana intr-o zi. "Renovam casaria din beci. Am deschis o firida pe care am gasit-o pe coltul dinspre rasarit, si in firida am gasit craniul tapului despre care imi spusese batranul. Atunci am stiut ca totul este adevarat. Am pus craniul la loc si am zidit firida."
Cand am plecat, am bagat de seama ca sus, deasupra portii celei mari, pe blazonul casei, deasupra numelui Morell, era desenata o silueta de tap ridicat in doua picioare. Maria, pe care eu o botezasem in gand Cascavela, mi-a vazut privirea si a dat din cap.
Epilog
Am mers in multe sate din tara romansilor si am vorbit cu multi oameni, ale caror istorii cu siguranta ca ar fi meritat sa fie pomenite aici. Am cunoscut tarani care, in iernile teribile ale Alpilor, in Europa secolului 21, se incapataneaza sa aduca lemnul din munte cu caii, asa cum nu mai face nimeni, decat poate taranii romani ai muntilor. Pretutindeni am incercat sa arunc o privire dincolo de suprafata, in spatele aparentelor, si cred cu adevarat ca lumea romansilor e o lume care refuza sa dispara, care incearca sa-si strige numele in aceste timpuri, in care lumea merge catre stergerea granitelor, a traditiilor si a memoriei. Pretutindeni unde am fost, n-am facut decat sa descopar cat de mult oamenii acestia se aseamana cu noi, romanii: satele lor, povestile lor, felul lor de-a fi. Batalia pe care ei o poarta acum o vom purta poate si noi, curand. Iar satele noastre sunt inca vii, povestile noastre sunt vii, bisericile noastre sunt vii, troitele noastre au inca lumanari aprinse de sarbatori. Avem mult mai mult de aparat decat ei, in fata aceleiasi agresiuni a lumii moderne. Destinul nostru seamana in multe privinte cu al lor. Intr-un sat inalt din Alpi, am fost martorul unei rugaciuni rostite de un preot romans, intr-o biserica pustie. Incepea asa: "Bab nost car est-n ceri...". Dar asta, deja, este o alta poveste.
(Fotografiile autorului)