Fratii nostri din Alpi

- Urme aproape romanesti in Elvetia -

Un reporter frenetic: Iorga

Sunt vreo 60.000 in toata Elvetia si isi spun, cu mandrie, "romansi": oamenii liberi ai muntilor, de alt neam decat vorbitorii de limba germana si italiana care ii inconjoara din toate partile. Candva, tara lor, asezata la aproape 4000 de metri inaltime, se numea Retia. Azi se numeste Engadin si se afla in cantonul elvetian Grison. Cu toate ca limba lor a fost recunoscuta abia in 1938, dupa lupte grele si indelungate, ca cea de-a patra limba nationala, ea e de fapt singurul grai nascut si vorbit pe actualul teritoriu elvetian (germana, franceza si italiana fiind limbi de imprumut, aduse de peste munti). Nu de mult, romansii si-au sarbatorit, ca si noi, 2000 de ani de continuitate istorica, chiar daca sunt, tot ca si noi, mult mai vechi. Urmasi ai mandrilor reti, latinizati la fel de greu ca si dacii de armatele Imperiului roman, Nicolae Iorga le spunea "frati mai mici" ai romanilor. In studiul sau "Paralelisme romano-helvetice", marele istoric ii socotea inruditi cu traco-ilirii, dar si cu celtii, de la care au mostenit un fond de cuvinte prezente si in limba noastra.

Iorga afirma ca e cel dintai roman care a ajuns pe inaltimile Alpilor, intre romansi. "Cel dintai care s-a dus sa-i vada acasa la dansii, sa le vorbeasca limba asa de asemenea cu a noastra si sa se uite in ochii aceia negri, destepti, care lumineaza fata rotunda sub parul des si darz", marturisindu-si regretul ca nu le poate infatisa romanilor "si vederi din satele lor si nu le pot aduce inainte figurile asa de asemanatoare cu ale oamenilor nostri." Intr-o conferinta rostita la Radio, Iorga vorbea chiar despre "o singura unitate, care pornea de la Oceanul Atlantic si mergea pana la Marea Neagra... Intre noi (romanii), care ne intindem pe amandoua malurile Tisei (...) si intre ceea ce au ramas ei (romansii, n.n.) nu e nici o discontinuitate. O singura panza de rasa influentata de romani, o singura limba, cuprinzand elemente sufletesti dominante ale marelui popor iesit din vechea rasa ilirico-traca si din Roma strabuna..."

Ce nebunie mai frumoasa pentru un reporter, la inceputul unui nou secol, decat sa porneasca intr-acolo, incercand sa vada ce-a mai ramas astazi din "fratii" nostri indepartati? Sa le priveasca chipurile, sa le asculte limba, sa se intrebe daca povestea lui Iorga despre romansi nu a fost doar vanare de vant. Dar, dupa o saptamana de peregrinari prin muntii helvetici, mi-am dat seama ca n-a fost in zadar. Nu pot aduce neaparat dovezi, nu sunt specialist in istorie si graiuri vechi. Ceea ce pot spune e ca acolo, printre oamenii aceia din Alpi, printre taranii aceia crescatori de vaci si de oi, acolo m-am simtit cu adevarat Acasa.

Istorie si fan

Pashun Craista (Creasta Pasunilor). Un satuc de vreo opt case, catarat undeva spre izvoarele Mustairului. Deasupra noastra, pereti de stanci acoperiti de zapezi vesnice. In fata, peste o vale colosala, alti munti drepti, nemiscati, unul in spatele celuilalt, umpland cu semetia lor bolta albastra. Engadin, tara romansilor si a padurilor nesfarsite.

Pe marginea drumului, doi oameni ne fac semne cu mana a binete. Doi tarani, doi oameni ai locului. Siluetele lor voinice se proiecteaza pe muntii din spate. Oprim masina si ne intoarcem mirati. Dupa atatea zile de mers prin Elvetia, e prima oara cand intalnim oameni care ne saluta cu bucurie. Un tata si un fiu, singurii locuitori ai catunului dintre stanci. Gospodari, stapani de munti si vaci multe. Baiatul e inalt, puternic, chipes, un adevarat Fat-Frumos. Il cheama Vreni, n-are mai mult de 20 de ani. Vorbeste bine frantuzeste - lucru cam rar intalnit in tinuturile astea - si-mi spune ca desi familia lor se numeste Lamprecht, ei sunt romansi "vechi de cinci generatii", doar ca numele le-a fost germanizat. Palmele fiului sunt negre, crapate de munca. Pe haine are urme de fan. E vremea cositului. Tot satul miroase a fan. Un sat arhaic, cu o istorie grea, pe care tanarul cel chipes o spune cu gravitate, ca pe un mesaj ce trebuie transmis neaparat mai departe. Pierderea limbii si a obiceiurilor stramosilor a inceput inca din vremuri medievale. Raul a urcat spre romansi dinspre vai. De acolo, de jos, a pornit nenorocirea. Romansii au urcat tot mai sus, pe munti, cautand sa se ascunda. N-au reusit. Italienii au venit din sud, francezii din vest, nemtii din nord. I-au prins ca intr-o menghina. Vreni e mandru ca e romans. Cand vorbeste despre asta, isi pune palma pe inima. A facut "scoala de tarani" in oraselul Santa Maria, acolo a invatat tot ce stie. Pe urma s-a intors in satucul lui drag. Desi e frumos ca un print din povesti, desi a avut nenumarate propuneri sa plece la oras si chiar in strainatate, el n-a vrut. A ales sa traiasca mai departe in satul cu opt case, de pe culmile Alpilor, sa porneasca la fiecare revarsat al zorilor cu vitele pe creste, sa-si strice mainile de atata munca, sa priveasca seara, culcat in fan, cele mai stralucitoare stele de pe pamant. Asta a vrut. Si zice ca aici ar vrea sa ramana pana la moarte. In Pashun Craista. Creasta pasunilor.

Vreni ii traduce tatalui tot ce vorbim. Sunt momente cand cei doi rad intre ei, hatri, cercetandu-ne din crestet pana-n talpi, intrebandu-se ce-or fi cautand niste romani pe coclaurile astea. La inceput, cei doi nu-si dau seama ca eu pricep cam tot ce vorbesc.

Inteleg o gramada de cuvinte: "plug", "mos", "casa", "munt", "ram", "muma", "frar", "sour", "scolar", "corp", "alb", "eu sun", "el fa", dar inteleg mai cu seama intonatia lor, o cadenta, o anumita muzica a graiului, atat de asemanatoare cu a noastra, incat parca nici n-ai nevoie de cuvinte, parca pricepi totul din vioiciunea spuselor, din gesturi, din inclinarea trupului, din privirile ce insotesc mereu fiecare exclamatie. Asa vor fi toti oamenii pe care ii voi intalni aici, in batranii munti retici: parca nu vorbesc cu cuvinte. Parca vorbesc direct cu sufletul.

In fata portii

Valchava (Valceaua), alt sat pe valea Mustairului, cuibarit intr-o vale larga, din care pornesc pretutindeni nenumarate fire de drum. E sambata dupa amiaza si romansii ies in fata casoaielor vechi, cu fatade pictate si flori rosii revarsate peste feresti. Se odihnesc, isi trag sufletul dupa o zi de munca. O tihna blanda, aurie, invaluie asezarea. Oamenii sed pe niste bancute vechi, innegrite de vremi, cu spatele lipit de zidurile groase. Aceleasi bancute unde au sezut altadata parintii, bunicii lor si tot neamul. Sporovaiesc intre ei, zambesc, trag din tigara rar, ganditori, imi dau seama ca principalele lor discutii sunt legate de turme, de stani, de schimbarea vremii. E imposibil, privindu-i, sa nu te duca gandul la pastorii nostri. Aceeasi saga, aceleasi ocheade aruncate strainilor, aceleasi salutari sugubete strigate vecinului de pe bancuta de-alaturi, aceleasi taifasuri in care pun "tara la cale", aceeasi pace contemplativa care-i cuprinde uneori pe toti, cand se uita la munti. Bancuta din fata casei e nelipsita in tot Engadinul. Multe din ele au o scobitura facuta in zid, dinadins pentru a baga acolo o banca de lemn. Din stravechime, locului i se zice "vamporta" (in fata portii), locul unde romansii stau sa vorbeasca sau sa priveasca lumea. Pentru romansi, vecinatatea e mai presus de orice. Asa s-au ridicat comunele, asa s-au pastrat traditiile si limba. Prin vecinatate. Prin sate trainice si unite. Oamenii se inteleg, se ajuta, se viziteaza des, fara a-si anunta sosirea dinainte, intra nestingheriti unul in casa altuia, isi imprumuta unelte, bani, orice. "Un bun vashin vala pu co un paraint", "un bun vecin valoreaza mai mult decat o ruda", spune un vechi proverb romans, laudand milenara vecinatate omeneasca, pierduta prin alte parti.

Casa focului

Ma-ndrept spre o batrana care sade pe banca, la poarta, si-i spun fara ocolisuri ca-mi place casa ei inundata de flori. "Casa e bela", ii zic. Batrana ma iscodeste pe sub sprancene. Apoi imi zambeste. Imi multumeste, putin rusinata, pentru vorbele mele. Si, la fel de brusc... ma pofteste in casa! Deschide larg usa marii bolti sapate in piatra - atat de asemanatoare cu cele ale caselor noastre din Ardeal. Strabatem un culoar caruia-i zice "suler" - coridorul prin care intra in casa carutele si animalele -, apoi cotim spre o odaie magica: casa focului (casa da fo), bucataria, "vatra" gospodariei, locul unde focul nu se stinge niciodata. Odaia tihnei si a povestilor batranesti. Chiar deasupra ferestrei, sunt doua "sgraffito", doua picturi stravechi: un Isus zugravit naiv, ca de un pictor taran, alaturi de un dragon, de un diavol: dracesc si sfant, paganism si crestinism, cele doua dimensiuni ale vietii romansilor. Asemeni noua, acesti reti romanizati au fost crestinati cu mare greutate si foarte tarziu, abia prin secolul al Vii-lea. Bisericile lor sunt ridicate pe sanctuare pagane. Chiar si azi sunt bantuiti de vechile credinte populare precrestine, traind - mai ales batranii - inca in plina magie. Ei se incred si acum in povesti cu zane, strigoi, vrajitoare si lupi ce vorbesc cu glas omenesc, in istorii pastoresti despre vaci blestemate, despre locuri magice, ascunse in munti, pe care trebuie sa le privesti cu teama sau cu evlavie.

Apoi femeia ma duce in grajdul casei, un adevarat muzeu al clopotelor pastoresti. Sute de talangi mici si uriase, pentru oi si vite, sunt agatate peste tot, pe peretii din barne. La romansi, talangile batrane nu se arunca. Se transforma in piese de muzeu ale familiei. Aproape orice gospodarie romansa are in grajd, pe pereti, aceasta multime de clopote. Aproape toate traditiile romanse - nuntile, urcarea si coborarea turmelor din munti, Chalandamarz (calendele lui Martie, cand feciorii bat din clopote pentru a alunga iarna si spiritele rele), Bauania (tragerea la sorti a ursitului), Tscheiver (jocul cu masti) - sunt insotite de dangatul prelung al talangilor. Clopotele sunt istorie vie. Simbolul traditiei, "Fuienetta", vatra in care focul nu se stinge niciodata.

Romanca din Scuol

Scuol. Capitala Engadinului de Jos, cel mai reprezentativ tinut romans, in ce priveste limba si traditiile. Iorga a fost aici. La fel Ovid Densusianu, marele lingvist, care a studiat ani la rand nume de munti, de piscuri, de vai sau de ape, realizand un curs de "Toponimie retoromana" la Universitatea din Bucuresti. Ii inteleg incantarea. E mai mare dragul sa-i auzi pe oameni vorbind o limba atat de asemanatoare cu a noastra: "ce faci?", "dorm bain?" (ai dormit bine?), "buna saira", "bun di", "buna not"... Lumea e vesela, gata de vorba, ti se da buna ziua, chiar daca trecatorul habar nu are cine esti. Daca multumesti cuiva, ti se raspunde "cun plachere" ("cu placere"), intocmai ca in romana. Prin magazine, te poti pomeni ca nu-ti sunt primiti "euro-ii", de parca vanzatorul n-ar fi vazut in viata lui astfel de bani. In general, oamenii au o antipatie fatisa fata de mititelele bancnote ale vecinilor. Si tot in general, oamenii nici nu vor sa auda de Uniunea Europeana...

Aici, in Scuol, am norocul de a o intalni pe Mihaela din... Romania. O adevarata celebritate locala. Aproape nu exista om in Scuol care sa n-o cunoasca, care sa n-aiba incredere deplina in ea. Toti stiu, macar din auzite, de frumoasa romanca din orasul lor. Mihaela Demonti e casatorita cu un barbat romans si traieste de paisprezece ani in Elvetia. Este - dupa stirea ei - singura romanca din Engadin. A invatat limba in doar doua luni. Fara dictionare, numai prin discutii cu oamenii. Ne da dreptate ca-i foarte asemanatoare cu romana. De altfel, "si oamenii de aici parca sunt la fel", spune ea. "La inceput, am avut un soc. Nu stiam nimic despre Engadin, despre romansi. Ma pregatisem pentru o Elvetie rece, "ca ceasul". Nu mi-a luat mult timp sa-mi dau seama ca ei sunt de fapt cu totul "altceva": mai sentimentali, mai calzi, dar totodata si aprigi, dintr-o bucata. Trebuie doar sa le dai importanta pe care-o merita, sa-i mangai, sa-i asculti, sa le vorbesti pe limba lor. Si sa-i vedeti ce cantareti sunt!... Ce dansatori!... Ei canta tot timpul, chiar si cand muncesc. Iar daca asculti corurile lor, e imposibil sa nu pleci cu ochii in lacrimi. Nu stiu cum, dar inca de cand am venit, am simtit ceva familiar, ceva ce ma ducea mereu cu gandul spre acasa. Am fost si eu mirata cat de usor am putut sa ma adaptez. Ca sa le cad la inima n-a trebuit sa fac nimic altceva decat sa fiu eu insami."

"Noi si voi suntem frati!"

Mihaela e nespus de incantata ca s-a intalnit cu romani. Nici nu sta pe ganduri sa ne pofteasca la ea acasa, unde sotul sau, Plasch Demonti - anuntat prin telefon - ne asteapta cu masa. Mihaela locuieste in Sent, un sat superb, aflat chiar deasupra Scuolului, o adevarata cetate de case albe, avand in mijloc o piata si o biserica. Aici a trait ca un pustnic, studiind folclorul si limba neamului sau, mai intai intr-o moara veche, apoi in turnul unei biserici parasite, marele scriitor si luptator romans pentru neatarnare, Peider Lansel, primul traducator al baladei noastre "Miorita", autor al celebrului dicton "Nici italieni, nici germani, romansi vrem sa ramanem!", lozinca devenita apoi adevarat imn, "torta culturii retice", cum s-a spus.

Marturisesc ca nicicand, nici in deplasarile mele de reporter prin tara, nu am fost primit cu atata dragoste ca in casa Mihaelei din Sent. Plasch Demonti ma intampinase cu imbratisari: la atata departare de Carpati, un roman si un romans se tin in brate ca fratii, privind muntii unul peste umarul celuilalt. Plasch (trad. "Placut") are ceva din mandria gospodarului roman care te "omeneste" acasa la el. In aceste clipe, parca nici nu mai traieste pentru sine, ci doar pentru oaspetii sai. Ne indeamna "sa mai servim", mereu ne intreaba daca avem nevoie de ceva, e atent la orice detaliu. Si vorbim, mereu vorbim. Cu cele cateva cuvinte romanesti pe care le stie, aproape ca nu mai am nevoie de traducator. A fost si el in Romania, in muntii Fagarasului, pe la Curtea de Arges, si acolo a impartasit deplin credinta sotiei sale: "Noi si voi suntem frati!". Asa zice, si-mi strange atat de tare palma in pumnul sau ca barosul, ca-mi dau lacrimile. Plasch e mandru ca e romans. Doar il cheama Demonti ("al muntelui"), "om liber al muntilor", cum ii place sa-si spuna. Abia asteapta sa treaca cele trei zile pana cand va urca in Alpi, unde va ramane vreme de trei saptamani. "Uite acolo!", zice, si-mi arata un punct indepartat, intre crestele albe -, singur intr-o cabanuta pastoreasca din pustietati neumblate. Asa face mereu, cand il apuca dorul de duca. Nu poate trai fara munti. Fara munti, spune el, "ar muri pe picioare".

***

Spre seara, Mihaela imi aduce la ea acasa doi romansi "foarte vechi", al caror neam se pierde in negura vremurilor: Stupan Niculin si Giacumina. Sot si sotie, casatoriti de 55 de ani. Abia cand ii vad intrand sontac, tinandu-se unul pe altul de brat, in odaia cea mare, abia atunci imi spun ca, intr-adevar, acestea trebuie sa fie chipurile mult laudate de Iorga. Sunt duiosi batranii acestia, cand se aseaza tacticos la masa, putin nedumeriti, nepricepand prea bine ce vrem de la dansii. El, Niculin, a fost cioban la oi. Apoi baciul unei mari stane din tinut. Apoi comerciant de oi, ajungand cu turmele tocmai pana in Elvetia franceza. Desi e unul din cei mai bogati oameni ai Sentului, el se poarta mai departe in sfeterul de lana si pantalonii de costum nitel ponositi, tare modest cu vecinii, iar gandul ii sta tot la stanele din munti si la oile care acum, din pacate, sunt din ce in ce mai putine. Ea, Giacumina, a fost mai mult casnica. S-a ocupat de cele patru fete ale lor. Le-a maritat cu romansi, le-a invatat sa fie mandre ca-s romanse. Niculin si Giacumina se iubesc si acum. Se tin mereu de mana pe sub masa, ca doi scolari, in timp ce-mi vorbesc. Iar eu stiu ce sa-i intreb. Le pun exact aceleasi intrebari pe care le-as fi pus oricarui cioban de-al nostru din Carpati. Da, inca mai exista transhumanta in Engadin, raspunde Niculin. Turmele pornesc primavara prin mai si se intorc in noiembrie. Conform unui vechi ritual, ciobanii urca mai intai singuri, pana pe Piscul Minschun, la peste 3000 de metri, doar pentru a se inchina in fata unei pietre sfinte. O piatra despre care ei zic ca e "a Maicii" - Mama Dona, Fecioara Maria - si-n fata careia staruie indelung in rugaciune, acoperind-o cu sarutari. Pastorii au credinta ca daca nu saruta aceasta stanca, atunci nu vor avea noroc la pasunat si le va merge rau intreg anul. Si Niculin s-a inchinat la piatra Mamei Dona. A fost urcat pe brate pana acolo, in varful muntelui, grav bolnav, paralizat din pricina unei congestii cerebrale. A atins si el cu buzele piatra binecuvantata si a plans. S-a rugat la munti, la paduri, la cerul "clar" al Alpilor, caci in toate acestea se afla ascuns Dumnezeu. "Dumnezeu nu e o persoana. Dumnezeu e natura insasi", zice el. Si pana la urma s-a vindecat. Prin rugaciune, zice. Numai prin rugaciune.

Impreuna cu iubita lui sotie, batranul isi aminteste cat de simpla era viata satului altadata, cat de curati si credinciosi erau oamenii. Unele episoade le-au trait ei insisi, in copilarie, altele le-au fost povestite de parinti, de bunici. Mihaela imi traduce fascinata. Nu aflase despre toate acestea pana atunci. Batrana Giacumina reinvie vorbind un sat izolat in munti, care altadata n-avea nevoie de nimic din afara. Vremuri in care painea si panza se faceau in casa, cu razboaie de tesut si roti de tors, de catre femei stranse intr-o "adunare" (sezatoare), unde se spuneau cele mai frumoase povesti. In capul satului exista si azi un loc numit "El Fourn", acolo se afla odinioara marele cuptor de paine al satului. In timpul liber, in noptile lungi de iarna, Niculin scrie poezii. Poezii nascute din traditiile satului, din marea dragoste ce i-o poarta Giacuminei. In copilarie a vazut-o cu ochii lui pe ultima vrajitoare ("stria") din Sent. Avea vreo opt ani pe atunci. Isi aminteste cum au adus-o oamenii in piata satului, imbracata in zdrentele unui strai barbatesc de pastor, cum au bagat-o cu mainile in apa clocotita pana cand a recunoscut ca ea a facut toate blestematiile. Altadata, vrajitoarele erau multe, maestre in ale descantecului. Un platou inalt, undeva spre Ardez, se numeste si azi "Cuptorul Vrajitoarelor". In acel loc, oamenii vedeau aparand urme de picior femeiesc intrand adanc in pamant, dar pe nimeni care sa lase aceste urme. Vrajitoarele aveau de-a face mai ales cu ciobanii singuratici din munti. Ii momeau cu ispite femeiesti, preschimbandu-se in fecioare frumoase, le secau ugerul vitelor, le stricau capitele de fan ori le rasturnau carutele dupa o zi istovitoare de munca. Mihaela traduce, iar eu ma infior: cum as putea sa nu ma gandesc la ciobanii aceia ai nostri, cu care facusem atatea reportaje prin Carpati? Chiar felul de a povesti e acelasi. Bineinteles, Niculin nu a vazut cu ochii lui vrajile, a auzit povestea pe care mi-o spune de la un pastor din Plumeran, caruia i s-a intamplat. Omul statea cu vita pe pajiste si deodata s-a desfacut lantul de la gatul animalului, tras parca de-o putere nevazuta. Ciobanul i-l lega la loc, strans. Lantul iarasi cadea la pamant. De nenumarate ori. Pe urma, cand ducea vita la apa, lantul se ridica de jos si se prindea singur de gatul ei. N-o lasa sa bea apa. Singur se ridica! Singur! O vrajitoare ii facea asta ciobanului. Niculin n-ar fi crezut, insa omul era gospodar serios, respectat. Nu putea sa minta. A vazut totul cu ochii lui...

Epilog cu Carpati

Iorga a vizitat Engadinul in anul 1937. Astazi, dupa aproape sapte decenii, reporterul are sansa de-a cunoaste, in acelasi loc, un alt mare istoric, de data aceasta elvetian: pr. dr. Martin Bundi, fost presedinte al Consiliului National al Elvetiei din Chur. Specialistul in istorie antica il confirma pe savantul roman: "Da, se poate vorbi de un paralelism intre noi si voi. Aici au fost colonizati retii, la voi dacii. Iar intre reti si daci exista multe asemanari. Limbile s-au conservat atat de bine, pentru ca si noi si voi am trait atata amar de vreme izolati: noi, intr-o mare germanica, voi, intr-o mare slava. Desi avem putine marturii despre limba retica ca s-o putem reconstrui - doar cateva inscriptii pe piatra - cu siguranta ca aceasta nu a fost una indo-europeana, asa cum nici limba daca n-a fost..." Retii au fost - s-a scris -, ca si dacii, un popor mare si mandru. La lupta nu se temeau de moarte: "furor raeticus". Au fost, tot ca si dacii, prin excelenta "oameni ai muntilor". Pastori si razboinici. Ei hartuiau adesea, cu un curaj nemaivazut, armatele romane din campie, cele din campia Padului mai ales. Au fost infranti cu greu, in ascunzatorile lor din munti. A fost nevoie de doua armate romane, care-au urcat spre ei, pe o parte si pe alta a Alpilor, prinzandu-i ca-ntr-un cleste...

***

Calatoria noastra se apropie de sfarsit. Falera e ultimul sat de romansi al popasului nostru elvetian. O masa lunga, alba, cu noi, romanii, in mijloc, inconjurati de localnici: doamna Silvia Casutt, primarita comunei, doamna Rita Cathomen si sotul acesteia, Ignaz, alti cativa pastori bastinasi. Mancam un fel de sarmale romanse. Fereastra casei e plina de soare, iar soarele lumineaza o vale verde si o biserica veche. Alaturi, pornind chiar din altarul bisericii, o multime de pietre, megaliti si menhire din epoca bronzului, formeaza un gigantic calendar solar, de o precizie matematica uimitoare. Aflu ca pe o piatra numita "Sageata Lunii" e incrustata pozitia exacta a stelelor atunci cand a avut loc eclipsa totala de soare din 25 decembrie, de "Craciunul" anului 1089 inainte de Cristos. O grupare de alte trei pietre formeaza un triunghi pythagoreic perfect (a2+b2=c2). Asadar, acesti reti nuerau fistecine... Falera e una din cele mai vechi asezari ale romansilor, atestata documentar si locuita absolut fara nici o intrerupere din anul 3500 i.Hr. Intr-un tarziu, Ignaz Cathomen avea sa-mi spuna ceva care imi va taia respiratia: "E la noi un cuvant foarte vechi, poate chiar cel mai vechi, la fel de batran ca si megalitii astia din piatra pe care-i vedeti. E vorba de cuvantul "carp", ceea ce in romansa inseamna "piatra", "stanca". Nimeni n-a putut stabili vreodata originea acestui cuvant, ea se pierde in adancul istoriei. Noi insa il avem in numeroase nume de locuri, de munti si de vai: Carp, Carpet, Carppa... Cateva piscuri de aici, din jurul satului, se numesc chiar asa: Carp. Un altul se numeste Carpats. Da, Carpats, de ce va mirati?..." Mananc sarmale romanse si zambesc. Acum am, intr-adevar, toate motivele ca sa ma simt aici ca acasa.


Autorul multumeste in mod special doamnelor Lucia Benovici Portman (Elvetia) si Magdalena Popescu-Marin (cercetator principal la Institutul de Lingvistica al Academiei Romane) pentru sprijinul acordat in documentarea acestui reportaj.