Romania necunoscuta: Tara Zarandului

Intinsa pe versantul vestic al Muntilor Apuseni, de o parte si alta a Crisului Alb, Tara Zarandului este una din cele mai bogate rezervatii de traditii arhaice romanesti.

Greu incercati de vifornitele istoriei, hotarate sa-i stearga de pe pamant, urmasi ai lui Iancu, la al carui mormant se roaga si azi, zarandenii nu si-au parasit nici vatra, nici datinile si nici credinta. Incapatanati sa ramana in tara lor de piatra saraca, in care painea a fost totdeauna un vis, si-au legat viata de carausie si lemn, din care fac unelte stravechi, furci si ciubere si doniti, pe care le poarta si astazi, prin toate colturile pamantului. Ocoliti de prezent, izolati intr-o bucla de timp care le conserva identitatea, zarandenii sunt depozitarii unui model de trecut romanesc, in care munca si legea morala reprezinta, inca, legea vietii. Un model de trecut, dar si de viitorime, bun sa ne apere de alienarea spirituala catre care suntem impinsi.
"Poftiti in Tara Zarandului!" Calatoare prin zapezile iernii, revista noastra isi deschide paginile pentru o noua incursiune, intr-o zona fabuloasa a traditiei romanesti. Pagina de fata reprezinta doar inceputul unei lungi si frumoase povesti.

Aproape nu poti spune ca sunt munti. Niste coame blande, de piatra aspra, coborand din coasta Apusenilor, curgand in valuri lungi spre apus, netezindu-se tot mai mult, pana la definitiva contopire cu campia Aradului. Muntii Zarandului. Tara Zarandului. O "tara" aproape la fel de mare cat intreg Maramuresul, dar despre care nu se stie aproape nimic. Nu e nici Banat, nici Motime. Habar n-ai ce fel de oameni ar putea trai acolo, in satele acelea ascunse cu greu printre muntii pitici. Isi duc traiul de-a lungul unor mari sosele europene, spre Oradea, Deva ori spre Arad, si totusi, mai nimeni nu le trece pragul. Aproape nimeni nu le cerceteaza stravechile obiceiuri, nimeni nu ii incurajeaza economiceste. Ai putea spune ca sunt saraci. E drept ca si pamantul pe care-l calca e complet sterp, chiar pentru "croampe" (cartofi) sau pomarit. Porumbul n-a fost vazut crescand aici niciodata. De grau, ce sa mai vorbim. Turistii nici nu se opresc din goana masinii, fiindca n-au unde sta, fiindca n-au auzit niciodata de dansii. Prin sate, nici urma de pensiuni, de agroturism. Dar daca te vei abate doar cativa kilometri din asfaltul cel mare, luand-o pe drumuri de tara, prin cranguri albastrii, printre casute astrale troienite de omat, abia atunci vei putea gandi ca strabati, incet, Raiul...

Furcasul

"Noi suntem moti criseni! Noi suntem altceva decat motii-moti, da tot din oastea lui Iancu suntem si noi..." E ceasul zece din noapte, afara ninge molcom si omul pe care il caut inca lucreaza la furci. E furcas, unul din cei mai vechi si mai buni, iar pe aici lumea il "ciufuleste" (porecleste) cu-n nume aspru: Hasma. Asa ii spun toti cei din satul Avram Iancu. (Avram Iancu "de Zarand", caci mai este si un alt Avram Iancu "de Aries" si un Avram Iancu "de Crisul Negru".) Indiferent de versantul Muntilor Apuseni pe care traiesc, motii au pastrat pe buze numele sfinte ale eroilor, botezand cu ele o gramada de sate. Un botez istoric, care sa le tina vie memoria.
Odaia furcasului e calda si lunga, cu podele din lemn, c-o soba roscata, cu un pat de lemn si, intr-un colt, c-un scaun. Atat. Pe scaun e cocotata o nevasta micuta, care coase pe-o camesa o floare. Nu se culca niciodata inaintea omului ei. Barbatul va mai lucra vreo cateva ceasuri, pana dupa miezul noptii. Asa face in fiecare seara de iarna. Trece printr-un fel de cutit "de mezdrelit" niste bote din lemn, lungi si albe. Franjuri serpuiti din lemn coboara lin pe podea. Peste cateva saptamani, va despica botele in varf, pentru a le face cele trei coarne. Astfel, va astepta primavara. Atunci, coarnele vor sta singure despartite. Atunci va fierbe furcile intr-un cazan, le va indoi coarnele si le va baga la uscat intr-un uscator. Astfel, va veni vara. Pana atunci, furcile se vor usca. Si atunci, omul va incarca furcile in "cocie" (caruta) si va porni cu ele sute de kilometri prin tara, pe la targuri, ca sa le vanda. Spre Arad, spre Oradea, spre Ungaria... Luni intregi pe drum, ca sa le vanda. O furca face vreo suta de mii de lei. Toamna, daca se intoarce cu opt-zece milioane acasa, zice ca e multumit. Plateste impozitul, cumpara malai si se pregateste de o noua iarna. Asta e ocupatia lui, de aici isi castiga banii. Cu rabdare. Asta fac cam toti motii criseni din partile astea. Iubesc lemnul, de parc-ar fi aur viu, il taie si-l mladiaza c-o dragoste patimasa, fara obisnuita fudulie "de timp liber" a asa-zisului artizan popular. Mii de oameni fac donite, ciubere, fluiere, impletesc maturi, cioplesc si azi carute intregi din lemn. I-am intalnit pe unii care faceau doar cozi pentru lopeti. Vara, le incarca in cocie si pornesc cu ele sute de kilometri, ca sa le vanda. Toamna, vin acasa c-o bruma de bani si cativa saci de malai. Malai pe cozi de lopata. Cozi albe si simple, din lemn. Atat.

Carausii cu ochi albastri

Si totusi, acest stravechi "drumalit", acest vesnic mers pe drum cu carutele spre campie dupa malai si pita, le-a innobilat trasaturile oamenilor Zarandului. Barbatii au chipuri si umblatura de regi. Trebuie sa marturisesc ca, pe ulitele din tinutul Halmagiului, din Leasa, din Varfuri, din Magulicea, arareori am vazut cate un barbat cu burta. Inalti, cu fete ciolanoase, pline de tepi, mai toti cu ochii albastri, visatori, ce cauta parca mereu cine stie ce departari ascunse, dincolo de hotarele satului. Chiar si batranii au trupuri de atleti. Aproape toti au drumalit de copii, inca de pe la 10-12 ani. Porneau mandri spre campie, in varful carutelor cu mere sau cu furci, iar intoarcerea lor in sat, cu numai cativa saci de porumb, avea de fiecare data un aer triumfal. Muierilor le venea sa-i tuce, de dragi ce erau. Mai demult, au fostunii care se duceau pana la Arad, pe jos, cu un sac de poame in spinare, si se intorceau dupa o luna, c-o desaga de malai, fericiti. Cum sa nu te innobileze asemenea drumuri? Cum sa nu te semeteasca putin asemenea intoarceri eroice acasa? Zarandanii se infoaie, zicandu-ti, cu un zambet in coltul mustatii, ca ei "sunt umblati" ca, fata de alti tarani din munti, ei "au vazut lumea". Femeile lor, insa, sunt altfel. Mai rotofeie, galese, cu mersul unduios, leganandu-si incet bogatia de fuste de la o poarta la alta, de parca ar pluti pe deasupra zapezii. Ele au stat mai mult intre gardurile casei. N-au avut altceva la ce munci, decat la gospodarie si la nasterea de prunci. Prunci nu multi, dar sanatosi si vrednici, ramasi mai toti pe langa case, langa neamul lor.

Mere si ghiocei

"Nu va suparati... Sunt venit de departe... As vrea..." Femeia zarandanca ma ia de brat, ma baga in casa si ma pune la masa. Imi zice c-o sa-i spun mai tarziu ce vreau. Acuma, sa-mi trag sufletul un pic si sa "manc" si sa beau un paharut. Manc cu patru oameni la masa, cu barbatu-sau si cei doi copii. Manc taifasuind, de parca as fi mancat impreuna cu acesti insi de cand lumea. Asa sunt mai toti oamenii din Muntii Zarandului. Li se citeste pe fata bucuria de oaspeti. Imi poruncesc sa nu-mi mai cer voie pentru nimic, ca pot umbla prin casa, prin curte, ca pot sa-i intreb orice. Ca, daca poftesc, pot sa dorm la dansii, chiar cateva nopti. Locuintele zarandanilor sunt un sfert casa - casa mica, cu doua-trei odai -, trei sferturi gospodarie, grajd, suri, acareturi. Bizar, desi pamantul este atat de zgarcit, desi regiunea e socotita"defavorizata", desi nu se practica nici o firimitura de turism, desi motii acestia nu pot atrage nici un ban european, cu toate acestea, gospodariile lor nu tradeaza defel saracie. Oamenii "scoala" (cresc) porci, vite, oratanii, aproape la fiecare casa vezi cate un tractor. Si toti, absolut toti, recunosc ca "s-au ridicat" numai din drumalit, din negotul acela cu poame sau cozi de lopata schimbate pe faina de porumb. Un negot a carui stiinta e mostenita din stramosi. La inceput cu o traista, apoi cu un sac, apoi cu zece. Cu rabdare. Cu o infinita rabdare, prin care, cand ajungi bogat, esti deja la sfarsitul vietii.
Pe batranele din Zarand n-ai nevoie sa le descosi, ca sa-ti depene povesti cu vrajitorii sau descantece. Ti le spun de la sine, trebuie doar sa intrebi. Ba, uneori, ai senzatia ca te asteptau de mult, ca abia asteptau sa ti le spuna. E incredibil cat de bogat poate fi acest tinut in traditii si stravechi credinte populare. Unui etnograf i s-ar mari ochii in cap de incantare si uimire. Zona este aproape "virgina", necercetata mai defel. Iar aceste batrane nu-si incep istoriile cu acel - "din stramosi se spune ca"... Ele au vazut! Au vazut cu ochii lor valvele lupilor, "sarcanii", serpi zburand cu aripi prin vazduh, calariti de "solomati" (solomonari), farmecele-papusi zbenguindu-se pe la ferestre, oamenii cei nascuti cu "caita" rosie de carne pe cap sau cei preschimbati in strigoi, uriasi "nezdraveni" si pasarile maiastre de aur, in putere sa destrame muntii. Aceste batrane, ce "sed" pe marginea marilor sosele europene, "sed" totodata si in poveste. Intr-o lume croita dupa alte dimensiuni, dupa alte reguli. Masini incredibile trec in viteza prin fata bordeielor lor, iar ele vad fabuloase fiinte zburand prin ceruri. A fost odata, cand unele femei din Zarand drumaleau si ele, la fel ca barbatii. Atunci cand le impingea saracia, cand au ramas orfane, sau cand "omul lor" le-a murit prin razboaie, au pornit singure, cu cociile cu mere pana in campie, lasandu-si acasa pruncii si batranii. Astazi, nu mai merg. De altfel, merele motilor criseni nici nu mai au cautare. Sunt verzi, mici, sunt urate. Sunt mere de munte, nedorite, chiar daca sub coaja lor cea tare se ascunde un gust minunat. Astazi, femeile Zarandului drumalesc cu altceva, cu flori proaspete din padure, astazi ele duc ghiocei. La capatul iernii, le vezi coborand din munti, cu mainile pline de flori albe. Unele merg pe jos, zeci de kilometri, pana la Ineu, pana la Vascau, chiar pana la Arad. In piete, ghioceii femeilor zarandance sunt de departe cei mai frumosi si mai mari dintre toti. Ele detin o anumita tehnica de a-i pastra fragezi zile intregi, in cosulete de nuiele. Dupa atata amar de drum, cand orasenii vad pe la colturi de strazi zarandancele imbrobodite si inlemnite de ger, cu clopoteii cei albi in palmele lor batatorite de munci, abia atunci pot sa spere ca va veni, cu adevarat, primavara. O primavara curata, coborata din Muntii Zarandului.

Fotografii de Horia Turcanu