Urme romanesti in Harghita
Satul fara soare - Joseni
De la Revolutie incoace, extremistii unguri din Romania nu obosesc sa trambiteze in toata lumea purificarea etnica a maghiarilor din Ardeal. In spatele zgomotului iscat de trompetele lor, cei "purificati" nu sunt ungurii, ci romanii, maghiarizati, prin vreme, cu forta, redusi la un pumn de minoritari. Ceardasul jucat de guvernele Romaniei cu partidul maghiarilor s-a transformat in cosmar: neantizarea romanilor din Covasna si din Harghita.
Am fost acolo, am vazut si va povestim
In comuna harghiteana Joseni e un lucru firesc ca oamenii sa se spanzure. Chiar daca suna infricosator, obiceiul acesta se transmite din generatie in generatie. Nu trece anul fara ca cineva sa se "agate sus". "Gata, m-agat" a devenit o expresie cat se poate de obisnuita. Unii se "agata" de frig. Un frig care le intra oamenilor in oase si care nu poate fi impiedicat cu nimic. Supranumit si "polul frigului romanesc", in Joseni se inregistreaza cele mai mici temperaturi din tara. Pe la mijlocul secolului trecut, minima termica era de minus 42 de grade. Aproape ca nu exista primavara si toamna. La Pasti e inca zapada, cand se termina august da bruma, iar in octombrie ninge din nou.
Dar frigul, singur, nu poate fi un motiv pentru moarte. Unii localnici, mai batrani si intelepti, zic ca frigul le-a intrat oamenilor in suflet si i-a-nghetat. Iar cand sufletul omului e-nghetat vine moartea. Mai exista si banuiala ca spanzuratoarea e ceruta de un blestem. Cu zeci de ani in urma, ar fi trait in Joseni o femeie care si-a spanzurat toti copiii ca sa fuga cu un ibovnic roman: "budos olah" - roman imputit, cum li se zice prin zona romanilor pamanteni. Dar cel mai aprig indemn catre sinucidere este singuratatea, si-n ce-i priveste pe romanii din Harghita si din Covasna, ea este o singuratate fara egal. O singuratate batuta in cuie, ca piroanele care L-au rastignit pe Hristos. In 1931, Joseniul era un sat romanesc, in care traiau 431 de credinciosi de religie greco-catolica. Azi, Joseniul numara 10.000 de suflete, din care romani sunt doar 56 si doar trei din 56 isi recunosc nationalitatea si religia in care au fost botezati. La scoala romaneasca din sat invata doar doi copii: copilul preotului si copilul invatatoarei. La biserica ortodoxa vin intre doi si patru batrani. In 1940, dupa ocuparea ungureasca a Transilvaniei, hortistii le-au schimbat romanilor numele: lui Stefan Radu i s-a zis Stefan Raduly, lui Mihai Radu, Miklos Raduly, lui Andrei Vizoli, Vizoli Andras, iar Elenei Capdefag, Ilona Bukfeyes. Si tot asa. Dar iata-ne intr-o sambata tarzie de vara, haladuind pe ulitele largi din Joseni, in cautarea ultimilor romani care n-au ales inca spanzuratoarea: exemplare rarisime, de muzeu, supravietuitori aflati pe cale de disparitie. Nu mai e nevoie de un razboi pentru ca Ardealul sa-si schimbe hotarele. Fara romani, el e gata cedat.
Rumanul Stefan Radu, zis Raduly
De cateva luni, si batranul Stefan Radu, zis Raduly, se pregateste de moarte. S-a hotarat si el sa se atarne in lat. Nu mai poate sa indure singuratatea si frigul iernii care se-apropie, frigul naprasnic, care la Joseni bate toate recordurile. In casele cu oameni mai multi, gerul e mai usor de indurat. Se strang unii-n altii si-l biruie. Dar batranul Raduly n-are langa cine sa se adune. E singur, si singuratatea nu tine de cald. Singuratatea tine de moarte.
Stefan Radu n-a fost insurat niciodata. Se spune ca a iubit o fata, demult. A iubit-o atat de tare, incat a asteptat-o o viata intreaga. Alta n-a vrut. S-a insurat cu singuratatea, zicandu-si ca asa a vrut Dumnezeu. Acum, la 82 de ani, s-a izolat in casa pe care a zidit-o si unde e ingrijit de familia unui nepot, copil al unui frate care s-a prapadit si cu care traieste impreuna. Ar fi nedrept sa se planga de ei. Sunt oameni de isprava, ii poarta de grija, ii implinesc toate dorintele. Cu toate astea, batranul s-a izolat intr-o odaie din dosul casei, unde, cat e ziulica de lunga, asculta, pe furis, un post de radio romanesc, asa cum asculta Europa Libera cand era interzisa. Si citeste din Biblie. Restul camerelor sunt ocupate de nepot, de copiii lui si nevestele lor. Ii aduc de mancare, il intreaba daca doreste ceva. Nepotul a invatat romaneste cand a facut armata. S-a insurat cu o secuianca, a facut copii frumosi, dar care nu stiu sa vorbeasca decat ungureste. Asa s-a intamplat in majoritatea familiilor de prin-prejur. Batranul nu mai are nici un tovaras de vorba, nici un tovaras de amintiri. In jurul lui s-a tesut un pustiu. In ultimii 13 ani, n-a mai vorbit romaneste decat cu preotul, dupa slujba, ori cu "politarii" din sat. "Doar cu politarii vorbesc, cand ii intalnesc cateodata pe ulita. Atat. Doar preotul si cu ei mai vorbesc romaneste in Joseni." De asta a si iesit azi in curte, cand a auzit vorba romaneasca pe drum. Citea Biblia, in camera lui, cand i s-a parut ca aude alte cuvinte decat cele obisnuite, unguresti. Limba lui din batrani. Sa fie oare adevarat? Vorbea cineva romaneste in Joseni? "Sunt aici!", a strigat, cu glasul stors de puteri, desi noi treceam pe-acolo din intamplare, intreband pe la porti (zadarnic, ce-i drept) despre biserica ortodoxa din sat. "Sunt aici!" Si iata-l acum, sezand pe un scaunel in curtea cu iarba inalta, stand in fata noastra putin speriat, putin ametit de lumina puternica a verii, cu pleoapele inrosite si gura inclestata, parca, pe veci. Nemiscat, inlemnit, pare uitat acolo de la facerea lumii, ultimul roman din Joseni. Marturiseste ca ii e teama sa inceapa a vorbi, nu mai stapaneste prea bine limba, a uitat sa imbine cuvintele asezate in propozitii prea lungi. Il incurajam, ii spunem ca vorbeste cat se poate de bine, apoi, deodata, in vazul si auzul nepotilor si nevestelor unguroaice, imi iau inima-n dinti si-l intreb raspicat: "Dumneavoastra sunteti roman?". Batranul se dezmeticeste, ma priveste in fata cu ochii lui inrositi si raspunsul rabufneste puternic, mandru si negandit, din adancuri: "Da!". Doar o clipa. Apoi coboara pleoapele rusinat. "Da, ruman, adica... Intelegeti?... Ruman!" si izbucneste in plans. Rubedeniile se apleaca spre el cu afectiune, il imbarbateaza, il indeamna sa spuna la domni tot ce stie, ii aranjeaza palaria pe frunte, pentru a fi fotografiat. Cu glasul stins, cu capul aplecat intr-o parte, batranul pare un naufragiat la sfarsitul vietii: "Suntem putini, si noi intre noi nu mai vorbim romaneste. Oamenii se feresc. Le e teama. Candva, toata lumea vorbea. Cu zeci de ani in urma, comuna o fost de rumani. Demult, cand eram eu mai tanar, mi-o spus cantaretu bisericii noastre ca el o prins aici, in Joseni, aproape sase sute de suflete romanesti. Prin patruzeci si ceva, cand or intrat hortistii in Ardeal, era aici un preot care se numea Gheorghe Boieriu. Intr-o zi, o venit la el trei cetateni imbracati civil, care l-or luat, l-or dus pana-n Bicaz si l-or dat pasta hotara, in Moldova. Dupa aceea, ne-or schimbat la toti numele". "Oare a iubit domnul Stefan vreo fata in tinerete?", intreb. "Mai tine minte sau vremea a transformat amintirea in fum?" Surd parca la intrebarile mele, batranul tace. E limpede ca nu-i place ce il intreb. Amintirile nu il mai intristeaza, dar nici nu-l mai incalzesc. Mintea i-e inca intreaga, auzul ager, dar sufletul a pus intre el si lumea de dinafara o stavila. "Cum o chema?", insist. Ceva palpaie, totusi, in ochii batranului: aripa unui nume smuls parca din radacini. "O chema... O chema... Floare." Pricep greu, din franturi, o poveste in care mai tresare, si azi, suferinta. Fusese si ea o secuianca frumoasa, pe care mama-sa n-o lasase sa se marite cu un roman. Fata a ascultat-o si au plecat amandoua din sat, departe. "Eu am iubit-o si ea m-a iubit pe mine", sopteste batranul. Si inca ceva, ce repeta la infinit: "E departe de mine, departe de tot" si "viata mea s-a sfarsit." "Am pierdut-o intr-o iarna si ea a plecat departe. Asta o fost blestemu. Si ea e acuma departe..." "Cat de departe?", intreb si el ingaima: "Sa tot fie peste o mie de kilometri, catre apus". Nu zice unde, dar inteleg. Anul trecut, a primit de la ea o scrisoare, tocmai cand ochii incepusera sa il lase si nu mai putea citi nici literele din Biblie. Scrisoarea era scrisa in romaneste. In casa n-avea cine sa i-o citeasca, asa ca s-a dus cu ea la unul din politari. A ascultat nemiscat, cu buzele stranse, mesajul pe care il astepta de-o viata. Floare se maritase, avea stranepoti, dar scria ca nu l-a uitat... Purtat la piept, in buzunarul camasii, mesajul venit de departe ii lumineaza batranului Raduly putina viata care i-a mai ramas. Cu toate ca nu pleaca mai niciodata de-acasa, batranul poarta tot timpul scrisoarea asupra sa: cand doarme, cand se roaga, cand sta incremenit in strana lui din biserica romaneasca, unde ajunge tot mai greu si mai rar.
Ne luam ramas bun. Multumim frumos si gazdele ne conduc zambitoare la poarta. Inainte de a ne urca in masina, il mai cautam cu privirea o data pe batranul Stefan. E acolo, pe trepte, si plange cu mana intinsa spre noi. Plange, incercand parca sa apuce in palma vazduhul ce ne desparte si sa ne aduca inapoi.
Alt ruman: Raduly Miklos cel ratacit
Mihai Radu (cum a fost botezat prima oara) si-a ascuns casa intre ziduri de flori. In plina vara, cand s-a oprit seceta arzatoare, florile au inceput nebuneste sa creasca, sa acopere totul, sa se reverse in ulita. Raduly al doilea traieste intr-o cetate de flori. Dintre cei care vin la biserica romaneasca, el este cel mai secretos, mai ascuns. Nimeni nu stie pe unde iese din casa, pe unde vine la Liturghie, tocmai din celalalt capat al satului. Nu a fost vazut niciodata pe ulita, nici pe drumeagurile dintre gradini. Il intrebi sambata daca vine duminica la biserica si el iti raspunde "mai mult ca sigur ca nu". Si totusi, duminica de duminica, apare cine stie de unde, cu costumul calcat la dunga, asezandu-se in strana sa. Apoi dispare pentru inca o saptamana, in cetatea cu flori.
Primele vorbe ale lui Miklos Raduly sunt ca-i greu de trait in Joseni, fiindca-i frig si tot ce nadajduieste mai mult e sa iasa cu bine din iarna care se-apropie. Omul e beteag de un ochi si indaratnic la vorba, te ia ameteala pana se hotaraste sa rosteasca un cuvant. Se furiseaza mai greu printre vorbe decat duminica, la biserica. E mai tanar decat celalalt Raduly. Nascut in 38, e mai ager la minte si, totusi, neintrecut in iscusinta de-a ocoli intrebarile. Zice ca pur si simplu nu stie ce este cu adevarat: roman sau ungur? Ca nu e nici ortodox, nici greco-catolic, fiindca, desi se duce la biserica ortodoxa, el personal n-a trecut la ortodoxie, ci a ramas greco-catolic, asa cum i-au fost si parintii, inainte de comunism. Sta in fata mea cu zambet incremenit, ridica bratele-n aer a neputinta si zice ca el este "amestecat", adica secui. Simt cum incet ma cuprinde inversunarea si diplomatia mea de reporter se scurge in pamant. Ce se intampla cu omul acesta? E printre ultimii supravietuitori dintr-o mare comuna transilvaneana, care peste doar cativa ani va ramane fara scoala si fara biserica romaneasca, maghiarizata pana la ultimul locuitor. Imi vine sa urlu la el si sa-l scutur: "Cum, omule, sa nu stii ce esti? Nu ti-e rusine sa fii fara tara? Cum te-ai declarat la recensamant? In actul dumitale de nastere ce scrie?". Se vede ca am vorbit cam tare. Din casa iese sotia, unguroaica, putin mirata, dar zambitoare. Doar omul isi schimba expresia, se fastaceste, roseste, ramane tot asa, cu bratele desfacute, dar devine mai serios: "Pai, eu sunt... cum se spune la dvs.... ruman. Asa o scris ei acolo, la acte. Ce sa fac?". Sotia ne face semne, invitandu-ne sa intram. Ii multumesc, refuz politicos si-i mai pun "rumanului" o-ntrebare: "Domnu Raduly, dar in suflet... in suflet cum va simtiti?" O umbra de intristare trece pe chipul barbatului atunci cand se uita imprejur: "Cum sa ma simt? Amestecat, adica secui".
Ceva mai tarziu, la plecarea spre Bucuresti (imi vine sa spun "spre tara"), aflu un amanunt cutremurator: atunci cand vine la Joseni din Ungaria, unde e stabilita, fiica lui Miklos Raduly ii interzice tatalui ei sa mearga la biserica romaneasca... Tipetele ei se aud in vecini.
Scoala cu doi elevi
Pe singurii romani adevarati din Joseni ii gasesti in centrul comunei. Sunt cativa lucratori sezonieri de la gatere, dar mai ales "politarii", cei sase politisti din comuna, veniti in Joseni impreuna cu familiile lor. Familia Nicuta, de pilda: el politist, ea invatatoare. Traiesc intr-un apartament de bloc din centrul comunei si spera enorm de la foarte inteligentii lor copii, Andreea si Alin.
Nicuta Nicoleta si Nicolae sunt, asadar, cu totul alt fel de romani decat bietii supravietuitori din Joseni. Altfel gandesc, alta le e istoria, alte sperante ii insufletesc. Veniti acum zece ani de peste munte, din Pipirigul lui Creanga, au dulcea relaxare a romanilor originari din alte judete, "normale", moldoveni nepasatori, care n-au nimic de pierdut daca vorbesc romaneste in gura mare, care se duc la biserica pe ulita principala, imbracandu-si la ocazii copiii in costum popular. Crezul lor este insa tot un act de eroism: sa pastreze o stare de normalitate in Ardeal. Nu se baga in politica, nu ii intereseaza conflictele etnice, dar daca cineva ii supara, apoi se supara amarnic si ei. Asa si-au educat si copiii. Nicuta Nicoleta e invatatoare la scoala romaneasca din sat si are doi elevi, in doua clase diferite: Nicuta Alin, baiatul ei, care trece-ntr-a treia, si Chirtes Daniel, baiatul preotului, care trece-ntr-a patra. Nu se plange, nu vrea sa para ca asta ar fi ceva iesit din comun. Doi elevi? Si ce daca? Peste doi ani, ei vor termina si va avea numai unul, fiul cel mic al preotului ortodox. O scoala cu un elev. Dar dupa ce va termina si el? Dumnezeu stie. Nu se gandeste atat de departe. Deocamdata, scoala romaneasca din comuna Joseni traieste cu doi elevi. O scoala compusa dintr-o odaita de patru metri lungime si doi latime, varata intr-o coasta a marii scoli secuiesti. Maghiarii au scoala primara, gimnaziu, liceu, chiar si o scoala profesionala pentru sute de copii joseneni, iar intre toate aceste cladiri maiestuoase, se afla "odaita romaneasca", cu intrare separata, direct din strada, in care cu adevarat nu pot intra mai mult de patru elevi. Ce-i drept, invatatoarea s-a priceput s-o insufleteasca cat se poate de inspirat: portrete de domnitori, clasicii literaturii romane, picturile celor doi baietei si-un fluture dintre aceia care se obtin prin despaturirea unei hartii si care a dobandit forma tarii: "Romania mea este un fluture". Copiii se aseaza in banci si ne uimesc cu stiinta lor, in vreme ce sotii Nicuta se amuza amintindu-si "careurile" organizate la inceperea scolii, cu sute de copii maghiari inghesuiti pe clase, in jurul curtii, si ei, cei doi romanasi pierduti si stingheri, spre care se indreapta toate privirile curioase. Sau serbarile acelea scolare, cand printre zeci de costume unguresti apareau si copiii lor, imbracati in straie populare moldovenesti din tinutul Neamtului... Sotii Nicuta se bucura si e bine asa. Sunt, intr-un fel, micile lor victorii de romani fara complexe maghiare, de cetateni care cred cu inversunare ca Harghita e un pamant romanesc. Invatatoarea Nicuta Nicoleta vine in fiecare zi la scoala, la ora opt dimineata, tine constiincioasa lectiile simultan pentru cele doua "clase" cu cate un singur elev, dupa doua orare, cu doua cataloage, fiecare cu cate un nume, si pleaca la ora unu, la ultimul clinchet de clopotel. Nu vrea sa-i iasa vorbe. Aici si-a dat definitivatul, aici a avut trei inspectii scolare la care lectiile au stralucit. Oricum, de un lucru sunt sigur: oricat ar trai aici, chiar si pana la adanci batraneti, nici unuia din familia Nicuta nu i-ar trece macar o clipa prin minte "sa se atarne sus".
Ca sa ajungi la biserica din Joseni, trebuie sa treci de doua ograzi si-un caine rau. Hrisoavele spun c-a fost zidita pe temelia alteia, din lemn, naruita inainte de 1748, care la randu-i a fost urcata pe temelia altei biserici, mult mai vechi, si tot asa... In cimitirul ei s-au descoperit pietre funerare si ruine ale unei asezari de la sfarsitul epocii bronzului, dar cimitirul a fost arat de maghiari la 1784, rasturnand cu plugul crucile si pietrele de mormant, stergand toate urmele, prefacandu-l in ogor manos. Apoi, in veacul trecut, cand iarasi au aparut cruci, hortistii l-au mai arat o data...
Parintele Chirtes are o vorba: "Chiar daca slujesc pentru un singur roman, unul singur, care incalzeste cu rasuflarea lui zidurile si icoanele de pe iconostas, eu, ca preot, tot sunt fericit ca biserica nu imi moare...". Ma ia de mana si ma duce in dosul bisericii. Insirate pe langa gard, la tot pasul, sunt socluri vechi de mormant, cruci bizantine, cu bratele largindu-se spre exterior, cruci de piatra straveche, cu varsta pierduta poate in primul mileniu de crestinism. "Daca biserica e nascuta peste alte biserici, iar crucile astea sunt bizantine, va dati seama despre vechimea acestui loc. Mi-a spus odata marele parinte profesor Ilie Moldovan din Sibiu: "Mai, copile, sa ai grija de pietrele alea! Fiindca alea-s cea mai clara dovada ca aici au fost de cand lumea romani..."."
Intram. Intr-adevar, in biserica e foarte frig si preotul incuviinteaza, zicandu-mi ca aici sunt tot timpul anului trei-patru grade mai putin decat afara, si nimeni nu-si explica de ce, poate sa fie de vina grosimea considerabila a zidurilor, poate si faptul ca, intrand in ea atat de putini credinciosi, alba zidire nu mai e incalzita de respirari, nu mai are inima care s-o incalzeasca.
Parintele Chirtes castiga impreuna cu sotia sa 2.500.000 de lei. N-are pamant, doar ograda asta plina de cruci, iar cand s-a dus la Primarie sa recapete terenurile parohiei de dinainte de comunism, i s-au pus in fata patru tomuri uriase de hartoage, scrise numai in ungureste, zicandu-i-se: "Na, daca vrei, cauta aici. Da oricum, n-o sa gasesti. A fost stat maghiar, nu sunteti trecuti nicaieri, nu s-a pastrat nici o dovada...".
Parintele Chirtes a savarsit nenumarate slujbe in fata unei biserici goale, singur, doar cu familia sa. "La noi, iarna incepe din octombrie. Daca pana atunci mai vin vreo doi-trei romani, batranii pe care i-ati cunoscut, dupa aceea nu mai calca nimeni in sfanta biserica. Le e groaza de frig. Sunt numai eu si cu nevasta asta a mea, ea-mi canta mie, eu ii cant ei, Ionut, copilul cel mic, e paracliser, iar baiatul cel mare sta in strana lui si se roaga. Noi patru, atata tot, privind mereu cu coada ochiului catre usa, doar-doar s-o deschide si-o intra careva, desi stim, stim prea bine ca minunea aceasta nu ne este ingaduita. Cand vad cinci-sase oameni in biserica, pentru mine e sarbatoare."
Uneori, i se intampla sa se opreasca in mijlocul Liturghiei, cu inima impietrita. Priveste biserica goala si parca-i vine a plange si-a zice ca Dumnezeu il incearca prea greu. De ce spre alte biserici si manastiri vin puhoaie de oameni, de ce el n-are parte, ca preot, de cununii si botezuri, de un Paste cu biserica ticsita de credinciosi? Cateodata, parintele Chirtes viseaza, se ridica pe varfurile picioarelor, privind peste capete imaginare de credinciosi si i se pare ca se vede pe sine, copil, stand cum statea odinioara in strana de la intrare, in biserica sa din tinutul Reghinului. Pe vremea aceea, acum vreo 50 de ani, Ardealul era plin de romani. Si in Reghinul copilariei sale erau maghiari, totdeauna au fost maghiari in Ardeal, dar bisericile romanesti erau pline si se vorbea numai romaneste pe strazi. A iubit biserica, la fel ca si tatal sau. De-a lungul vietii, a avut multe nume: Lupu, dupa numele de familie al tatalui sau, pe care hortistii l-au schimbat in Farkas. Fiind foarte saraci, parintii l-au dat spre infiere altora, si de atunci s-a numit Chirtes. Iar cand a venit aici, oamenii au inceput sa-i zica fie Krtes (trompetist), fie Kertesz (gradinar). "Foarte multi enoriasi de-ai mei uita sa vorbeasca. Uita cu o viteza incredibila, din an in an. Chiar batranii astia care vin la biserica, in viata de zi cu zi se mai descurca a vorbi, dar cuvintele arhaice ale Liturghiei nu le mai pricep. Numa-l vezi pe cate unul cum se uita la mine asa, cu gura cascata, apoi incepe sa motaie. Pot sa predic eu linistit doua ore neintrerupt, ca nu ma mai intelege nimeni. Dar ce zic eu doua ore? Dincolo, la biserica romano-catolica, Liturghia incepe tot la zece, dar se sfarseste la unsprezece. O ora, atat, la ei e mai scurta. Iar eu trebuie sa slujesc tot o ora, ca sa trag clopotele odata cu ei. Dincolo, catolicii stau cu urechile ciulite si asteapta clopotul meu ca sa iasa din biserica. Altfel nu ies. De ce? Fiindca ei vin din centru, cam de la un kilometru, si nu vor sa se intalneasca pe strada cu ortodocsii. Nu vor. Asta i-a facut si pe romani sa se ascunda. De aceea vin ei pe rand, niciodata doi impreuna, niciodata in vazul lumii. Se feresc unii de altii, a intrat o mare frica-ntre ei. Asta, de fapt, ma doare pe mine. Slujesc chiar si pentru un singur roman, dar romanii, atatia cati sunt, nu se mai dau romani. A intrat frica-n ei ca o gheara."
Stam impreuna, pe o banca lunga si goala, in mijlocul zidirii albe si reci. Parintele tine pe genunchi un catastif, transmis in altarul bisericii de la preot la preot, o evidenta veche a enoriasilor, datata 1 octombrie 1936, tocmai din vremea parohului Gheorghe Boieriu, cel alungat de hortisti. Fiecare fila ingalbenita a catastifului aceluia inseamna cate o familie romaneasca. Si sunt fix 393 de file, nici mai mult, nici mai putin. In biserica pustie, cuvintele preotului prind ecou. Un ecou atat de viu, cum nu am auzit niciodata: "Vizoli Stefan a lu Patru. Croitor. Cinci copii. Vasi Grigore a lu Dumitru. Plugar. Sase copii. Andrei Radu. Brigadier silvic. Zece copii. Suci Vasile. Morar. Opt copii. Baciu Grigore. Cioban. Zece copii. Capdefag David. Barsan Vasile. Morar. Plugar. Cioban...".
Pace tuturooor!
Sublim sfarsit de poveste: sunt toti! Chiar daca pe drumuri ocolite, chiar daca ferindu-se unii de altii, toti eroii reportajului nostru au venit la biserica, poate mai mult ca sa ne vada pe noi, romanii din Bucuresti care au ajuns in Joseni. "In satul nostru au venit romani", spune preotul, cu glasul inabusit. "Romani care se intereseaza de noi, care ne intreaba de sanatate si de necazuri, de viata noastra de oameni uitati."
E duminica si in biserica din Joseni suntem, in total, cincisprezece: doisprezece localnici si trei reporteri de la revista "Formula As". N-au mai fost atatia de mult. Cei doi Raduly sed acum amandoi pe o banca, unul langa altul si - minune! - chiar isi vorbesc. Nicuta Nicoleta si Nicolae, moldovenii din Pipirig, sunt undeva in partea stanga, impreuna cu cei doi copii. Batrana Ilona Bukfeyes sta nemiscata in strana sa, aceeasi strana in care i-au sezut si bunicii, si strabunicii, ascultand Liturghia din care nu pricepe aproape nimic. Au venit si doua femei din Gheorghieni, doar fiindc-au auzit de prezenta noastra in sat. Preoteasa s-a imbracat elegant, intr-un taior albastru, cu bumbi nichelati, si-l tine pe dupa umeri pe baiatul cel mare, Daniel. Cel mic e in altar, dichisit ca un preot, cu anteriu stralucitor peste trupul firav, si ii intinde sfios tatalui cadelnita fumeganda. Deschizand Usile Imparatesti si vazandu-ne in biserica, preotul se insenineaza. Glasul i se insufleteste, devine mai amplu, incarcat de puteri: "C-a Ta este Imparatia si Slava si Puterea si Marirea, a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, acum si pururea si-n vecii vecilooor! Pace Tuturooor!...". "Si Duhului taaau!", raspunde zambind, din strana sa, cantorul Adrian Moldovan, un politist din Gheorghieni, lucrator la criminalistica, care-n viata de zi cu zi are de-a face mai mult cu omoruri, insa duminicile vine aici negresit ca sa-i cante lui Dumnezeu. Impreuna cu el vin in biserica si o multime de ingeri, ca sa-l sprijine sufleteste si sa-l intareasca in fapta lui. E tanar, blond, si batrana biserica ii asculta, incremenita, cantarile. Apoi, preotul ingenuncheaza in fata altarului, cei patru copilasi - ai lui si ai invatatoarei - ingenuncheaza la randu-le in spatele sau si rostesc tuspatru, cu glasuri ciripite si cristaline, "Tatal Nostru".
Iesim cu mirul inca umed pe frunti. Toti cei doisprezece romani ne inconjoara cu dragoste, o dragoste plina de uimire, ca la vederea unor creaturi pogorate din cer. Se simte din privirile si din vorbele lor ca nimeni n-a mai venit de mult sa ii vada, sa-i intrebe ce fac, sa le dea un strop de nadejde, sa ramana, fie si pentru un ceas, printre ei. De ani de zile, nici un oficial de la Bucuresti n-a venit, nici macar pentru a se preface ca le asculta necazul. Problema lor ii jeneaza pe guvernanti. Le incurca politica ticaloasa pe care o practica in Ardeal. Tradati si uitati, furati de tara si de istoria lor, romanii sunt ziditi in suferinta ca-n piatra. "Scrieti despre noi?", ne intreaba cu un suspin de speranta. "Daca da, scrieti sa afle intreaga lume, ca pentru romanii din Harghita si din Covasna, soarele nu mai rasare la Bucuresti."
Ziua de duminica coboara spre asfintit. Ne indreptam spre iesirea din ograda bisericii, cu tot acel ciudat si tragic alai pasind pe urmele noastre. Cineva ma apuca de mana, de parca ar vrea sa ma sechestreze pe veci. E batranul Stefan Raduly. Sta tot asa, in mijlocul drumului, cu mana intinsa si ochii rosii, la fel cum il parasisem in urma cu o zi. "Stiti ceva?", imi sopteste cu o voce stinsa, "v-am zis ieri ceva, tineti minte? Treaba aceea, stiti dumneavoastra, povestea cu...". Se indreapta anevoie de spate, isi umfla pieptul, ma atinteste cu o demnitate neasteptata, in vreme ce lacrimile ii curg din nou pe obraz. "V-am zis ca vreau sa mor, ca vreau sa... Acuma, dupa ce ati venit dumneavoastra, stiu sigur ca n-o s-o mai fac niciodata. Ma va lua Dumnezeu dupa voia Lui."
Bogdan Lupescu
Fotografii de Emanuel Tanjala
Apel: Cei ce vor sa ajute Parohia romaneasca din Joseni pot folosi contul bancar 2511-1-3303-1, per-rol, deschis la B.C.R. Gheorghieni sau tel. 0740/189.840 (preot Constantin Chirtes). Pentru cei ce vor sa ajute cu bani sau cu carti Scoala romaneasca din Joseni, adresa acesteia este: Grup Industrial "Soverelek", Joseni - sectia romana, tel. 0745/360.450 (invatatoare Nicoleta Nicuta). Orice carte romaneasca pentru copii este un dar nepretuit.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
