Emilia Popescu
"Sunt un om fericit. Nu-mi mai doresc decat sa pot pastra ce mi-a daruit Dumnezeu"
Ploua cu galeata in ziua aceea si eu credeam ca vom amana interviul. Dar Emilia apare pe usa cu un zambet senin, imi spune ca Tico a salvat-o de la inecul in apele de pe strazile Bucurestiului, dar ca i-a trebuit o ora sa gaseasca o parcare. "Cine e Tico?" Masinuta ei caramizie, cu care a navigat prin garlele pluvioase ale orasului. Stie sa faca haz de necaz Emilica si sa se bucure de orice! Oriunde apare, explodeaza veselia si exuberanta. Fie ca joaca pe scena Teatrului de Comedie in spectacolul "A douasprezecea noapte" (unde alaturi de Stefan Banica jr. si de alti asi ai scenei declanseaza torente de ras), fie la televizor, in scheciuri dansante si muzicale, sau in parc, cu fetita ei, Mariuca, in jur se starnesc sarbatori. Ai senzatia ca si natura se bucura de harul actritei, atat de iubita de toti. Cum o fi reusind Emilia Popescu sa-si pastreze tonusul pe orice vreme?, ma intreb.
Frunze ude, amintiri...
- Pe tine, ploaia si ploile vietii nu te deprima?
- Dimpotriva, ploaia ma face fericita. De cand ma stiu, ador sa ma plimb in ploaie. La liceu, ieseam in Herastrau cu colegele, dupa ploaie, si adunam frunze ude, ruginii. Pe unele le mai am si astazi si chiar presate isi mai pastreaza ceva din parfumul de odinioara. Pe mine ploaia ma linisteste, ma elibereaza de apasarile vietii. Totul e sa gasesti supapele de eliberare, care pentru mine sunt ploaia si muzica. Si in copilarie cantam cu mare placere la pian cand afara ploua. Picaturile rapaiau pe fereastra, fratele meu canta la vioara, iar eu faceam arpegii pe clape. Pe atunci, visam sa concertam candva impreuna, la Ateneul Roman. Acum concerteaza el, dar in Franta, unde s-a stabilit cu familia. Cant si eu aici, cu familia mea: sotul meu, Ionut Stefanescu - la flaut, iar eu il acompaniez la pian. Fetita noastra, Mariuca, intoarce foile partiturii, iar Mura, cateaua noastra lup alb - care iarna o trage cu sania pe Uca -, se ghemuieste la picioarele noastre si asculta suspinand de incantare. E atata sfanta pace si intelegere, incat nu mi-as mai putea dori decat ca Cel de sus sa ne ajute sa pastram ce ne-a daruit cu atata generozitate.
Armonii, armonii
- Stiu ca voi trei va mai produceti impreuna din cand in cand si in public...
- Da, am avut un show la televiziune si Mariuca era prezenta alaturi de duo-ul nostru muzical, printr-o expozitie de pictura. Pentru ca, alaturi de pianul pe care il studiaza si ea cu ravna de vreo doi ani, sperand ca va ajunge candva sa-si acompanieze tatal intr-un mare concert, Mariuca e inzestrata si cu un simt plastic deosebit. La 5 ani a avut prima ei expozitie filmata la Tvr si acum lucreaza temeinic si inspirat la cea de-a doua. Cand o vad in fata sevaletului migalind la culori, pentru ca peisajul sa iasa cat mai frumos (peisajul, dar si icoanele, pentru ca are si ea, ca si noi, o mare slabiciune pentru icoane), imi dau lacrimile. Multumesc in fiecare clipa pentru toate minunile care ni se dau. Un mare dar al Cerului a fost si recitalul de poezie si muzica pe care l-am avut impreuna cu sotul meu, la Ateneul Roman, acum cativa ani. Eu am recitat "Opt poeme pentru actor" scrise de Nichita Stanescu si am cantat la orga, iar Ionut, la flaut, un adaggio din muzica lui Albinoni. Moment divin, sper sa-l putem repeta. Ii multumesc lui Dumnezeu si pentru rabdarea pe care mi-o da ca sa invat sa astept cu incredere momentul potrivit - "timming-ul", cum se spune in muzica-, sa pot sa ma bucur din plin de ce mi se intampla. Cred ca rabdarea e lucrul cel mai de pret daruit omului, sa poata traversa fara panica si cu intelepciune momentele grele ale vietii - furtunile ei, pe care, daca nu le poti evita, macar sa stii sa le mai domolesti, sa nu iei hotarari pripite si disperate, ce te pot costa foarte mult.
- Poate nu chiar prin cele mai mari, dar, ca in viata fiecaruia, apar si momente de criza si de deruta. Totul e sa ai rabdare. Si ea, rabdarea, se invata, daca n-o ai data prin temperament. Uitati, eu de vreo trei ani incerc sa plec de la teatrul in care in ultima vreme eram distribuita tot mai rar, si atunci in roluri ce nu-mi permiteau sa dau tot ce-i mai bun din mine.
- Si totusi, la "Bulandra" ai avut si succese importante, incepand cu acel stralucit musical dupa Lope De Vega, "Cainele gradinarului", si mai nou, cu "Tango"-ul lui Mrozeck...
- De ce sa nu recunosc, am avut destule succese, dar nu in directia si in genul meu preferat, musicalul. Lasa ca nu s-a prea cultivat el nici in alte teatre, chiar daca publicul - si mai ales cel tanar - il adora. Povestea comediei muzicale e trista la noi. De dorul ei si de dorul divertismentului ma stingeam si ma hotarasem sa plec in strainatate. Facusem multe demersuri, dar in trei ani nu-mi iesea mai nimic. Ajunsesem la disperare, cand, dintr-o data, intr-o singura saptamana, au aparut trei propuneri si toate foarte tentante. Am ales-o, cred eu, pe cea mai potrivita pentru mine: Teatrul de Comedie. Acolo, un regizor care ma pretuia inca din Institut, Gelu Colceag, mi-a oferit un rol dupa care tanjeam: Maria din "A douasprezecea noapte" de Shakespeare. Succes nebun, adevarata bucurie pentru toti cei care joaca in spectacol: pentru Stefan Banica jr., partenerul meu ideal de show-uri muzicale pentru micul ecran (sper sa realizam spectacole in acest gen si la Teatrul de Comedie), Tudor Chirila, Dorina Chiriac, Teodosiu si ceilalti. Minunati cu totii. Daca nu aveam eu "putintica rabdare", poate ca n-as fi gustat acum, pe deplin, bucuria acestor momente. La orizont mi se iveste si o coana Chirita moderna, care face fitness si danseaza pe rupte rock (pe muzica scrisa, ca de obicei, de formatia Vama Veche). Am inceput deja repetitiile cu Catalina Buzoianu si vom redeschide stagiunea cu o piesa despre Marlene Dietrich - o ora din viata divei, inainte de aparitia ei in fata parizienilor cu un recital celebru. Ma gandesc eu la multe proiecte: un show la Teatrul de Comedie, cu schita mea muzicala de la televiziune, "Terente si Titina", apoi un recital cu poemele lui Prvert, cantate candva de Juliette Greco, si un Cd dupa douasprezece din melodiile celebre interpretate de Marlene ("Lilly Marlene", "Lola" si altele), melodii pe care eu, in spectacol, le voi sustine live. Apoi, vom mai vedea. Sanatate sa fie, ca atunci buna dispozitie si inspiratia creatoare vin de la sine.
"Dulcele blestem al scenei"
- Vorbeai despre marile furtuni ale vietii. Presupun ca ai trecut peste ele, judecand dupa moralul tau de acum...
- Da, as fi vrut sa uit momentul acela, desi datorita lui am inteles multe si m-am inteles si mai bine pe mine. Eram in deruta profesionala de care v-am vorbit si ma gandeam, impreuna cu sotul meu, sa plecam foarte departe, peste mari si tari, sa incercam si noi altceva. Ne depusesem chiar actele - asta era inainte ca Ionut sa devina prim-solist al Filarmonicii si cel mai tanar doctor in muzica, titlu luat cu "Magna cum laude" (ma laud eu in locul lui, pentru ca el e foarte modest, pe cat de talentat si studios). Acum se gandeste sa se apuce si de dirijat. Cu banii o duceam greu, ca orice artist care nu vrea sa faca obisnuitele compromisuri. Dar treaca-mearga, cu banii ne-am fi descurcat noi pana la urma, dar ne durea mai tare ca nu suntem mai bine folositi aici. Am stat multa vreme si am cumpanit: de fapt artistii - cei adevarati, nu cei improvizati la televiziunile comerciale - o duc greu pretutindeni. Sunt o specie tot mai rara in toata lumea, o specie pe cale de disparitie, ca dinozaurii. Si cum puteam noi, pornind de la zero acolo, sa ne realizam mai bine decat aici? Or, noi n-am putea trai fara arta. Suntem, vorba prietenului meu Motu Pittis, dintre cei "atinsi de dulcele blestem al scenei". Nu, exilul nu-i de noi, am inteles. Noi aici trebuie sa ducem batalia cea grea, pentru a ne implini visurile. Aici, in locul unde ne-am nascut si unde cei dinaintea noastra s-au straduit sa ne deschida un drum, sa ne ofere repere temeinice de viata, criterii ferme de valoare. Si modele, asa cum eu am avut-o si o am in continuare pe actrita si profesoara mea, Olga Tudorache. Si pe altii - tot mai putini - care mai sunt.
Modele de ieri si de azi
- Vorbesti de idoli si de exemple. Stiu ca ai si tu in familie asemenea raritati. Ai tai te-au sustinut cand ai urmat actoria? Te sustin in continuare?
- La inceput, mama mea, Mal Iosif, balerina, acum coregraf-colaborator permanent al trupei lui Dan Puric, nu m-a crezut ca voi renunta la pian pentru teatru. Iar tata - pe care din nefericire pentru mine l-am pierdut tocmai cand s-a nascut fetita mea -, apreciat actor la Opereta, Emil Popescu, s-a speriat cand am intrat la Institut. Am intrat de prima oara, cum mi-am dorit, pe unul din cele trei locuri existente. Tata stia ce meserie teribila ma asteapta. Doar ca eu asta visam de mica: sa ajung actrita, daca nu de-a dreptul la Hollywood, macar aici, acasa, la noi. Si iata ca visul mi se implineste, cu ajutorul lui Dumnezeu si al pasiunii mele neobosite pentru scena care ma ingaduie.
- ...iar publicul te adora, o stii si tu...
- Da, ii simt iubirea si ma straduiesc mereu sa-i ofer tot ceea ce am eu mai bun, tot ce-am invatat de-a lungul timpului de la altii si mai buni decat mine.
- Iti doresc sa ramai cu aceeasi patima si ravna artistica, la fel de tanara si plina de viata ca pana acum...
Alice Manoiu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
