Această dragoste a fost transmisă nu numai copiilor ei, ci şi tuturor generaţiilor de elevi pe care i-a avut.
De la mine această dragoste a fost transmisă şi copiilor mei. Fiul meu cel mic a avut şi are în permanenţă în gospodărie 3-4 pisici şi 1-2 câini. Fiul meu cel mare, inginer T.C.M., la vârsta de 50 de ani, a făcut la zi facultatea de medicină veterinară, pentru a-i putea îngriji mai bine pe cei 35-40 de câini pe care i-a strâns în gospodărie, din cei loviţi de maşini, abandonaţi la gurile de metrou sau prin parcuri. Toată întreţinerea, cheltuielile cu operaţiile şi refacerea lor sunt făcute numai cu venituri din familie. Dar ca să revenim la subiect, noi, cei bătrâni, ne-am ocupat numai de papagali, deoarece soţia mea are o frică înnăscută faţă de câini.
Papagalul despre care vreau să vă vorbesc este a opta generaţie din familia noastră. Mulţi au fost blânzi, şi pe majoritatea i-am învăţat să vorbească. Acesta despre care vă scriu acum a fost de la început recalcitrant, n-a vrut să rostească niciun cuvânt şi era foarte bătăuş. L-am botezat pe măsură: Culică războinicul. Are în colivie un papagal de plastic, pe care îl bate toată ziua şi pe care îl strânge cu ghearele de gât. Apoi, ca să-l îmbuneze, îi aduce mâncare şi apă, şi îi dă în cioc. Îl leagănă cu gheruţa şi îl ia din nou la bătaie. În faţa oglinzii din colivie, vine mereu cu apă şi cu mâncare şi-i dă celui pe care îl vede în faţa sa. Câteodată, îl apucă şi hărnicia, ia apă în cioc şi spală toate sârmuliţele din care este făcută colivia.
Mai are o mare pasiune: de 3-4 ori pe zi, se urcă pe un piedestal şi timp de 10-15 minute ne ţine conferinţe în limba lui, din care noi nu înţelegem nimic.
Deşi este liber tot timpul şi poate pleca din colivie când vrea, nu iese decât seara în casă şi ne dă, şi nouă, câteva ciocănituri de noapte-bună, în cap. Dar noi îl iubim în continuare şi ne bucurăm că ne înveseleşte viaţa.
NICĂ C. - Bucureşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
