E tânăr, cu o barbă neagră şi lungă, ca de preot. Un om aparte, pendulând între două lumi. Pe de-o parte e mistuit, cu o febră aproape mistică, de dorul de Dumnezeu, pe de altă parte, ca orice misionar, e frământat de căderea lumii şi de aproapele pierdut, pe care l-ar vrea câştigat pentru Hristos. Viaţa lui e şi ea despicată. Până la douăzeci de ani a fost baptist fervent, născut şi crescut în această credinţă, iar după aceea a devenit un ortodox la fel de fervent. Convertirea sa a fost mai degrabă o seducţie mijlocită de muzică - prima şi marea lui iubire, pentru că, înainte de toate, Flaviu Lauran este un profesor de muzică - a terminat un liceu de profil şi Conservatorul la Cluj. Eu l-am întâlnit în Haţeg, la "Ortho Caffé", un loc special, aşezat între Dumnezeu şi lume, ca o ademenire spirituală întinsă tinerilor care se întreabă care e rostul lor pe pământ.
Îngerii din strana bisericii
La "Ortho Caffe", salon de discuţii cu icoane pe pereţi
- Totul a pornit de la muzică. Eu am făcut un liceu de muzică, am făcut şi Conservatorul la Cluj şi am şi predat muzica la liceu. Am primit o invitaţie a unei profesoare de muzică, care formase un cor la biserica "Sfântul Ierarh Nicolae" din Haţeg, şi m-a chemat să-l audiez. Nu dădusem încă la facultate, dar cântam la rândul meu într-un cor din Deva, Sargeţia, un cor foarte bun. Mă născusem şi fusesem crescut într-o familie de baptişti, aşa că nu mă întâlnisem până atunci cu Sfânta Liturghie ortodoxă. Dar în Haţeg am mers, am urcat în cafas, iar ecfonisele preotului m-au răscolit. Era altceva decât ceea ce fusesem învăţat şi credeam eu despre ortodocşi. Mi s-a părut că e o slujbă care îl are pe Iisus în centru. Mai ales când auzeam "Şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!", iar apoi răspundea corul, "Ţie, Doamne!", creştea inima în mine. Era bucuria descoperirii unui fapt - că nu suntem noi, neoprotestanţii, singurii care vrem să ne dăm toată viaţa lui Hristos. Apoi urmau rugăciunile adresate Maicii Domnului şi sfinţilor, care mă întristau: "Pe Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata, Mărita, Stăpâna Noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim". Mă gândeam - "Păi, ori sunteţi cu Hristos, ori cu Fecioara Maria şi cu toţi sfinţii!" Slujba aceea a fost o experienţă grozavă, cu suişuri şi coborâşuri. M-a bulversat! Mă atrăgea ceva la ortodoxie, ceva de nepus în cuvinte, ceva ce nu vă pot explica. Ceea ce cred că m-a tulburat atunci, la această primă liturghie ortodoxă la care am participat din toată inima, nu cred că a fost atât o rugăciune anume, ci o prezenţă nevăzută - prezenţa îngerilor, pe care nu îi vezi la slujbe, dar îi simţi prin preajmă. Asta nu s-a întâmplat doar cu mine. Acelaşi lucru l-a păţit şi mama, mai târziu. Ea s-a îmbolnăvit de cancer în ultima parte a vieţii, a făcut tratament, dar cancerul a recidivat. Avea dureri mari şi am luat-o cu mine la Sfântul Maslu, la Mânăstirea Colţi, unde se făcea această slujbă în fiecare vineri. Am luat-o, deşi ea era baptistă şi nu avea nicio dorinţă să se convertească. Mi-a şi zis după aceea, că a avut dureri foarte mari înainte să mă însoţească la slujbă, dar s-a rugat să i le ia Domnul, ca să poată veni la maslu cu mine, pentru că îmi promisese şi nu voia să cred că mă refuză doar pentru că e o slujbă ortodoxă. Ca niciodată, cântarea la acel maslu a fost un dezastru. Au venit la strană nişte bătrânei de prin sate şi a ieşit o durere, nu ştiu să fi fost slujbă la care să fi fost eu şi la care să se fi cântat atât de prost. În plus, a durat mult, s-a dus puţin în noapte şi-am ajuns târziu acasă. Mama nu a avut studii de muzică, dar cânta foarte bine, avea o voce foarte bună şi o ureche foarte fină, aşa că m-am gândit că o să mă întrebe cum pot să stau lângă nişte oameni care cântă atât de prost. Ei bine, a doua zi, ea m-a chemat şi mi-a zis: "Dragul meu, când am ajuns acasă de la slujbă, mi-a părut rău că ne-am întors! În continuu, toată noaptea, am avut în ureche cântarea voastră, că aţi cântat ca nişte îngeri!". Şi eu vă spun că la strană cântarea a fost un dezastru! Un dezastru pe care ea îl auzise ca o cântare îngerească! Aici e taina lui Dumnezeu, pentru că, în ortodoxie, muzica este esenţială, toate slujbele sunt cântate. Îndemnul psaltirii, necontenit, este "Cântaţi Domnului!" Biserica ştie că omul are această pornire de a cânta la bucurie şi de a se tângui la întristare. Gândiţi-vă că noi, românii, când admirăm ceva, spunem că suntem "în-cântaţi". Oamenii murdăresc uneori aceste porniri, prin muzică proastă, dar în biserică, aceste stări sunt sublimate, pentru că ea a dus muzica la desăvârşire. Însă, aşa cum vă spuneam, aici este şi o taină - chiar dacă ceea ce auzi la biserică nu e perfect, chiar dacă, uneori, la strană, cântarea nu e la înălţime, în inimă tot primeşti o mângâiere divină, pentru că aşa vrea Domnul şi pentru că la o slujbă ortodoxă nu slujesc doar oamenii, ci şi îngerii.
"După botez, parcă toată lumea era a mea"
Mânăstirea Colţ din Hunedoara, locul în care Flaviu a devenit ortodox
- Nu dintr-odată. Multă vreme, aproape un an, am mers în paralel, şi la slujbele baptiste, şi la cele ortodoxe, dar nu îmi făceam cruce şi nici nu sărutam icoanele. Nu puteam, pentru că mă gândeam că e idolatrie. Dar de mers la ortodocşi mergeam, pentru că simţeam nevoia. Nici eu nu ştiu să vă spun de ce aveam această nevoie, v-am vorbit despre îngeri şi mai cred şi că harul lui Dumnezeu lucra tainic în sufletul meu. Un an a durat toată această lucrare, până când, fără să îmi spună nimeni, am mai avut un dor de neînţeles - să mă spovedesc. Nu ştiu de ce, pentru că la biserica ortodoxă unde mergeam, nimeni nu mi-a vorbit de spovedanie, iar părintele nu insista asupra ei. Ca un tânăr baptist ce eram, nu numai că nu credeam în spovedanie, dar chiar o combăteam: ideea de a-ţi ierta păcatele altcineva decât Hristos mi se părea o nebunie. Cu toate acestea, într-o seară, l-am oprit pe părintele Ioan Mihăescu după vecernie, ne-am aşezat într-un colţ şi i-am spus: "Părinte, eu nu ştiu ce e spovedania, nici nu am crezut până acum în ea, dar simt nevoia să mă spovedesc." Iar părintele, cu foarte multă blândeţe, mi-a zis: "Cu mare drag, dar tu eşti botezat ortodox?". "Nu, părinte, eu m-am născut în familie de baptişti şi am fost botezat baptist". "Ştii, pentru noi, ortodocşii, botezul este cea dintâi şi cea mai mare dintre taine. Ca să te împărtăşeşti din celelalte, trebuie să treci mai întâi prin el". Mi-a venit greu să primesc cuvântul lui, pentru că eu credeam că botezul meu baptist e mai preţios decât cel ortodox, pentru că îl făcusem la maturitate. Aşa că am plecat puţin nemulţumit, dar eram dispus, pentru a mă spovedi, să fac orice, chiar şi să mă botez ortodox. Simţeam nevoia asta, dar era o nevoie pe care nu o puteam explica, o nevoie acută, care năvălise brusc peste mine. Aşa că m-am botezat.
"Mi-am croit eu însumi haina de botez"
Seară de muzică la Ortho Caffe
- E minunat! Mi-am croit eu însumi haina de botez, o cămaşă lungă, de in. Am ales pentru trecerea mea la ortodoxie biserica Mânăstirii Colţi, de la poalele Retezatului. S-a întâmplat chiar de ziua mea, pe 5 august 2001, când împlineam douzeci şi unu de ani, după Sfânta Liturghie. După botez, parcă toată lumea era a mea. Mă simţeam om, om deplin! Cu tărie vă pot spune că toate tainele bisericii te schimbă, real, concret, dar botezul o face cel mai mult. Iar asta mi-a fost confirmat, din nou, de mama. Mă întorceam cu ea de la Cluj, era o seară de iarnă, dânsa făcea tratament şi ştiu că i-a spus fratelui meu: "Nu ştiu ce s-o întâmplat, dar trăbă să recunosc - Flaviu îi altcumva!". După botez, totul a curs atât de firesc... Au venit apoi prima împărtăşanie, prima spovedanie, care a fost îmbucurătoare şi uşurătoare. Ştiţi că părintele Rafail Noica spune că ortodoxia este firea omului. Aşa mi s-a părut şi mie. Totul e natural. Îmi aduc aminte că, la început, atât de drag îmi era să mă mărturisesc, încât, dacă simţeam că mă apasă cugetul cu ceva, mergeam seara la părintele şi îl scoteam din casă să mă spovedească. Iar el, foarte firesc, venea şi mă spovedea. Acum nu aş mai face aşa ceva...
"Am fost învăţat, încă de mic, să îl iubesc doar pe Iisus"
Camera de muzică şi matematică
- Cu mare drag îmi aduc aminte de copilărie... Familia mea a fost o familie cu multă credinţă. Bunicii şi părinţii mei s-au născut şi au trăit baptişti, iar viaţa noastră toată s-a conturat în jurul valorilor creştine. Mama îmi vorbea des despre bunicul, pe care nu l-am mai prins, se născuse în 1898, care nu-şi îngăduia nici sieşi şi nu le îngăduia nici lor nici măcar să mănânce o felie de pâine fără să se roage înainte. Am crescut cu Dumnezeu deasupra, un Domn bun şi foarte grijuliu cu oamenii. Am fost învăţat, încă de mic, să îl iubesc doar pe Iisus. Şi chiar îl iubeam! Îmi scriam până şi pe caietele de şcoală: "Iisus e Domnul meu!". Aşa a fost colorată toată copilăria mea. Mama, care m-a călăuzit în credinţa baptistă, prin însăşi viaţa ei, a fost şi a rămas pentru mine icoana gingăşiei şi a sensibilităţii. Era o femeie simplă, foarte bună şi foarte credincioasă. Ne spunea mereu, citând din Scriptură - "Aruncă-ţi pâinea pe ape şi, după multă vreme, o vei găsi iarăşi!". Adică, ne învăţa că niciun bine nu rămâne nerăsplătit înzecit de Dumnezeu. Pe ea nu am văzut-o niciodată, nici măcar o singură dată în viaţă, să se culce sau să se trezească fără să se roage, de aceea nici eu nu concepeam măcar să nu particip la adunările de duminică sau din timpul săptămânii, de la biserica noastră baptistă. O să vă povestesc o întâmplare, ca să înţelegeţi cât de pătrunşi eram toţi de credinţă. În fiecare sâmbătă era o întâlnire a pastorului cu copiii. Odată, eram prin clasa a III-a, am zăbovit la ziua unui coleg şi nu am mai ajuns la biserică la acea întâlnire. Părinţii mei erau plecaţi la Lupeni, eu rămăsesem în grija fratelui meu, care e mai mare decât mine cu nouă ani, şi mi-a fost atât de ruşine că nu mersesem la biserică, că m-am ascuns în lada patului. Săracul, a ieşit din casă şi m-a căutat prin tot oraşul, dar eu tot nu aveam curaj să ies. Şi am ieşit numai când s-a întors şi l-am auzit că a început să se roage cu voce tare, plângând: "Doamne, numai Tu poţi să îmi găseşti frăţiorul!". Iar eu nu îndrăzneam să dau ochii cu el, de ruşine că nu mersesem la o simplă rugăciune a pastorului baptist cu copiii. Atâta credinţă am avut în familie! Chiar şi astăzi, când sunt ortodox, dacă pierd o singură vecernie, mi se pare sfârşitul lumii, mă simt de parcă nu am mers la biserică o lună întreagă. Aşa a fost copilăria mea, mereu prezent în adunările de rugăciune baptiste.
"Chiar poţi să auzi clopotele bisericilor şi tu să stai în pat?"
- Şi ce s-a întâmplat când aţi trecut la ortodoxie? Nu s-a rupt familia în două?
- Nu, deloc. Chiar dacă venirea mea la ortodoxie i-a mâhnit mult pe părinţi, de la ei am primit şi cele mai frumoase lecţii despre dragoste şi delicateţe faţă de cel care este de o altă credinţă decât tine. Ştiu că, odată, fusesem la biserica ortodoxă, şi când am intrat în casă, mama a izbucnit în plâns şi mi-a spus, cu durere, nu cu nervi: "Nu-mi dau seama ce-am greşit, că te-am născut în biserică, iar tu acum te întorci în lume". Ea nu a cunoscut credinţa noastră ortodoxă decât prin prisma colegilor de serviciu, care erau creştini ortodocşi numai cu numele, nu şi cu fapta, aşa că, pentru ea, o convertire la ortodoxie însemna, de fapt, o întoarcere către lumesc. Cu toate acestea, de când m-am convertit, mama mi-a făcut mâncare de post, fără să îi cer vreodată, deşi la noi în casă nu s-a gătit niciodată mâncare de post, pentru că baptiştii nu cred în postul ortodox. Pentru ei, post înseamnă doar ajunare. S-a întâmplat uneori să nu îşi dea seama şi să gătească de dulce. A venit apoi şi mi-a zis: "Te rog să mă ierţi, copile, nu mi-am dat seama, vino acum să mănânci, că ţi-am gătit de post". Asta a fost mama. Ea, născută şi crescută baptistă, considera că face un păcat dacă ajunge o piedică în calea nevoinţei mele ortodoxe. Ea nu făcea toate acestea pentru că era educată în acest sens, ci din simplitatea omului bun. O altă lecţie, pe care nu o voi uita niciodată, am primit de la tata. S-a întâmplat să mă supăr, din prostia mea, pe părintele de la biserica ortodoxă, unde mergeam şi cântam. Aşa că duminica stăteam şi leneveam în pat, mă gândeam să nu mă duc la liturghie. Tata a venit şi mi-a zis: "Flaviu, vezi că întârzii la slujbă!". Eu nu am zis nimic, dar nici nu m-am mişcat din pat, aşa că, atunci când a revenit, m-a găsit unde mă lăsase. M-a întrebat dacă nu merg la biserică, i-am răspuns că nu ştiu. Şi-a dat seama că am o supărare, aşa că m-a lăsat puţin, apoi a revenit în cameră şi mi-a zis: "Să nu te superi pe mine pentru ce-o să-ţi zic. Eşti om mare de acum, faci ce vrei. Dar te întreb - dacă te-ai supărat pe cineva de la biserica ta ortodoxă, de ce nu mergi la cealaltă? Ai două biserici ortodoxe în Haţeg. Dacă nu vrei să mergi în Haţeg, ia maşina şi mergi oriunde în altă parte. Chiar poţi să auzi clopotele bisericilor şi tu să stai în pat, nefiind bolnav?". Ultimele cuvinte m-au ruşinat teribil. Nici dacă îmi dădea cu bâta în cap nu mă zguduia atât de tare. Tata, care niciodată nu a mers la slujbă, fiindcă baptiştii nu au aşa ceva, îmi spunea mie, proaspăt ortodox, să ascult chemarea clopotelor! Nu m-am ridicat pe loc, pentru că nu voiam să-i arăt că viteazul Flaviu renunţă atât de uşor la mândria lui, dar, după ce-a ieşit din cameră, am sărit din pat şi am fugit la Sfânta Liturghie. Şi, repet, şi tata, şi mama au fost tare mâhniţi când m-am convertit la ortodoxie. Dar mi-au respectat decizia.
"Dumnezeu e artistul desăvârşit"
Cu soţia şi copiii
- Ideea nu îmi aparţine, dar e o bucurie să fiu implicat în ea. Ea a venit de la PS Gurie, episcopul Devei şi Hunedoarei, care s-a gândit că trebuie să ieşim în întâmpinarea tinerilor, nu doar să îi aşteptăm la slujbe. Aşa a luat naştere acest Ortho Caffé, susţinut în totalitate din punct de vedere financiar de protopopiat. Tinerii pot veni aici să bea un ceai sau o cafea, oferite gratuit, să joace un şah, când avem seri de cinematecă să se uite la un film bun, nu neapărat religios, sau doar să stea de vorbă şi să lucreze împreună la matematică, iar noi încercăm să îi implicăm în discuţii. Avem şi diferite evenimente, am avut şi întâlniri cu diferite personalităţi, facem uneori muzică împreună, pentru că eu cred cu tărie că muzica pe care o ascultăm ne influenţează direct viaţa. Dumnezeu e artistul desăvârşit, şi orice facem, indiferent ce meserie am avea, putem face la nivel de artă. Toate acestea le facem din încercarea de a-i apropia pe tineri de credinţă, fără să fie ceva forţat, pentru că mie, unul, nu îmi place, aşa cum îi aud pe preoţi, să le fac morală - "E bine să mergi la biserică, e bine să te rogi"... Nu e bine să mergi la biserică, ai nevoie de biserică, ai nevoie să te rogi. E cu totul altceva. E ca şi cum ai spune că e bine să respiri sau să mănânci. Nu e bine, ai nevoie de lucrurile acestea pentru a trăi. Eu cred că e fundamentală educaţia copilului în spirit creştin, încă de mic. Iubirea lui Iisus a fost pentru mine, încă din copilărie, problema fundamentală a vieţii. Aşa am fost crescut de mic. Din copilăria mea şi din întâmplările pe care vi le-am povestit, cu tata şi cu mama, în care ei erau foarte atenţi la mine şi la credinţa mea ortodoxă, chiar dacă nu mi-o împărtăşeau, eu am înţeles importanţa educării copiilor în spiritul credinţei, cât mai devreme. Însă, în legătură cu întrebarea pe care mi-aţi pus-o, ar trebui să vă spun că şi tinerii mă educă pe mine. Am învăţat de la ei că a câştiga un om pentru Hristos nu e un lucru uşor, am învăţat ce înseamnă să fii serios, am învăţat că lumea se învârte şi în afara lucrurilor pe care eu le consider interesante şi că ar trebui să fim mult, mult, mult mai gingaşi cu aceşti tineri. Lumea are o ofertă nesănătoasă atât de mare, încât mesajul bisericii e neinteresant pentru ei, la vârsta lor, iar noi trebuie să suplinim asta printr-o atenţie mai mare, pe care să le-o acordăm şi prin multă, multă, delicateţe.
(Fotografiile autorului)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
