Sau cel puţin aşa îl ştiam noi. L-am găsit în urmă cu trei ani în curtea bisericii de pe dealul Voila din Câmpina. Era bănuitor prima dată, m-a mirosit cu cea mai mare seriozitate, s-a uitat în ochii mei şi a început să dea din coadă. Mă acceptase! Femeia de la lumânări şi apoi părintele Radu mi-au spus că Grivei a fost acolo de când a început să se ridice biserica. Să tot fi fost de atunci trei ani. El a păzit materialele de construcţie, cărămizile, şi tot el îi păzea pe muncitori. Ca un şef de şantier... Când biserica a fost gata, cineva s-a gândit să-i facă lui Grivei un coteţ, mai ales că iarna era foarte frig. I-a pus înăuntru nişte fân şi o haină veche să-i ţină de cald. Grivei îşi păzea biserica zi şi noapte. Nimeni nu putea intra în curtea ei fără să fie adulmecat de el. Dacă nu-i plăcea de cineva, îl lătra...
Când se mai plictisea la biserică, se ducea la poarta unei vecine şi aştepta. Nu lătra, nu făcea nici un zgomot. Privea atent în curte şi aştepta. Până la urmă, îl zărea stăpâna casei şi îi dădea ceva de mâncare. Lua conştiincios oferta, neuitând să dea din coadă, şi pleca mulţumit spre căsuţa lui. Toată lumea care venea la biserică îi aducea câte ceva de mâncare. Proviziile şi le îngropa într-un loc numai de el ştiut... Aşa că de fiecare dată când mergeam la biserică, nu uitam să-i fac un pacheţel şi lui Grivei. Şi el ştia. Ştia că vin şi îi aduc ceva. Şi mă simţea de departe. Bisericuţa de la Voila este ridicată undeva pe deal, departe de mizeriile acestei lumi, şi ca să ajungi acolo, trebuie să străbaţi o cale mai lungă. Ultimele case sunt la o distanţă de 200-300 de metri. De cum lăsam casele în urmă, îl vedeam pe Grivei alergând. Parcă era un căluţ în galop. Nu se oprea decât la picioarele mele. Până apucam să-i scot pacheţelul din geantă, începea să "danseze" în jurul meu. Uneori, când veneam la spovedanie şi trebuia să aştept afară, în curte, Grivei stătea cu mine. Stătea cu capul pe genunchii mei şi mă privea...
Într-o duminică, am descoperit că nu mai este singur. Apăruse o... ea! I-au spus Fetiţa şi de atunci pregăteam două pacheţele cu mâncare. Până într-o zi, când nu a mai venit înaintea mea. M-am gândit că are el o treabă serioasă. Am găsit-o numai pe Fetiţă, tristă, lângă clopotniţă. I-am dat ei mâncarea... În duminica următoare, nu am mai găsit-o nici pe Fetiţa, o luase cineva acasă. "Şi Grivei?", am întrebat. "Grivei a murit!", mi-a spus părintele. "L-au omorât nişte... oameni!", a completat o femeie. Am început să plâng, aşa cum fac şi acum, când scriu. El era prietenul meu, nu avea cum să moară! Mi-l aminteam cum alerga ca un căluţ spre mine... Nu pot să cred că nu se va mai întâmpla asta niciodată... Fiul meu mi-a spus că acum Grivei este la Doamne Doamne, şi dacă vreau să ajung în Rai, la el, trebuie să fac fapte bune.
Prietena lui Grivei
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
