N-am ştiut atunci că începea o prietenie de lungă durată, cu un om deosebit, din toate punctele de vedere. Mă bucur că viaţa mi-a dat şansa să o cunosc.
S-a oferit să o ajute pe fiica mea la germană şi a devenit ca o bunică a ei. Eu însămi am avut multe de învăţat de la ea şi vorbele ei îmi apar în minte în multe momente de cumpănă. Ca orice om bun, tante Poldi iubea mult şi animalele, dar în special câinii. Casa ei, aşezată pe dealul Warte, cu o grădină frumoasă şi generoasă, îi permitea să ţină un câine, deşi trecuse prin naţionalizare şi îi rămăsese doar etajul unde locuia.
Când am cunoscut-o eu, avea un câine care se numea Hachi, după numele unui alt câine, a cărui viaţă a devenit poveste, deoarece, deşi stăpânul său murise, el se încăpâţâna să-l aştepte în fiecare zi, la tren, cum făcuse şi înainte. Devotamentul lui a înduioşat inimile tuturor celor care îi cunoşteau povestea. După ceva ani, soţul lui tante Poldi s-a îmbolnăvit şi a murit. Înainte de înmormântare, Hachi a fost închis în curte şi toată lumea s-a îndreptat spre cimitir unde... surpriză... Hachi stătea lângă mormântul unde trebuia să fie îngropat stăpânul lui. Toţi am fost impresionaţi de gestul lui. Tante Poldi l-a iubit şi l-a îngrijit până a murit.
Acum câţiva ani, tante Poldi a primit un alt câine, pe care l-a numit tot Hachi. Nemanierat, noul Hachi a pus stăpânire pe casa şi grădina lui tante Poldi. Bătrâna doamnă radia de fericire când îl vedea pe Hachi că o întâmpină în fiecare dimineaţă la uşa dinspre terasă. Iubirea pentru ea era atât de puternică, încât nu-şi dădea seama că biata tante Poldi, devenită fragilă, era prea slabă pentru afecţiunea lui. Trebuia să-şi ia măsuri de prevedere să nu cadă, dar asta n-o împiedica să-i iasă câinelui în întâmpinare. Uşa de la sufragerie dădea spre o terasă unde de-o parte şi de alta erau ghivece cu flori, în aşa fel încât, de primăvara până toamna, acolo era un rai. De la lăcrămioare, la rujinci, la mure, flori una mai frumoasă ca alta. Pe zid erau struguri şi ne serveam de acolo, îi spălam şi, împreună cu nucile culese direct din copac, ne delectam seara, când se lăsa răcoarea. Ne aşezam pe bancă şi admiram Braşovul, deoarece de acolo aveam o panoramă de vis. Primise nu de mult şi nişte lămpi care se încărcau ziua de la soare şi seara luminau ca nişte licurici. Ei bine, Hachi a reuşit să facă din acest rai un dezastru, cum nu ne-am fi închipuit.
Ce flori, ce straturi, dacă avea de îngropat un os, păi nu conta nimic! Dar, ca unui copil răsfăţat, lui Hachi i se iertau toate. Tante Poldi îl iubea aşa de mult, că nimic nu conta. "E ca un om", îmi spunea tante Poldi, "înţelege tot, numai nu vorbeşte".
Vara, când căldura, chiar şi pentru Braşov, era de nesuportat, Hachi a vrut să se răcorească în casă, dar tante Poldi i-a spus ferm, "Nu"! S-a retras ascultător, dar când nu a fost atentă, a intrat şi s-a întins pe jos. "Ce să-i fac?", spuse tante Poldi resemnată. De atunci Hachi se lăfăia în fiecare zi în sufragerie. Era răsfăţatul ei. Şi-a găsit şi o prietenă, cu care bântuia prin grădină şi pe drum. Ducea Hachi o viaţă de invidiat. Nevastă avea, mâncare avea, iubit era, nu era ţinut în lanţ, bântuia toate drumurile, ce mai, să tot fii câine în condiţiile astea. Dar fericirea nu ţine mult. Îmi dă telefon tante Poldi plângând, să-mi spună că Hachi a murit. Cum?, m-am mirat, era tânăr. O tragedie banală. Pe strada pe unde bântuia Hachi mai era un câine, care sărea şi muşca oamenii care treceau prin dreptul lui. I s-a pus otravă, dar n-a mâncat-o el, ci bietul Hachi şi amica lui. Ei întâlniseră doar oameni buni şi nu ştiau că viaţa îţi oferă şi lucruri rele, de care trebuie să te fereşti.
L-a înmormântat tante Poldi ca pe un membru de familie drag. Vorbim tot timpul de el şi ne aducem aminte, ba chiar, recent, a aflat că ar exista nişte pui de pe urma lui... I-ar lua, dar ea ştie că la vârsta ei ar fi prea târziu să mai îngrijească un animal. Se mulţumeşte să-şi amintească de Hachi. Îi povesteşte năzdrăvăniile, de parcă l-ar vedea aievea alergând prin grădină, pentru ca să vină apoi să se culce la picioarele ei. "Uite! Uite!", spune, şi mângâie cu mâna o ivire pe care o zăreşte doar ea. "Hachi!".
CHRISTINA - Braşov
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
