N-am știut atunci că începea o prietenie de lungă durată, cu un om deosebit, din toate punctele de vedere. Mă bucur că viața mi-a dat șansa să o cunosc.
S-a oferit să o ajute pe fiica mea la germană și a devenit ca o bunică a ei. Eu însămi am avut multe de învățat de la ea și vorbele ei îmi apar în minte în multe momente de cumpănă. Ca orice om bun, tante Poldi iubea mult și animalele, dar în special câinii. Casa ei, așezată pe dealul Warte, cu o grădină frumoasă și generoasă, îi permitea să țină un câine, deși trecuse prin naționalizare și îi rămăsese doar etajul unde locuia.
Când am cunoscut-o eu, avea un câine care se numea Hachi, după numele unui alt câine, a cărui viață a devenit poveste, deoarece, deși stăpânul său murise, el se încăpâțâna să-l aștepte în fiecare zi, la tren, cum făcuse și înainte. Devotamentul lui a înduioșat inimile tuturor celor care îi cunoșteau povestea. După ceva ani, soțul lui tante Poldi s-a îmbolnăvit și a murit. Înainte de înmormântare, Hachi a fost închis în curte și toată lumea s-a îndreptat spre cimitir unde... surpriză... Hachi stătea lângă mormântul unde trebuia să fie îngropat stăpânul lui. Toți am fost impresionați de gestul lui. Tante Poldi l-a iubit și l-a îngrijit până a murit.
Acum câțiva ani, tante Poldi a primit un alt câine, pe care l-a numit tot Hachi. Nemanierat, noul Hachi a pus stăpânire pe casa și grădina lui tante Poldi. Bătrâna doamnă radia de fericire când îl vedea pe Hachi că o întâmpină în fiecare dimineață la ușa dinspre terasă. Iubirea pentru ea era atât de puternică, încât nu-și dădea seama că biata tante Poldi, devenită fragilă, era prea slabă pentru afecțiunea lui. Trebuia să-și ia măsuri de prevedere să nu cadă, dar asta n-o împiedica să-i iasă câinelui în întâmpinare. Ușa de la sufragerie dădea spre o terasă unde de-o parte și de alta erau ghivece cu flori, în așa fel încât, de primăvara până toamna, acolo era un rai. De la lăcrămioare, la rujinci, la mure, flori una mai frumoasă ca alta. Pe zid erau struguri și ne serveam de acolo, îi spălam și, împreună cu nucile culese direct din copac, ne delectam seara, când se lăsa răcoarea. Ne așezam pe bancă și admiram Brașovul, deoarece de acolo aveam o panoramă de vis. Primise nu de mult și niște lămpi care se încărcau ziua de la soare și seara luminau ca niște licurici. Ei bine, Hachi a reușit să facă din acest rai un dezastru, cum nu ne-am fi închipuit.
Ce flori, ce straturi, dacă avea de îngropat un os, păi nu conta nimic! Dar, ca unui copil răsfățat, lui Hachi i se iertau toate. Tante Poldi îl iubea așa de mult, că nimic nu conta. "E ca un om", îmi spunea tante Poldi, "înțelege tot, numai nu vorbește".
Vara, când căldura, chiar și pentru Brașov, era de nesuportat, Hachi a vrut să se răcorească în casă, dar tante Poldi i-a spus ferm, "Nu"! S-a retras ascultător, dar când nu a fost atentă, a intrat și s-a întins pe jos. "Ce să-i fac?", spuse tante Poldi resemnată. De atunci Hachi se lăfăia în fiecare zi în sufragerie. Era răsfățatul ei. Și-a găsit și o prietenă, cu care bântuia prin grădină și pe drum. Ducea Hachi o viață de invidiat. Nevastă avea, mâncare avea, iubit era, nu era ținut în lanț, bântuia toate drumurile, ce mai, să tot fii câine în condițiile astea. Dar fericirea nu ține mult. Îmi dă telefon tante Poldi plângând, să-mi spună că Hachi a murit. Cum?, m-am mirat, era tânăr. O tragedie banală. Pe strada pe unde bântuia Hachi mai era un câine, care sărea și mușca oamenii care treceau prin dreptul lui. I s-a pus otravă, dar n-a mâncat-o el, ci bietul Hachi și amica lui. Ei întâlniseră doar oameni buni și nu știau că viața îți oferă și lucruri rele, de care trebuie să te ferești.
L-a înmormântat tante Poldi ca pe un membru de familie drag. Vorbim tot timpul de el și ne aducem aminte, ba chiar, recent, a aflat că ar exista niște pui de pe urma lui... I-ar lua, dar ea știe că la vârsta ei ar fi prea târziu să mai îngrijească un animal. Se mulțumește să-și amintească de Hachi. Îi povestește năzdrăvăniile, de parcă l-ar vedea aievea alergând prin grădină, pentru ca să vină apoi să se culce la picioarele ei. "Uite! Uite!", spune, și mângâie cu mâna o ivire pe care o zărește doar ea. "Hachi!".
CHRISTINA - Brașov