- "Pădurea spânzuraților", drama pusă de tine în scenă la Naționalul bucureștean, după un scenariu care îți aparține, este un spectacol greu. Cum îți explici succesul uriaș pe care îl are?
- Nu știu. Chiar nu mi-l pot explica. Spectatorii au "furat", pur și simplu, spectacolul. El nu-mi mai aparține. Sincer, m-aș fi întristat să nu reușesc să umplu Sala Mare a TNB, mai ales că e pentru prima dată când lucrez acolo. În general, sala aia se umple la comedii, la reprezentații cu vedete... Cred că ieșirea "Pădurii spânzuraților" la public a fost un moment magic. Și în astfel de momente magice, uiți că lucrezi într-un sistem bolnav. M-a costat multă energie și nu credeam că voi reuși să termin spectacolul. E singurul meu produs teatral la care spectatori pe care nu-i cunoșteam se simțeau datori să posteze feedback-uri copleșitoare pe rețelele de socializare. Pe mine lucrurile astea m-au motivat mult. Mai ales că eu n-am văzut spectacolul decât o singură dată: la avanpremieră. Eram în mașina care mă ducea spre Ardeal, când mă sună Caramitru și-mi zice: "Așa ceva nu s-a mai întâmplat!!! Să nu stea regizorul la propria premieră!". Așa e, însă eu nu mai aveam energie să-l văd, iar în circumstanțele actuale, nu știu dacă am să-l mai revăd vreodată. La Teatrul Național sunt probleme. Să sperăm că se va juca de la toamnă din nou.
- Se pare că succesul te-a stimulat. Au urmat alte două spectacole, care au urcat foarte repede în top...
- După "Pădurea spânzuraților" a fost vacanța de iarnă, apoi am mers la Iași, unde am făcut "Dansul Delhi". Nu-ți imaginezi ce poftă incredibilă de lucru aveam. Mi se părea că descopăr o meserie nouă: puțini actori, partituri de lucrat în detaliu. După șantierul uriaș care a fost "Pădurea", "Dansul Delhi" mi se părea cea mai intimă relație cu teatrul pe care am avut-o vreodată. Și apoi a venit "Sub fiecare pas...", în care nici măcar n-am mai avut un decor. Doar textul pe care-l scriam în fiecare zi. Și actorii. S-a spus că piesa este despre singurătate. Eu cred că este mai mult. E despre a sta cu tine însuți, cu sentimentul că te-ai eliberat de toate, exercițiu pe care unii îl facem, alții fugim de el. Oprești lumea de-afară, ca să vezi ce se-ntâmplă cu lumea ta.
- "Sub fiecare pas..." e un spectacol scris de tine pentru actori. Cum reacționează la felul ăsta, prea puțin văzut până acum, de a face teatru?
- Eu am facut un grup în care am zis să se înscrie toți actorii care vor să joace, și eu mă voi apuca de scris vorbe și situații pentru ei. Problema este că atunci când scriu pentru actori, există riscul ca nu toți să mă inspire. Cel puțin nu în egală măsură. Și atunci nu vrei să dai textele la care ții cel mai mult, unui actor despre care bănuiești că nu va scoate tot ce se poate din text. Eu nu fac parte dintre regizorii ipocriți, care zic "Great job!" după fiecare silabă scoasă pe gură de actor. Mai degrabă îi spun omului în față: "Scuză-mă, dar nu mă inspiri, însă vom continua să lucrăm". E adevărat că până la finalul lucrului, acel actor - dacă face parte din categoria celor ambițioși - poate să-mi ofere lucruri mari pe scenă. Și asta e o victorie. A lui și a mea.
- Ce părere ai de ultimele scandaluri din lumea teatrului?
- Era inevitabil să se ajungă aici. Cel mai grav e că unele teatre - cele naționale în special - nu mai au bani să-și înceapă stagiunea. Și naționalele sunt teatre care fac încasări excelente. Dacă te uiți pe vânzările de bilete, sunt în top. Păi, dacă tu îi lași pe actorii unguri de la Naționalul din Târgu Mureș, vreme de un an, fără să scoată un spectacol nou, ăia se urcă pe pereți. Și fac spectacol din asta.
- Cum îți reîncarci bateriile peste vară?
- Vara asta e mai mult decât despre a-mi reîncărca bateriile. E despre a mă reface după o perioadă nu tocmai ok. Încerc să stau la mine acasă, nu-mi doresc să văd nici marea , nici vreun oraș comercial occidental, nu-mi fac poftă pozele de pe Facebook cu lumea care face grand tourism. De altfel, până la finalul propoziției, vara a și trecut.