De vorbă cu pictorița Doina Reghiș Ionescu, din Deva: "Începi să pictezi și nici nu-ți dai seama când s-a mai dus o zi din viața ta"

La Deva, pictura și sculptura sunt la ele acasă. S-au instalat de ani buni și nu dau semne că ar vrea să plece din acest colț de țară. Patruzeci de pictori și de sculptori entuziaști fac artă adevărată aici. Cine vrea să se convingă de adevăr, nu are decât să intre în galeria Forma, din centrul orașului. O galerie modernă și generoasă, deschisă la poalele unui bloc discret și cochet, așa cum sunt toate cele din Deva. La etajele de deasupra, câteva ate­liere de pictură își așteaptă și ele vizi­tatorii, cu tablourile lor mirosind a culori proaspete. Într-un astfel de atelier am cu­nos­­cut-o pe Doina Reghiș Io­nes­cu, pic­torița care tră­iește și lucrează de-o viață, nestingherită de preju­de­cata provinciei, înfrățită cu văzduhurile înalte, cu ce­rul și îngerii. Zborul lor a urmărit-o toată viața, în­cercând mereu să-i coboa­re în culorile și în formele diafane ale picturilor ei, fă­cute cu o măiestrie prea puțin cunoscută publicului de artă din România.

Arta începe unde tace lumea

- Stimată doamnă, Re­ghiș Ionescu, cum se face că există o viață așa de in­tensă a artei plastice în provincie?

- Pictura este o artă de maximă libertate, care îți permite să creezi oriunde în țară și în orice spațiu. Liniște să fie, liniștea aceea pe care noi, pictorii, ne-o căutăm prin ate­lierele noastre. Acolo unde lumea de afară tace și începe lumea noas­tră.

- Ce înseamnă să fii pictor la Deva?

- La Deva am ajuns de copilă. Aici am făcut primele clase ele­men­tare. Pe urmă, am plecat la Ti­mișoara, la Liceul de artă. Iar după Facultate m-am întors tot la Deva. Am venit după un ocol rod­nic la Sibiu, la Muzeul Brukenthal, unde arta era privilegiată. Viața a vrut să mă întorc totuși aici, la Deva, unde în acei ani, pictura era Cenu­șăreasă. Exista doar o frumoasă colecție de artă contemporană, la Muzeul Județean. Acuma îi zice Muzeul Civilizației dacice și romane, iar secția de artă a fost desființată. La Deva am făcut la început de toate, am fost și designer vesti­men­tar, făcusem chiar și un prototip, expus mai apoi pe la târgurile din țară. Dacă te naști cu talent, îți e ușor să treci prin mai multe. Poți să fii și creator de mo­dele, poți să faci și grafică. Și cum eu am absolvit Facul­ta­tea de artă monumentală, am învățat toate tehnicile picturii și ale peretelui. Așa că m-am putut aco­moda oriunde locului, și mi-am putut câștiga o pâine, din harul dat de Dumnezeu.

În Timișoara anilor '70

- Cum ați început să pictați? Cum v-ați des­co­perit?

- Eu m-am născut la Ineu, nu departe de Arad. Tatăl meu a fost acolo avocat pentru scurt timp, iar când aveam doi ani am venit în De­va. Ei, bine, de cum am pri­mit pri­ma cutie de culori, toate căr­țile de po­vești au fost de­senate de mi­ne. În plus, începusem să re­pro­duc toate ilus­trațiile pe ca­re le vedeam. Talentul îl moș­te­nisem de la tatăl meu, dar și mama s-a ocupat foarte mult de mine. Îmi aduc aminte cum o rugam să-mi deseneze ceva ca să am model și nu-mi plă­cea și plângeam: "Nu, așa! Nu, așa!" Și mama îmi spunea: "Atunci, fă tu dacă știi mai bine". Și eu luam creionul și-mi schițam lumea după imaginația mea. Așa mi-am făcut intrarea în universul de­se­nului și al picturii. După asta, am început să mă pre­gătesc sistematic. La 10 ani, după orele de școală, mergeam deja la Școala de artă din Deva. Apoi am plecat la Timișoara, la Liceul de Artă, unde profesori i-am avut, între alții, pe faimoșii Constantin Flon­dor și Ștefan Bertalan - care apoi au devenit pa­triar­hii picturii timișorene. Erau și niște profesori foarte buni, dovadă că au predat și la facultate. Eu i-am prins la începutul creației lor, după asta, au format, împreună cu Doru Tulcan, celebrul grup timi­șo­rean de pictură Sigma. Care împreună cu for­mația Phoenix și cu celelalte ingrediente magice ale Timișoarei, au dat atmosfera aceea de libertate copleșitoare a orașului din anii '70. Pe noi, elevii ei, marii profesori ne-au călăuzit spre construc­tivism. Țin minte ca și acum, cum ne puneau să ne imaginăm tot felul de structuri spațiale cu­rioase: din ațe, din sticle, din hârtii și motorașe. Pe atunci era perioada OpArt-ului, arta care se îndeletnicea cu deformarea imaginilor, dând senzația de miș­care. Mie, însă, mi s-au părut prea multe carto­nașe, nylon-uri și hârtii. Eu voiam să decorez clădiri uni­­cat și să pictez. Și nu voiam orice pictură, ci artă mo­numentală. Așa că m-am dus la facultate la Bucu­­rești.

Ucenicie la Biserica Doamnei

- Aveți amintiri mai speciale din anii facul­tății?

- Îmi amintesc mereu și cu drag, cum am lucrat în anii stu­denției, la restaurarea bi­sericii Doamnei din Bucu­rești. O ade­vărată bijuterie! De curând, când am intrat iar în lăcașul acela mi-au dat la­crimile! Am văzut sce­nele creștine și sfinții pe care noi, studenți fiind, îi restaurasem în totalitate, în pronaos. Tre­cuseră 40 de ani de când ur­casem acolo, pe schelă. A fost o perioadă splendidă din viața mea, au fost anii mei cei mai rodnici.

- V-ați dedicat cu totul pic­turii. Mă emoționează când vorbiți de bucuria de a picta.

- Sunt un om căruia nu-i place să irosească timpul. Poate că de multe ori, a sta de vorbă cu cineva, coleg de breaslă sau alte persoane, este necesar. Dar timpul zboară, așa că eu urc în atelier și pictez. Și aici îmi place să rămân în lumea mea, pentru că vrând nevrând, aproape tot ce te în­con­joară, lumea de-afară, te dă peste cap. Soțul meu, care încă mai este pasionat de politică, tot încearcă să-mi spună ce-i în lume și în țară. Iar eu îl rog să nu-mi spună nimic, că nu mă interesează. Sigur că aș vrea să-mi meargă și mie mai bine, să pot picta în voie, să nu-mi pun problema că mâine trebuie să plec cu o expoziție la Paris și că nu am bani pentru ea. Că dacă te gândești bine, ai putea merge oriunde în lume cu picturile tale, dacă nu te-ar sugruma lipsurile financiare.

- Aveți amatori pentru pictura dumneavoastră în oraș?

- Eu nu-mi ofer lucrările pentru vânzare. Iar atunci când vine un amator să îmi cumpere vreun tablou, mă despart foarte greu de picturile mele. Îmi amintesc că odată, am expus la Viena, la galeria unui român. Și cineva a intrat în galerie, voia să îmi cumpere un tablou. Era însă foarte nehotărât. Ei, bine, oamenii ăștia nehotărâți, mie chiar îmi fac o bucurie, atunci când nu reușesc să îmi cumpere vreo lu­cra­re. Ea rămâne, mai departe, a mea.

"Încerc să pictez o altă dimensiune"

- Zona Hune­doa­rei, în care trăiți, e una dintre cele mai fru­moa­se din România, încon­jurată de o co­roa­nă de munți. Ieșiți să pictați peisaje? Aveți locuri, împre­ju­rimi pre­fe­rate?

- Eu sunt pictor de atelier, nu prea ies la peisaj. Când pictez, mă desfășor pe dimensiuni mari. Și de la dimensiuni mari ajung mereu la aripi.

- Aripi de în­geri și aripi de pă­sări, un peisaj al imaginației. Cum l-ați descoperit?

- Îmi place foarte mult natura, și imaginile ei mă urmăresc în ta­blo­uri. Am avut un ciclu de lucrări în care predomină vegetalul. Am și o metamorfoză a frunzei uscate, pe care eu am regăsit-o în forma co­chiliilor. Am urmărit acea contorsionare a for­melor, care apare atunci când natura intră în hiber­nare și plantele mor și se contrag în sine. Ca apoi să explodeze și să renască. Când pictez aripi, le găsesc cel mai ades în amintirile și în visele mele. De altfel, cred că tot o aripă m-a călăuzit și pe mine, prin viață. Ridicându-mă deasupra neca­zu­rilor, mi-a dat elan să creez, atunci când părea că totul s-a sfârșit pentru mine. Am trăit o dramă cumplită. Mi-am pierdut o fiică, cea mai scumpă ființă din lume. Am trecut cu greu peste acea perioadă, dar am mers mai departe. Penelul și culorile m-au ajutat atunci foarte mult. Până la urmă, toate gândurile ți se adună către ceea ce creezi. Așa îți trec orele. Începi să pictezi, și nici nu-ți dai seama când s-a mai dus o zi din viața ta. Mereu am avut senzația că nu am timp destul. Un timp care este și rodnic, și nemilos.

- Aripile pic­tate de dvs. sunt sugerate foarte discret. Ca un zbor de fulg. O jumătate de ari­pă, o sugerare de înger. Totul e de­licat în pic­tu­rile dvs... Și un­duios.

- Eu încerc, de fapt, să pictez o al­tă dimensiune. Știu că este un­deva ascunsă prin Univers. Încerc s-o pictez ca pe o miș­care subli­mi­nală și continuă, una care lasă urme pe pânzele mele... Orizontale, verticale, oblice - linii pline de o anume tensiune, care se unduiesc și se răsucesc în picturile mele. Strânse toate, în jurul unui ax pe care parcă nu-l pot atinge, dar la care visez cu înfri­gu­­rare.

"Am pus corvinii la locul lor"

- Să vorbim acum și despre marea dvs. lucrare murală, aflată în clădirea istorică a Prefecturii din De­va. Poate cea mai impor­tantă lucrare a dvs..

- Pre­fec­­tura din Deva este un monument is­toric, proiec­tat de un mare ar­hitect ma­ghiar, Alpár Ignác. Ma­iestuoasa clă­­dire este în stil secession, la modă, acum mai bine de o sută de ani, în imperiul Aus­tro-Ungar. Cu acest stil aus­tri­ac, mi-am do­rit eu să se înru­dească lucrarea mea. Mă fascina tehnica de email a cloisonné-urilor, adică acele plăcuțe de faianță, cu desene în reliefuri și aurite cu foiță de aur nobil. Și bine, ele fuseseră scoase din nișele palatului Pre­fec­turii. Cândva, acolo, se aflaseră portretele co­miților de Hunedoara, Iancu de Hu­ne­doara, Matei Corvin și toți ceilalți comiți mari Huniazi, care fuseseră scoși și dosiți în colecția de artă a Devei. Era nu doar un gol cultural, ci și unul istoric, făcut de mâna omului intoxicat de comunism. Așa mi-a venit într-o zi ideea de a de­cora zona aceea, de a umple nișele goale cu picturi. Inițial, pornisem cu ideea că le voi picta pe lemn, ca să păstrez tehnica tradițională a pic­turii pe lemn din Ardeal. Apoi, încet, încet, am tot continuat să adun schițe peste schițe. Și mi-am zis: acum a venit momentul să-mi împlinesc dorința de a realiza o lucrare de artă monumentală în viața asta. Și am reușit. Am avut noroc că a fost și-un prefect care m-a ajutat și înțeles. În ciuda unor mari greutăți birocratice, lucrarea mea s-a născut ușor și cu plăcere. Am lucrat la ea trei ani de zile, cu drag și suflet, încercând să pun în valoare ima­gini și frânturi de simboluri istorice românești. În­tr-un salt peste timp, m-am inspirat din obiecte care sunt în tezaurul ines­timabil hunedorean: mo­nede dacice, piese de podoabă, plăcuțele votive de la Germidava, unice în lume, și multe altele. Alături, mi-am împlinit vechiul vis și am repre­zentat familia Corvinilor. Le-am reprezentat bla­zonul, cum apare el schimbându-se prin secole, fie în basoreliefurile de la Castelul Huniazilor, fie pe mo­nede, fie pe alte obiecte de decor, folosite de această nobilă și măreață familie. M-a inspirat mult această familie a Corvinilor. Una care a mar­cat definitiv, ca o pecete, și istoria noastră, și a Eu­ropei. Mi s-a părut că-i repun cumva, în drep­turi, prin picturile mele.

"Viața ca un zbor de pasăre"

- Doamnă Doina, oare se poate face artă fără apreciere? Nu simțiți dorința să ieșiți mai la larg?

- Să știți că avem oameni devo­tați și sensibili în Deva, care vin să-și clătească ochii și sufletul cu artă românească de cea mai bună calitate. La ga­­leria Forma, organizăm mereu pentru publicul din Deva și din tot Ardealul, expoziții cu pictori invitați, artiști români renumiți, mai ales de la București. Iar noi, pictorii de aici, mergem toți la saloane naționale și internaționale. La saloanele Moldovei, de pildă, ori la bienalele mari de gra­fică sau pictură ale României. Noi suntem o filială înființată încă din 1956. La început, nucleul artistic a fost în Valea Jiului, la Pe­troșani și în îm­pre­jurimi. Apoi, în anii '70, s-a înființat Cenaclul Artiștilor din Deva, care a fuzionat cu artiștii din Petroșani. Cât despre ate­lierele de creație, avem și la Deva. Unele sunt din 1990, iar altele sunt primite doar de câțiva ani. Primarul de la vremea respectivă, Petru Mărginean, ne-a înțeles. S-a întâmplat mai rar ca după Revoluție, cineva, în România, să-i înzes­treze pe artiști.

- Să înțeleg că sunteți un artist cu destin împlinit? Că omul sfințește locul și când e vorba de pensulă și culori?

- Bineînțeles! Tatăl meu a fost un foarte bun por­tretist, dar n-a putut să studieze Belle Arte și a fost foarte fericit că am putut eu să merg pe dru­mul visat de el. De când mă știu, am desenat și am pic­tat. Viața mi-a fost ca un zbor de pasăre. Căci până nu îți întinzi ari­pile, nu ai cum să știi cât de sus poți zbura.

Foto: CĂTĂLIN MANOLE (2)