Stăteam adesea pe balcon şi admiram grădina plină cu trandafiri înmiresmaţi din spatele blocului. Printre tufele spinoase, un sufleţel negru alerga zglobiu după vrăbii. Nu prindea niciuna şi, supărat, se aşeza pe iarbă, tolănindu-se la soare. Eu mă amuzam privindu-l şi-mi doream să fie motănelul meu. De multe ori am vrut să-l iau în braţe şi să-l mângâi măcar. Dar de câte ori mă apropiam de el, mă studia atent şi apoi fugea în grădina care-l proteja de orice primejdie. Într-o zi, când veneam de la şcoală, l-am văzut şchiopătând. M-am apropiat de el. Mieuna şi se uita în ochii mei, implorându-mă parcă să-l ajut. L-am luat în braţe şi am mers cu el acasă. Împreună cu Miruna - sora mea - i-am îndepărtat spinul din perniţa moale şi fină ca petala unui trandafir. L-am bandajat şi m-am gândit că poate Dumnezeu a vrut ca Tomiţă să fie al meu. S-a vindecat în câteva zile şi drept mulţumire ne-a oferit clipe de neuitat. Eram fericiţi şi Tomiţă părea la fel. Dar seara se urca pe calorifer, punea lăbuţele pe pervaz şi, adulmecând parcă mireasma trandafirilor din grădină, începea să miaune. Mi-am dat seama că, oricât m-ar iubi şi oricât de recunoscător mi-ar fi, doreşte să se întoarcă în raiul lui, în libertatea plină de miresme de flori. Am plâns după el, dar când am văzut cât e de fericit afară, mi-am dat seama că în apartamentul meu nu ar fi fost decât un prizonier. Acum, când mă vede, vine şi se freacă de picioarele mele, aşteaptă să-l mângâi niţel şi apoi pleacă fericit în lumea lui.
Aceasta a fost povestea lui Tomiţă şi tare mult mi-ar plăcea să mi-o publicaţi în revista pe care o citim, pe rând, întreaga familie. Sunteţi o rază de soare pentru noi şi vă iubim.
BOGDAN N. - Bucureşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
