Stăteam adesea pe balcon și admiram grădina plină cu trandafiri înmiresmați din spatele blocului. Printre tufele spinoase, un suflețel negru alerga zglobiu după vrăbii. Nu prindea niciuna și, supărat, se așeza pe iarbă, tolănindu-se la soare. Eu mă amuzam privindu-l și-mi doream să fie motănelul meu. De multe ori am vrut să-l iau în brațe și să-l mângâi măcar. Dar de câte ori mă apropiam de el, mă studia atent și apoi fugea în grădina care-l proteja de orice primejdie. Într-o zi, când veneam de la școală, l-am văzut șchiopătând. M-am apropiat de el. Mieuna și se uita în ochii mei, implorându-mă parcă să-l ajut. L-am luat în brațe și am mers cu el acasă. Împreună cu Miruna - sora mea - i-am îndepărtat spinul din pernița moale și fină ca petala unui trandafir. L-am bandajat și m-am gândit că poate Dumnezeu a vrut ca Tomiță să fie al meu. S-a vindecat în câteva zile și drept mulțumire ne-a oferit clipe de neuitat. Eram fericiți și Tomiță părea la fel. Dar seara se urca pe calorifer, punea lăbuțele pe pervaz și, adulmecând parcă mireasma trandafirilor din grădină, începea să miaune. Mi-am dat seama că, oricât m-ar iubi și oricât de recunoscător mi-ar fi, dorește să se întoarcă în raiul lui, în libertatea plină de miresme de flori. Am plâns după el, dar când am văzut cât e de fericit afară, mi-am dat seama că în apartamentul meu nu ar fi fost decât un prizonier. Acum, când mă vede, vine și se freacă de picioarele mele, așteaptă să-l mângâi nițel și apoi pleacă fericit în lumea lui.
Aceasta a fost povestea lui Tomiță și tare mult mi-ar plăcea să mi-o publicați în revista pe care o citim, pe rând, întreaga familie. Sunteți o rază de soare pentru noi și vă iubim.
BOGDAN N. - București