După ce a făcut vreme de zece ani, din marele său entuziasm şi din buzunarul propriu, un festival internaţional dedicat Maramureşului, "Drumul lung către Cimitirul Vesel", Peter Hurley şade acum şi cugetă, în tihna noii sale familii, la toate câte s-au petrecut, dar urzeşte şi planuri de viitor. Iar când iese dimineţile în grădina casei, împreună cu micuţa Orla-Maria, fiica sa de unsprezece luni, şi priveşte înspre munţii vineţii ai Gutâiului, linia orizontului, ca şi viitorul, îi par a fi mult mai limpezi acum, de când şi-a găsit locul.
"Cercul Zânelor"
- Pare că, în sfârşit, ţi-ai găsit pacea la noi, pe plaiuri maramureşene, dragă Peter Hurley. Lunga ta călătorie până aici, a început de la Dublin, din Irlanda, unde ai venit pe lume într-o familie numeroasă. Cu atâtea întâmplări ale vieţii, mai ţii minte anii copilăriei?
Cu soţia lui, Loredana
- Părinţii mei au avut zece copii, aşa că, între atâţia fraţi şi surori, nicio zi nu semăna cu cealaltă! În mod ciudat, primele şi cele mai pregnante amintiri din copilăria mea sunt despre camera noastră, despre dormitorul băieţilor, în care dormeam eu cu cei cinci fraţi mai mici (eu fiind copilul cu numărul opt). Tata era pasionat de cursele de cai, la care ne lua şi pe noi sâmbăta, la derby-urile mai importante. De aceea făceam, şi noi, evident, curse de cai în pijamale, înainte de culcare, sărind dintr-un pat în altul. De altfel, toată camera era plină de paturi, cu mici intervale de spaţiu între ele, aşa că nu ne era greu să ne întrecem, să sărim dintr-unul în altul, ca nişte căluţi sălbatici şi nestăpâniţi ce eram, nechezând ca nebunii. Aveam şi timp de joacă după ce ne făceam lecţiile, dar mergeam şi la şcoala de muzică, unde noi, băieţii, luam lecţii de clarinet, iar surorile mele cântau la pian. Dublinul e un oraş frumos şi vesel. Strada noastră era fermecătoare, cu case vechi şi grădiniţe de flori şi copaci. În vacanţe ne jucam cât era ziua de lungă. Nouă, celor zece fraţi şi surori, ni se adăugau şi prietenii din vecini, colegi ori alţi tovarăşi de joacă. Era larmă mare, şi tata, când vedea că avem prea multă energie şi nu putea să ne mai potolească, ne hipnotiza cu un singur cuvânt: "Aventură"! Era suficient ca să facem linişte, să aruncăm câteva lucruri în rucsacuri, să ne încălţăm cu pantofii de sport şi să ne urcăm cu toţii, claie peste grămadă, în maşină. Tata avea întotdeauna pe post de automobil, dubiţe vechi, din anii '60-'70, ceva în genul Wolkswagen-ului din desenele animate cu Scooby Doo, şi pe care le cumpăra la mâna a doua. Se mândrea, chiar, că nu a dat niciodată mai mult de o mie de lire pe un asemenea vehicul, ceea ce însemna o economie considerabilă la o casă plină de copii, cum eram noi! Aşadar, tata ne încărca pe toţi în maşină şi ne ducea în natură, pe dealuri ori pe coastă, unde puteam să alergăm în voie, fericiţi, până la epuizare. Tatăl meu era un om cu o răbdare infinită şi, ca să ne ispitească pentru fiecare evadare din aceasta, ne spunea că mergem într-un loc absolut secret, de care nu ştia nimeni altcineva decât el. Unul dintre aceste locuri secrete ale lui era, de pildă, cel numit "Cercul zânelor", şi care era, într-adevăr, un cerc mare, pe o pajişte, în interiorul căruia iarba avea firul mai verde şi mai lung. Aşa o găseam în fiecare an, ori de câte ori mergeam acolo! Tata spunea că pe locul acela dansează zânele noaptea, într-o horă, şi dacă nu ai fi ştiut, ai fi putut trece pe lângă locul acela fără să îţi dai seama ce e cu el. Dar tata ştia, şi numai faptul că împărtăşea cu noi lucrul acesta, făcea ca aventura să fie şi mai palpitantă, iar pe noi ne făcea să ne simţim şi mai speciali. Ne spunea mereu basme pe care le auzise, la rându-i, în copilăria sa din Cornwall, şi avea o grămadă de vorbe de duh, desprinse din înţelepciunea populară. Chiar dacă era un adult care avea zece copii, tata nu îşi pierduse simţul aventurii, ci era ca un cavaler mereu gata să lupte pentru onoare şi pentru dreptate.
Cei doi Peter
La fabricat mămăligă
- Pare că ai moştenit de la tatăl tău spiritul acesta de aventură, din moment ce-ai ajuns din Irlanda în România. Cu ce bagaj ai plecat în lume?
- Cu o valiză plină de principii sănătoase şi valori, precum respectul şi cinstea, credinţa în Dumnezeu, spiritul de sacrificiu, o mândrie şi un patriotism ardent, o mare responsabilitate pentru construcţia naţională. Tata era un om extrem de onest şi de smerit în inima sa, astfel încât dacă cineva îl întreba care e cea mai importantă realizare a vieţii sale, răspundea că e faptul că nu a avut niciodată duşmani. A încercat să nu creeze niciodată antipatie, animozitate, nu a dat nimănui vreodată vreun motiv ca să-l vorbească de rău, nici să-l invidieze. Era un om al păcii tatăl meu, era de un umanism extraordinar şi avea o căldură în privire care te mişca. Avea o credinţă uriaşă, o conduită creştină şi morală ireproşabile şi dădea fiecărui lucru pe care îl făcea o măsură sacră, spirituală. Îi plăcea să se înconjoare de tineri, fără să fie moralist, ci doar pentru că în sufletul său a fost mereu tânăr. În acelaşi timp, a fost profund dedicat familiei, în ale cărei valori credea nestrămutat. I-am scris o poezie când a împlinit 90 de ani şi i-am trimis-o, neputând să ajung din România la Dublin, la aniversarea lui. Una dintre surorile mele i-a citit-o şi a fost foarte impresionat. Era vorba tocmai despre asta, că în jurul lui era mereu o simfonie a tinereţii. Deşi a murit la 95 de ani, tatăl meu nu a fost un om bătrân. Aş vrea tare mult să fiu ca el, să văd viaţa cu atâta bucurie şi entuziasm aşa cum o vedea el. De puţine ori reuşesc, iar asta se întâmplă în general când fac ceva pentru ceilalţi, căci atunci când fac ceva doar pentru mine, nu am atâta motivaţie. Simt cum în mine sunt doi Peter, unul copilul tatălui meu, crescut şi educat de el, cu un ritm interior absolut pozitiv şi înălţător, iar celălalt, cel pe care eu l-am creat, în anii de după ce am crescut şi am plecat din casa părintească. Şi pot să vă spun că primul îi este net superior celui de-al doilea! Iar atunci când nu fac bine un lucru sau sunt pe un drum greşit, primul Peter are parte de mari frământări din pricina celui de-al doilea. Tata s-a stins în 2014, la 95 de ani. Mama are 91 de ani şi are acelaşi spirit viu ca întotdeauna şi o inimă bună. Vorbim des, ne vedem pe video telefon, şi sper ca anul acesta să ajung la ea cu cei doi copii ai mei, ca să îi vadă. Mama are, până acum, 19 nepoţi, de la cei 10 copii, aşa că ne trebuie o fotografie mare ca să încăpem cu toţii în ea.
"Mi-am asumat credinţa ortodoxă, copiii mei sunt botezaţi ortodox"
Duminica, pe uliţă
- Deşi viaţa şi profesia (managementul afacerilor) te-au dus pe mai multe continente, ai ales să rămâi în România. De unde vine acest ataşament al tău?
- Din istoriile noastre asemănătoare, ale Irlandei şi României deopotrivă, ca popoare care au fost în vecinătatea marilor imperii şi au trebuit să lupte pentru integritatea lor teritorială, pentru identitatea lor naţională. Suntem mai legaţi de pământ, mai aproape de Dumnezeu şi de tradiţiile vechi. Această legătură cu pământul dezvoltă o filosofie comună a existenţei, feluri comune de a vorbi, de a ne bucura, de a sărbători şi de a ne cinsti strămoşii. În plus, pe voi, românii, v-a ajutat şi clima mai blândă, combinată cu pământul bogat şi fertil: aici arunci o sămânţă şi creşte. În Irlanda nu este peste tot aşa, plouă patru luni zi de zi, bat vânturi năprasnice dinspre Ocean. Odinioară, existenţa era foarte dură pentru ţăranul irlandez şi nu cred că exagerez când zic că noi eram de sute de ani în zdrenţe, pe când voi eraţi ceva mai bine îmbrăcaţi şi, fără a fi bogaţi materialiceşte, aveaţi o bogăţie culturală uriaşă, şi exista chiar aici o aristocraţie ţărănească în rând cu cea înaltă a Europei. Trăind aici de cincisprezece ani, am identificat, chiar, nişte trăsături esenţiale ale sufletului românesc, despre care am vorbit în conferinţele publice la care am participat, pentru că mi se pare important de atras atenţia asupra faptului că satul românesc se află la răscruce, şi dacă societatea românească ignoră acest lucru, se va trezi fără rădăcini, într-o comunitate globală uniformizantă.
- Ca locuitor al Maramureşului, aspiri şi tu la identitatea românească?
- Încerc cât pot, dar sunt încă începător. Încerc să vorbesc cât de bine limba şi să-i deprind nuanţele. Mi-am asumat şi credinţa ortodoxă, căsătorindu-mă religios, copiii mei sunt botezaţi ortodox. Trăiesc aici, în nordul arcului carpatic, şi pentru a păstra tradiţia vie, mi-am pus la bătaie toate resursele, materiale, de timp şi de energie, realizând vreme de zece ani în Săpânţa, dar şi în alte sate maramureşene, Festivalul "Drumul lung spre Cimitirul Vesel". Trăsătura cu care mă identific cel mai mult este ideea de sacrificiu, pentru că am făcut un sacrificiu personal enorm, pentru a-mi împlini acest vis, al reînvierii tradiţiei autentice în Maramureş. Nu am făcut toate aceste sacrificii cu gândul de a obţine profit sau laude, ci doar pentru că sunt lucruri în care cred cu tărie. Am spus mereu că rădăcinile voastre puternice sunt, de departe, cel mai frumos exemplu de tradiţie profund europeană pe care o mai avem. Dacă ar veni potopul peste Europa, metaforic vorbind, am încredere că renaşterea europeană autentică va izvorî din România.
"Vreau ca românii să cumpere lapte de la ţărani"
Jocul miresei
- Printre ţelurile tale cu adevărat minunate, ţi-ai propus să repui tradiţia Maramureşului în locul ei de onoare. Ai reînviat cioplitul în lemn, ai reaşezat femeile în faţa războaielor de ţesut, ai readus ceteraşii să cânte la nunţi, în locul muzicii de sintetizator. Ce alte planuri ţi-ai mai pus pe agendă?
- Dacă în acest proiect legat de cultura rurală tradiţională am terminat prima lui fază, acum simt că aş putea să fac mai mult în domeniul agroeconomiei, de pildă. Vreau ca românii să conştientizeze că dacă nu vor cumpăra lapte din supermarket, ci de la ţăranii din satele din jur, îi vor ajuta, le vor arăta solidaritatea şi respectul lor pentru un mod de viaţă absolut onest, practicat de milenii pe acest pământ. În această direcţie îmi voi investi forţele de acum înainte, pentru a sensibiliza societatea şi politicienii faţă de situaţia ţăranilor. Satul românesc se află la răscruce, şi pentru salvarea lui trebuie să ne unim cu toţii. În calendarul bisericesc, 2019 este anul omagial al satului, al învăţătorilor şi preoţilor de ţară, şi cred că şi Biserica s-ar putea alătura unor strategii menite să îmbunătăţească situaţia ţăranilor români. Cred că un sistem onest şi profitabil prin care ei să poată să-şi comercializeze produsele ar mai reduce migraţia la muncă în străinătate şi depopularea agresivă a satelor româneşti. E o provocare căreia nu ştim să îi răspundem clar şi tranşant, fără sprijin politic. Ar trebui să îndrăznim mai mult! Lui Dumnezeu îi plac oamenii care îndrăznesc să facă lucruri bune! Care au curaj! Modul de viaţă tradiţional este încă viu în satele româneşti, deci nu vorbim despre o reînviere, ci despre o problemă de organizare şi de marketing, de investire a unui efort în vederea găsirii de soluţii, lucruri care sunt la îndemâna noastră. Personal, chiar mă gândesc la împlinirea unui vis pe care îl am de mult, şi pe care îl împărtăşesc şi cu actuala mea soţie, acela de a ne muta într-un sat şi de a trăi acolo conform rânduielilor tradiţionale, dar cu ajutorul tehnologiei de azi.
"Am învăţat mult de la România"
Naş în biserică
- Cum e viaţa ta la Baia Mare? Cum te regăseşti în postura de soţ şi tată a doi copii?
- Mi-am găsit în cea de-a doua mea soţie, Loredana, un camarad de drum plin de forţă şi energie. Ea se implică foarte asumat, sincer şi curajos, în lucrurile în care crede, şi aşa s-a făcut că anul trecut, la trei săptămâni după ce a născut-o pe fiica noastră, Orla-Maria, a plecat cu ea în braţe să organizeze festivalul baloanelor cu aer cald. A adus pe cerul Maramureşului, lângă satul Rogoz, 100 de baloane cu piloţii lor veniţi din toată lumea, care s-au ridicat deodată, plutind până departe, în onoarea aniversării Centenarului Unirii. Acum, avem un an de căsnicie, iar Orla-Maria are unsprezece luni şi îşi va sărbători onomastica pentru prima oară. Am numit-o Orla, cu un vechi nume irlandez, şi Maria, pentru că tot ceea ce am creat în Maramureş, respectiv festivalul şi copilul acesta, a fost sub semnul Sfintei Fecioare Maria. Lucrurile s-au aşezat în viaţa mea, dar am un sentiment de vină faţă Patrick, fiul meu cel mare, în vârstă de zece ani, care locuieşte la Bucureşti, cu mama lui, şi pe care, din cauza distanţei, nu îl văd atât de des pe cât mi-aş dori. Vorbim în fiecare săptămână la telefon, merg să îl văd cât de des pot şi sper că atunci când va fi mare, va înţelege şi mă va ierta. E un băiat minunat, Patrick al meu are exact partea asta pe care eu o iubesc la voi, românii: creativitate, pozitivism şi un simţ al umorului foarte dezvoltat. Mă uit acum la Orla-Maria, care stă într-un leagăn în grădină şi râde la mine, şi mă gândesc că a fi alături de copilul tău când el descoperă lumea, pas cu pas, e cel mai mare dar şi privilegiu pe care un părinte poate să îl aibă. Încerc să mă bucur de el, să fiu recunoscător pentru ceea ce am, şi să nu mă mai las prins în pânza de păianjen a gândurilor şi regretelor trecutului. Acum sunt alături de Loredana şi le construim viitorul împreună, ea îmi dă siguranţă şi e un umăr pe care mă pot sprijini oricând. Nu sunt deloc un soţ perfect, reglajul fin al relaţiei noastre, în cadrul căsniciei, continuă zi după zi. Loredana e o maramureşeancă puternică şi cutezătoare, aşa cum sunt toate femeile pe aici, are o legătură cu pământul acesta pe care îl iubesc şi eu atât de mult, chiar dacă vin de departe, din lume.
Pe urmele bucuriei
Foto: Mitruţ Burghină
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
