EMIL VICIU - "Nu se poate face o istorie a rockului românesc fără «Sarmalele reci»"

Chitarist, fondator de peste 25 de ani al formației Sarmalele Reci, alături de Zoli Andras

Chitariștii din fața blocului

- Fiind primul tău interviu în "Formula AS", am să te rog să ne povestești ce te-a îndreptat spre muzică, cum ai pus mâna pe chitară?

- Nimeni din familia mea nu a avut vreo legătură cu muzica. Însă aveam în casă un pick-up și o mână de discuri, între care-mi amintesc unul de 45 de turații, cu Louis Armstrong, și unul cu un italian, Remo Germani. Îi cântam piesele fără să înțeleg nimic din texte. La chitară am ajuns "din cauza anturajului", asta-i o expresie ce mi se pare amuzantă. Am copilărit în cartierul Berceni, toată ziua eram în Parcul Tineretului, iarna ne dă­deam cu săniile de pe deal direct pe lacul în­ghețat, fiecare zi era o aventură. Apoi, când ne-am mutat la bloc, în alt cartier, era mai mult timp de stat în casă. Citeam înspăimântător de mult, fără vreo selecție, rămâneam singur cu bi­blioteca și citeam ce-mi pica în mână. Pe lân­gă asta, seara, în fața blocului, apăreau vecinii mai mari ca mine, cu câte o chitară. Eram fas­cinat! De la ei am ascultat prima oară muzică rock, cu ei am mers la concerte. Ultimul con­cert Sfinx, înainte să plece Dan Andrei Aldea din țară, la Sala Polivalentă, m-a dat pe spate. Ce muzică, ce lumini!

- Prima chitară?

- N-am avut restricții acasă, dar nici în­curajări. Mama nu avea posibilități să-mi cumpere chitară, așa că m-am descurcat. În vacanța de iarnă din clasa a zecea, mă trezeam cu noaptea-n cap și mergeam la lucru, la sere-n Militari. În două săptămâni, am strâns bani de chitară, o chitară proastă, vai de ea. Dar aveam chitară! Am învățat acordurile (până prinzi corzile fără să-ți zbârnâie, nu-i ușor). Dar progresul e uluitor de rapid când îți dorești cu adevărat. At­mos­fera era foarte prietenoasă între vecinii mai mari, fiecare voia să-l învețe pe celălalt ce știa, "Ia uite ce știu eu, am as­cultat pe discul Semnal M, așa făcea Iuliu Merca". Nu era ca acum, să vezi clipuri pe internet, unde tre­buie să pui de­getele și gata, ai învățat pie­sa. Puneai dis­cu, tată, și iar îl puneai, până îl făceai franjuri. Lipsa de mijloace tehnice dezvoltă urechea și instinctele. Îmi amintesc că poziția pick-up-ului familiei, o adevărată piesă de mobilier, din lemn, așezat pe stu­dio, era improprie unor astfel de expe­ri­men­te muzicale. Ca să tot revin la un pasaj din­tr-o piesă până o învățam, trebuia să stau în genunchi, cățărat pe pat și să manevrez de acolo brațul pick-up-ului. Pe atunci, nu era o problemă, acum mi se pare atât de hilar!

- Ai cântat în formația liceului?

- Da, dar mai întâi a trebuit să trec în treap­­ta a doua, pentru că mama mi-a ascuns cor­­zile, crezând că din cauza chitarei nu învăț eu cum trebuie. Mie-mi plăcea cartea, dar nu-mi plă­cea școala. A se face distincție. După treaptă, mi-am recăpătat corzile și am intrat în formația li­ceului. Am pornit prin a raș­cheta parchetul sălii de repetiții. Cel ce ne su­pra­veghea, un profesor de rusă pensio­nar, ce prinsese vremurile lui Stalin, mai băga din când în când capul în sală, dar nu se auzeau decât instrumentele, fără voce. Iar la primul nostru con­cert, la un bal, am cântat două piese de Metropol și două de AC/DC. Când am ajuns la astea, moșul, care dădea binevoitor din cap din culise, a sărit în sus, strigându-ne să ne oprim. N-a avut curajul să urce pe scenă, dar ne-a făcut cu ou și cu oțet după aia, "Ați boicotat festivalul Cântarea României cu pie­se americane!". Mai apoi, m-am împrietenit cu băieți din liceele "Sava", "Informatică", acolo unde trupele aveau tradiție, și am trecut la alt nivel.

- Aveai în gând să ajungi muzician pro­fe­sionist?

- Rockul este o modalitate excepțională de a-ți consuma energia pe care-o ai la acea vârstă. Te direcționează către o zonă culturală, îți pune cre­ierul în mișcare. Dar a fost cale lungă până să devin profesionist. După ce-am terminat liceul, am mers la muncă, la fabrică, strungărie, freză, nu mi-e deloc rușine cu ce-am făcut acolo, se lucra bine, la milimetru, se muncea serios. Lucram la blocul mo­tor pentru camioane mari. Cum aveam timp liber, citeam și cântam la chitară. Chitara prindea bine la socializare, la interacțiunea cu fetele, cântai "Hotel California" sau o piesă Smokie, se topeau. Era un lucru obișnuit să-ți iei chitara și să strângi gașcă în Parcul Icoanei sau pe Temișana. Trăgeam spre centru, în cartiere domneau golanii, nu le plăcea să treci pe acolo, umblam cu spray-ul de gândaci la mine, pentru apărare. Îmi trecea mie prin cap să ajung să trăiesc din muzică, dar la vremea aceea, variantele erau să cânt la restaurant și la nunți. Am încercat eu din fiecare, dar nu prea mi se potriveau.

"Să ai acel «ceva»"

- Cum s-a format trupa Sarmalele Reci?

- După fabrică, am lucrat în presă, mai întâi ca tipograf, apoi ca secretar de redacție. Acolo l-am cunoscut pe saxofonistul de jazz Mihai Iordache, am încercat ceva împreună, n-a ținut, dar atunci când s-a format o nouă trupă, m-a chemat și pe mine. Repetam la mine-n apartament, eram un pic paranoici, închideam bine ferestrele să nu ne fure cineva ideile. Un avantaj a fost că veneam din medii diferite. Zoli, profesor de engleză, cu ideile lui, nu părea a avea legătură cu Mihai, saxofonistul de jazz, și cu Emil, rockerul cu plete, venit din mediul proletar. Însă împreună făceam ceva ce niciunul n-ar fi făcut dacă l-ai fi lăsat singur. S-a întâmplat un fapt pe care nu l-am mai întâlnit la alte trupe: to­leranță maximă la ideile celorlalți. "Ce vrei, jazz? Ia suflă-n saxofon să auzim. O bossa nova la pian? Dă-i înainte, că-i mișto! Un distors la chitară? Frumos, bagă!". De obicei, din cauza egourilor, într-o trupă nu apuci bine să zici ce idee ai, că și apar criticile. Noi porneam de la ideea că celălat are dreptate și încercam să facem cântecul. Cred că așa ar trebui făcut nu doar în muzică, ci și în societate, că la mentalitatea de "Gigi Contra" suntem primii.

- Îmi amintesc de primul concert Sar­malele Reci pe care l-am văzut, în primăvara lui 1994, la Teatrul "Ion Creangă". Erați o apariție atât de inedită, acidă, haioasă, plină de vervă, experimentați mult...

- Da, era o perioadă în care experimentele erau bine venite, nu se ajunsese la șablonarea din zilele noastre, când oamenii își doresc clișee. Aveam, la concertele noastre, actori pe scenă, ce făceau pantomimă... Ne-am bucurat de suportul intelectualității, pentru că textele erau istețe, iar muzica, originală. A lansa o trupă-i un lucru foarte dificil. N-ajunge să fii bun, să ai personaje carismatice, n-ajunge nimic. Trebuie să ai acel "ceva", și să te afli în­tr-un moment. Iar noi am avut șansa asta.

Cu Zoli, la bine și la rău

- În 25 de ani, Sarmalele Reci a schimbat instrumentiști pe bandă rulantă. În acești ani, doar doi componenți au rămas pe loc: Zoli Andras și cu tine. Care-i secretul cuplului?

- Zoli-i un om înțelegător, cu care poți discuta, un tip pozitiv. Nu dă înapoi niciodată, și asta ne-a făcut să funcționăm împreună. Nu că n-am fi avut și noi divergențe, păreri total contrarii, dar asta nu a afectat trupa. Avem chiar și variante de duet, concerte acustice cu el la pian și eu la chi­tară. Am trecut prin multe suișuri și co­bo­râșuri, ni s-a întâmplat ca într-o seară să cân­tăm în Piața Constituției, în fața a 20.000 de oameni, și peste câteva zile, să avem 20 de spectatori într-un club. Nici nu ne-am clintit, am mers înainte, consecvenți. Sunt și oameni ce au urât această trupă, dar cei ce au iubit-o au iubit-o cu adevărat, iar asta-i foar­te im­por­tant. Astfel s-a ajuns să nu se poată face o is­torie a rockului românesc, de după 1990, fără a se menționa și Sarmalele Reci.

"Cântecul să fie cântec"

- A fost o surpriză să te văd solist vocal în trupa Castor 604...

- Da, prietenul meu Alex Nichiforov mi-a sugerat că poate n-ar fi rău să-mi pun la bătaie experiența muzicală și în alt stil. Bine, hai să facem o trupă! Eu am crezut că vor veni câțiva tineri vâ­noși, un solist frumușel, cu priză la public, dar iată-mă și la voce, în această trupă de prieteni. Am cântat o piesă din "Vrăjitorul din Oz" la un concert Castor 604 și a fost bine primit.

- Cânți în două trupe, faci muzică pentru teatru de păpuși, la 45 de ani te-ai apucat de tenis la modul serios. Cum îți găsești energia pentru toate astea?

- Fac muzică, sport, citesc, am redescoperit man­dolina și cânt mult la ea, sunt curios în con­tinuare, toate astea mă fac să mă simt bine. Iar con­ști­entizarea acestei stări de bine dă un efect ca re­verberația chitarei, mă face să mă simt și mai bine, să capăt noi energii.