Grebla istoriei

La 30 de ani de la căderea regi­mu­lui comunist în Ro­mânia, nu avem încă un muzeu al terorii comuniste sau al suferinţei româneşti sub comunism.

Toate demersurile făcute în acest scop de către diferite instituţii au fost sortite eşecului.
Câteva iniţiative pri­va­te, la Bucureşti şi Si­ghet (Fun­daţia Academia Civică), la Pi­teşti (Me­morialul Închisoarea Piteşti) şi Aiud (Fun­daţia Aiud şi Biserica Ortodoxă Română), la Gherla (Biserica Ortodoxă Română), nu reuşesc să su­plinească un mare Muzeu al Comu­nis­mului în Capitală. Tentativele de a-l al­cătui în Fortul 13 Jilava s-au soldat cu amenajarea precară a câtorva camere, care, oricum, nu pot fi vizitate decât cu aprobări şi măsuri de securitate spe­ciale, specifice sistemului penitenciar din care clădirea încă face parte.
Milioane de români au fost închişi în puşcăriile co­muniste sau în lagăre de muncă ori au primit domiciliu forţat (în condiţii de detenţie). Sute de mii, dacă nu mili­oane, au murit de pe urma tortu­rilor, foamei, frigului, lipsei de îngrijire medicală şi a oricăror condiţii civilizate de detenţie. Zeci de mii au fost ucişi în munţi, acolo unde rezistau comunis­mu­lui cu arma în mână. Alte zeci de mii au fugit în exil, pentru a se salva, pără­sin­du-şi familii, agoniseală, speranţe şi doruri. O ţară întreagă a trecut prin­tr-un proces de "reeducare" timp de peste patru decenii. Comunismul a însemnat întruparea Răului în istorie. A fost un flagel social fără precedent.
Pentru ca toate acestea să nu mai fie po­sibile, ar trebui să ne îngrijim de me­moria publică. Le suntem datori cu ade­vărul, celor care au murit şi celor care se vor naşte. Dar clasa noastră politică n-a considerat că un muzeu al comunismului din România ar fi o pri­o­ritate. N-a găsit nici resursele fi­nan­ciare, nici pe cele de voinţă politică pentru a clădi o instituţie cu valoare te­rapeutică pentru societatea noastră. Abia deunăzi, Camera Deputaţilor a votat o lege şchioapă, pentru înfiinţarea unui Muzeu al Ororilor Co­munismului. Nu se ştie însă dacă şi când va fi făcut, în condiţiile în care Culturii i se taie bu­getul. Pe de altă parte, deşi România nu a fost unul dintre statele unde exter­mi­narea evreilor să se fi făcut cu program - definiţia holo­caustului -, cele câteva regretabile episoade de crime de război în masă asupra evreilor fiind, de fapt, accidente, nu consecinţele unei viziuni politice, Institutul pentru Stu­dierea Holocaustului "Elie Wiesel" presează continuu pen­tru crearea unui muzeu al holocaustului. Şi nu oriunde, ci în centrul Bucureştiului. Diriguitorii aces­tui Institut, care este finanţat din bani publici şi subordonat guvernului, au cerut pentru viitorul muzeu, mai întâi Palatul Dacia din centrul vechi, acolo unde a lucrat cândva şi Eminescu. Cu greu s-au mobilizat consilierii munici­pali pentru a respecta legea şi a res­pin­ge această solicitare. Palatul fusese de­ja destinat de municipalitate unei Pi­nacoteci naţionale, atât de necesare. Acum, Institutul Wiesel pretinde să i se dea 5.300 de mp de teren din parcul istoric al Muzeului Na­ţional de Istorie Naturală "Grigore Antipa", pentru a-şi cons­­trui muzeul. Tot în răspărul legii. Conducerea Mu­zeului Antipa se opu­ne, cu argumente irefutabile - legale, urbanistice, ecologice, istorice, mu­zeale. Dar secretarul general al gu­vernului, Toni Greblă, abia scăpat din­tr-un proces de corupţie, pare să fie mâna degrabă servitoare a Institutului Wiesel, şi a pornit deja procedurile. Exemplu tipic de dispreţ comunist pentru tot ce înseamnă cultură, tradiţie, patrimoniu... Un dispreţ în prelungirea celui faţă de victimele comunismului.