- Dane, e dis de dimineaţa şi tu deja vii de la alergare şi sala de sport. Zice-se că artiştii se trezesc târziu...
- Ha! Ha! Genul somnoros nu am fost niciodată, ca să nu mai zic că de doi ani şi jumătate, de când sunt mândrul tată al Mariei, nici nu aş mai avea cum. Pe de altă parte, nici nu-mi stă în fire să fac sport chiar constant. Motivul este că lucrez la un lung metraj, iar rolul meu cere asta. Deja am filmat o primă parte a filmului "Căutătorul de vânt" şi vom continua tot anul, un proces care, pe lângă absoluta plăcere pe care mi-o oferă, mă şi încearcă teribil. Rolul are trei momente principale, atât în poveste, cât şi fizic. Aşadar, el presupune perioade de îngrăşare, de slăbire, stări psihice diferite... Acum sunt în etapa în care trebuie să fiu în formă fizică bună, aşa se explică "hărnicia" mea matinală.
- Sper că nu mă înşală memoria, când spun că nu ai mai apărut într-un film, de foarte multă vreme. Aşa e?
- Ai dreptate, chiar nu am mai filmat de mult. Bine, am mai filmat câteva scurtmetraje, dar filmul ăsta vine după o mare pauză. Îmi era foarte, foarte dor să stau iarăşi în faţa camerei de filmat, iar acesta e un proiect extrem de frumos. Regizor este Mihai Sofronea, un profesionist cum rar întâlneşti. L-am cunoscut pe Mihai după ce am văzut un scurtmetraj de-al său, care m-a lăsat mască. Eu sunt genul de spectator care, dacă îmi place ceva, spun în gura mare, nu mă pot abţine. Mă duc la persoana respectivă, o iau în braţe, o felicit. Sunt un spectator implicat, sentimental, uit de mine dacă mă impresionează ceva.
- Care crezi că e secretul unui film reuşit?
- Povestea este totul! Ea trebuie să te fure. Acest lucru este măsura valorii artistice în meseria mea. Şi nu pot spune o poveste fără emoţie. Chiar şi când te uiţi la o secvenţă pe care tocmai ai filmat-o, care e încă crudă, ea tot trebuie să aibă o emoţie. Restul se poate remedia, ajusta, îmbunătăţi. Mihai Sofronea lucrează la proiectul acesta de zece ani. E rodul unor eforturi fabuloase din partea lui, iar puterea aceasta de a duce un gând până la capăt, indiferent cât timp îţi ia, mi se pare de-a dreptul eroică.
- Cum se instaurează magia între un actor şi un regizor?
- "Aluatul" din care se naşte un personaj bun este, cu siguranţă, chimia dintre cei doi. Măiestria unui regizor stă în puterea lui de a spune povestea prin actor. Relaţia dintre ei trebuie să fie următoarea: eu, ca actor, să simt că mă pot lăsa în braţele regizorului, cu toată încrederea. Datoria mea faţă de regizor este să găsesc locul cel mai înalt de la care să sar fără frică, ştiind că el mă prinde. Sentimentul acesta de încredere mi-l dă Mihai Sofronea, iar dacă măcar o dată, în cariera de actor, ai această siguranţă, te poţi considera norocos. Mai este un aspect extrem de important în relaţia regizor actor, de care mă întrebai: iubesc regizorii care ştiu ce vor. Mihai este unul dintre ei. Asta înseamnă că nu există nicio secundă petrecută la cadru, în care el să nu ştie clar ce vrea. Îmi displac profund regizorii care aruncă actorii în luptă şi... om vedea ce-o ieşi. Nu! Eu merg la "luptă" cu pieptul dezgolit, dar tu ştii exact pe ce front voi lupta, cu cine, cu ce arme, totul înainte să-mi ceri mie să lupt. Felul de gândire destul de românesc, gen "lasă, că merge şi aşa", îmi dă fiori, efectiv, îmi displace în orice aspect al vieţii. Uite, o pasiune de-a mea este să lucrez în lemn. Creez tot felul de lucruri, pentru casă, pentru prieteni. Dar şi în tâmplărie, ca şi în actorie, mă feresc ca de necuratul de sentimentul "lasă, că merge şi aşa". Nu! Nu merge şi aşa! Diferenţa dintre un lucru de mântuială şi unul frumos stă în detalii, iar ele se realizează doar cu o secundă, o oră, o zi în plus de muncă şi răbdare.
"E grozav să transformi defectul în calitate"
Pe platou, în natură
- Nu ştiu cum a început, dar ştiu sigur că dacă nu eram actor, eram tâmplar. Este ceva în esenţa lemnului, în contururi, în aroma sa, care e extrem de artistic şi de atrăgător. Simt că face parte din mine. E adevărat că de mic am fost genul de copil care meşterea, care mereu confecţiona câte ceva. Deci, ţine şi de fire. De câţiva ani, chiar lucrez destul de mult, fiind norocosul posesor al unei curţi generoase, în afara Bucureştiului. Mi-am făcut atelierul meu, unde meşteresc diferite obiecte. Sunt acele lucruri pe care mi le-am dorit mereu, pe care le vedeam în reviste de design, dar pe care nu le găseam niciodată. Ei bine, acum mi le fac singur. La început cu timiditate, apoi adâncit într-un proces conştiincios de învăţare, de studiu, de abordare de tehnici diferite. Poate lucrul care-mi place cel mai mult este că obiectele mele de mobilier sunt făcute din... resturi. Bucăţi de lemn salvate, fie că sunt găsite prin păduri, fie că sunt recuperate de pe la oameni. Nu construiesc din ceva perfect. Dimpotrivă, defectul este ceea ce mă atrage. Poate dacă mi-ar face cineva psihanaliză ar pricepe ceva din treaba asta. Ha! Ha! Cert este că eu cred că nimeni şi nimic nu e perfect. În schimb, este grozav să putem transforma defectul în calitate. Uite, sunt actori enormi, dar care au evidente defecte de dicţie (cum a fost magicul Gheorghe Cozorici). Aceste defecte au devenit etichete pentru ei, îi fac reconoscibili, imperfecţiunea lor a devenit o adevărată marcă. Aşa sunt şi bucăţile contorsionate de lemn care pot deveni obiecte încântătoare. Aşadar, să nu ne ferim de defecte, că ele nu dispar, ci să le transformăm în calităţi! Uite, masa de cafea de aici este făcută dintr-un buştean de nuc bătrân de tot, puţin putrezit, pe care vecinul îl tăia cu sete într-o zi. Mai era felia aceasta de trunchi, deja începuse să o înjumătăţească şi pe asta, când i s-a terminat omului benzina la drujbă. L-am implorat să mi-l dea mie, să mi-l vândă, şi l-am convins. Nucul e cea mai grozavă esenţă lemnoasă pe care o găsim la noi. Desenul lui e fabulos, tocmai pentru că el creşte încet, anii îi conferă o personalitate unică. Vreo doi ani l-am ţinut şi eu pe terasă, i-am tot dat târcoale, până când am văzut în el ceea ce putea deveni. Acum este masa pe care zilnic stă cafeaua mea. Cicatricea adâncă a drujbei este la vedere, defectul i-a rămas. Mult mai târziu am aflat că există un curent de filosofie japoneză, Wabi Sabi se numeşte, care pe asta se bazează: pe imperfecţiune. Nu ne prefacem că suntem perfecţi şi că suntem înconjuraţi de obiecte perfecte, ci ne bucurăm de noi aşa, plini de defecte.
La filmări
- Dacă meşteşugul acesta frumos nu întregeşte veniturile tale, putem trage concluzia că în România se poate trăi exclusiv din actorie?
- Se poate trăi din actorie, se poate trăi din orice, dacă eşti dedicat, dacă îţi baţi capul şi dacă ai ceva noroc. Trist în meseria mea este că nu există un sistem bine pus la punct, în care ea să funcţioneze. Teatrele de stat sunt în haos total, cel independent e la rândul său încâlcit. Nu te poţi baza pe nimic, nu ai repere. Industria filmului? Ea nu există. Filme se fac, unele foarte valoroase, dar nu avem o industrie. Să nu-şi imagineze cineva că eu, dacă lucrez la un lung metraj timp de un an, alţi doi, trei ani, după lansarea lui sunt asigurat financiar. Vaaai, nici vorbă! Astea sunt poveşti din filmele americane. Poate doar în televiziune siguranţa să fie mai mare, dar, din păcate, acolo alegerile pot fi nefericite. De ce? Pentru că ritmul şi maniera de lucru sunt grăbite, deci, implicit, mai superficiale. În plus, în televiziune persistă o constantă greşeală a producătorilor, care au senzaţia că publicul are aşteptări mediocre. Se înşeală amarnic. Publicul nu e prost, nu e incult, nu e uşor de păcălit. De fapt, există o greşeală generalizată, pe care încă o mai facem în România, în teatru şi film: uităm cu totul de public. Uităm că omul acela plăteşte să vadă ceva care să-l mişte într-un fel. Uităm că povestea trebuie să placă publicului. Eu aşa cred, că normalitatea ar trebui să fie mai apreciată.
Casa normalităţii
Motanul Ariel, cea mai relaxată fiinţă de pe pământ
- Mă bucur că ţi se pare că totul se leagă cumva în viaţa mea, pentru că aşa e. Simt asta, simt, de exemplu, că orice aş face, parcă mă întorc la actorie. Nu ca joc, ci ca percepţie a vieţii. Cât despre discreţie, aceasta este o alegere personală, una care ţine de o "pasăre" destul de rară astăzi, cea pe care o pomeneam mai devreme: normalitatea. Oameni buni, noi am uitat să fim normali! Mi se pare incredibil cum a fi normal este în prezent ceva de-a dreptul desuet. Poate că ne-a mutilat şi comunismul prea tare, pentru că el ne-a distrus tradiţia, eleganţa şi unicitatea. Iar acum, când îţi pui o pălărie pe cap, lumea se uită la tine ca la un ciudat. Din păcate, mai avem de lucru până să ne redobândim normalitatea şi naturaleţea..., dar vom ajunge şi acolo. Românii nu sunt nici mai răi, nici mai buni decât alţii. Nu suntem nici buricul pământului - cum pare la modă azi să zicem despre noi -, nici cei mai ticăloşi. Suntem noi înşine, cu bune, cu rele, iar când vom accepta asta, ne va fi mult mai uşor. O putem face natural şi discret.
"Fabuloasa mea soţie, Teodora, şi magnifica mea fiică, Maria"
Cu fiica lui, Maria
- Mda, aşa e. Domnul Mircea Albulescu, Dumnezeu să-l odihnească, ne spunea la ore: "Poţi să mă contrazici, să nu fii de acord cu mine, dar vino cu argumente. Spune-mi de ce nu am dreptate şi, cel mai important, prezintă-mi o alternativă". Aşadar, dacă vii şi spui că un lucru e prost, că nu-ţi place şi atât, ce-ai rezolvat? Nimic, dacă nu vii cu soluţii. Da, actorii sunt extrem de vocali azi, dar, iertaţi-mă, mie începe să-mi sune a marketing şi publicitate. Unde sunt soluţiile? Lipsa de soluţii face ca opiniile oamenilor să devină împrăştiate, să nu fim împreună. Asta este părerea mea, nu judec pe nimeni. Am fost şi eu prin pieţe, la manifestaţii, am văzut ce se întâmplă. Împărtăşesc ideile celor de acolo. Am însă o atitudine rezervată, care vine, pe de o parte, din timiditate, pe de alta, din ceea ce spuneam mai înainte: unele luări de atitudine îmi miros a marketing şi PR, ceea ce mă face să mă întorc şi să fug la mine acasă...
- Acolo e normalitate?
- Daaa! Acolo e. Cu fabuloasa mea soţie, Teodora, cu magnifica mea fiică, Maria, cu cea mai relaxată fiinţă de pe pământ, motanul Ariel - şi el salvat de la moarte precum lemnele mele. Îmi place casa noastră de la Brăneşti. A fost iniţial construită de tata, între 1980 şi 1990. Încet, piatră cu piatră. Tata s-a stins în 1997, dar eu am refuzat să o vindem, chiar dacă sora mea şi mama parcă asta voiau. Simţeam că rămăsesem bărbatul din familie, că trebuia să am grijă de ele, dar nu am vrut să vând. Cu banii de student am început să renovez casa, iar când lucram în televiziune, chiar mi-a mers mai bine şi am putut să o pun la punct. Apoi am hotărât să mă mut în ea, am mărit-o treptat, m-am jucat cu arhitectura, cu designul, iar azi încă tot nu mă satur să mă uit în jur şi să mă minunez. Îmi place. Sunt foarte norocos.
- Să înţeleg că eşti în echilibru pe balansoarul vieţii?
- Ei, nu ştiu dacă total. Am şi eu demonii mei, dar am avut mai mulţi în trecut. Acum pot spune că sunt într-o zonă de echilibru. Când rostesc aceste cuvinte, ele îmi sună ciudat. Dar chiar sunt. Probabil, pentru că luptele care s-au dat în mine în trecut au fost cauzate şi de faptul că nu trăiam în prezent. Mă urmărea trecutul şi mă speria viitorul. Acum am învăţat să pun o fundiţă (aşa cum prind crăpăturile lemnului în lucrările mele) peste aceste imperfecţiuni şi să mă bucur de prezent. Nici măcar faptul că Maria creşte văzând cu ochii nu mă mai sperie, doar mă bucur la maximum de fiecare secundă fabuloasă petrecută alături de ea. În plus, m-ai prins şi lucrând la filmul acesta minunat, "Căutătorul de vânt", iar asta adaugă un plus stării de bine pe care o am. De săptămâna viitoare filmez din nou, chiar scene în care personajul meu va fi într-o adâncă stare neagră, de disperare, deci bine că facem acum acest interviu. Hahaha!
- Am ajuns la ultima întrebare: în ce spectacole te putem vedea în stagiunea viitoare?
Fascinaţia lemnului
Foto: GEORGE GRĂDINARU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
