Expoziția "Transcience" ("Efemeritate") propune un nou limbaj fotografic, pe care Daniel Munteanu îl folosește ca pe o cheie pentru descoperirea unor lumi paralele, pline de personaje inventate sau pe ju-mătate reale, de nuanțe, senzații. Daniel este unul dintre acei "frumoși nebuni" care se dedică cu ardoare ideilor și viselor pe care le urmează până la capăt. Faptul că acest proiect al său, căruia i-a dedicat aproape cinci ani de muncă asiduă, de experimente și descoperiri, ținute secret, s-a finalizat în această expoziție reprezintă o bucurie.
"Eu pun lumina, nu Soarele"
O singură amintire are Daniel din copilăria și adolescența petrecute în Deva care se leagă de pasiunea sa de mai târziu pentru arte vizuale. Atunci când rămânea singur acasă, punea un disc cu muzică clasică sau rock, la pick-up-ul din sufragerie, își scotea de sub pat albumele cu fotografii pline de peisaje decupate de prin reviste, și visa cum va scrie el odată o poveste sau un roman, pornind de la imagini și de la muzică. Părinții săi erau ingineri, nu aveau înclinații artistice, însă biblioteca familiei i-a oferit lui Daniel o sursă serioasă de aventuri și descoperiri. "Când terminam o carte, îl rugam pe tata să-mi dea alta, mergeam pe mâna lui. Cel mai tare m-a impresionat «Demonii» a lui Dostoievski, pentru că mi-am dat seama că personajele de acolo au o luptă care seamănă cu lupta mea, cu îndoielile, cu momentele mele de confuzie, în care nu aveam termeni de comparație, definiții. L-am simțit pe autor ca pe un revoltat, un căutător, nu doar pe domeniul rațiunii ci și al sentimentelor, și asta m-a apropiat de el". Daniel a început să scrie poezii, dar numai în limba engleză, pur și simplu nu simțea rimele în română. A scris intens, până ce a trăit o mare dezamăgire personală, și de atunci a renunțat a mai scrie poezie. Atras de lumile virtuale ce se pot inventa în computere, a plecat pentru un curs de un an la Toronto, în Canada. La întoarcere a continuat în acest domeniu, locuind perioade, fără a-și găsi locul, la Cluj, Brașov, până ce s-a stabilit la Sibiu, în urmă cu 12 ani.
- Cum ai descoperit fotografia, ce te-a atras la ea?
- În cele șase luni cât am locuit la Toronto, am fost foarte singur. Mai ieșeam și intram în vorbă cu oamenii străzii, care, ca și mine, aveau mare nevoie să comunice cu cineva. M-a mai scos din starea asta un mic aparat digital de fotografiat, pe care-l purtam peste tot cu mine, încercând să văd lumea prin lentila lui. Voiam însă să o văd doar în felul meu, să distorsionez realitatea prin filtre de culoare, să inventez altă poveste. După întoarcerea în țară, am locuit aproape un an la Poiana Brașov. Aveam o barbă lungă, coboram odată pe lună în oraș. Mă plimbam cea mai mare parte a timpului prin pădure și observam totul de foarte aproape, prin aparatul meu, cum se schimbă anotimpurile, cum evoluează lucrurile. Iubesc natura, partea asta de lume departe de oameni. Într-o seară, am îndreptat lumina unei brichete spre o plantă de ghiveci și am rămas fascinat de cât de frumos și de diferit arată vinișoarele, textura ei. Mi-am zis "Aici e ceva. Ceva ce nu vine doar din ceea ce există, din natură, ci și din ceea ce fac eu cu lumina. Eu pun lumina, nu Soarele". Am experimentat mult în studio, inspirat de lucrul în 3D pe computer și ajutat de tatăl meu, cu care am construit lumini, scene pentru plante și flori.
- Expozița "Creaturi din lemn", pe care ai prezentat-o în mai multe orașe și țări, este inspirată cu totul din natură...
- A fost cel mai clasic, cel mai direct lucru pe care l-am făcut. Undeva la intrarea în Parcul Național Retezat exista acel loc, prin care mă plimbam foarte mult. Apa din lacul de acumulare scăzuse și lăsase pe uscat tot felul de trunchiuri și de lemne bătute de soare și de vânturi. Le-am fotografiat așa cum le-am găsit, pe cele ce arătau atât de asemănător cu niște creaturi. Cu mai mult timp în urmă, prin plimbările mele prin păduri, găseam astfel de forme, pe care le numeam spiriduși, iar acum le-am și fotografiat într-o serie compactă.
Un dans al scânteilor de lumină
- A urmat un proiect cu totul diferit, "Efemeritate"...
- Da, însă sunt două lucruri ce le leagă. Faptul că fotografiile nu-s făcute în studio și nu sunt manipulate în computer. Diferența cea mare o face intenția mea de a realiza fotografii care să pară ireale, deși au ca subiect un lucru cât se poate de real. Asta o realizez în principal prin mișcarea aparatului în timpul declanșării. În felul acesta, experimentând continuu, am fotografiat timp de patru ani, în natură sau în orașe, la Veneția, Kyoto, Barcelona, Sibiu. Volumul de muncă a fost uriaș, s-au strâns cu aproximație 80.000 de cadre și a trebuit să mă limitez la două teme principale pentru expoziție. "Sparkle" ("Scânteie") e o serie foarte dinamică, un fel de dans prin care, din când în când, se zărește un chip. Este încununarea acestei tehnici de obținere a imaginilor în mișcare. Aici am putut experimenta la maximum ceea ce poate face lumina, producerea de scântei, de particule luminoase. Am folosit costume, personaje, peruci, aripi, în vreme ce la cea de-a doua temă, "Water" ("Apa"), a fost vorba de natură. Aici am încercat să obțin imagini cât mai minuțioase, ca niște foițe de aur, ca un mozaic de picturi abstracte, ale locului în care lumina atinge apa și se reflectă. E un lucru dificil din punct de vedere tehnic, însă mă motivează provocările, ideea de a face lucruri nefăcute încă. Este și o reminiscență din copilărie, dintotdeauna mi-a plăcut să umblu de pe un bolovan pe altul, pe firul unui râu de munte, spre izvor. Cele două teme se leagă prin căutarea scânteilor de lumină, ce se prind ca într-un joc. Unul este natural, altul pur inventat. Se adaugă și această percepție, că totul se destramă în particule, în unde, în inele.
- Mi-e greu să-mi imaginez cum poți selecta 40 de fotografii din 80000...
- Vreau să amintesc că, în afara celor 40 expuse pe simeze, mai sunt 200 de fotografii tip vedere, carte poștală, ce pot fi văzute în aceeași încăpere, plus o instalație audio video în centrul orașului. În ceea ce privește selecția, în prima etapă ștergi tot ceea ce ți se pare de aruncat, un sfert să spunem. Apoi, te mai uiți odată, și încă odată. A patra oară, poți avea surpriza să vezi că o fotografie care ți se părea până atunci bună sau slabă, acum îți spune altceva. Luni de zile nu am făcut decât selecții peste selecții, până am înnebunit. De câteva ori am decis să renunț, pentru ca, peste câteva zile, să revin la selecții. M-a motivat faptul că există oameni ce cred în ceea ce fac și m-au sprijint, faptul că mi s-a părut că am ceva de oferit și că trebuie să duc treaba la capăt. Așadar, după ce selectezi prin prisma detaliilor, a părților tehnice, ajungi în momentul în care-ți spui "fotografia asta are un fior de magie, asta nu". Pentru că și mie îmi trebuie puțină magie să trăiesc și să continui ceea ce fac.
- Cum te-ai acomodat cu munca intensă pe care o cere un proiect îndelungat?
- Cu siguranță, mi-a sporit capacitatea de a avea răbdare. Înainte să mă apuc de proiect, îmi construisem un studio în casă, trăsesem cabluri, lumini, și a fost bine că proiectul ăsta m-a scos în natură și în orașe, am întâlnit oameni care m-au ajutat, am văzut locuri noi. Nu mi-ar fi prins bine să stau atâta timp în studio. M-a ajutat și prin faptul că am înțeles că pot da din ce în ce mai mult. Că munca mea va ajunge la cine trebuie, chiar dacă trăim un moment în care tot mai mulți oameni sunt grăbiți, nu au răbdare să privească în jur. Nu mai am 14 ani, nu mai sunt atât de naiv, dar încă mai visez la ceea ce visam atunci. Când scriam poezii, îmi doream ca într-o zi să devin atât de bun, încât ceea ce scriu să atingă și pe ceilalți, nu să fie doar o refulare a mea. Asta îmi doresc și acum, să ajung cât mai mult la oameni.