Zăcea în mijlocul drumului, pe caldarâm, cu un aer descurajat şi absent. Treceau pe lângă el maşini şi autobuze, dar nu se sinchisea, de parcă viaţa sau moartea erau totuna pentru el. Am alergat şi l-am luat în braţe. Nici măcar n-a întors capul să mă privească, mulţumindu-se să miaune stins. Era stors de puteri. Cine ştie de când nu mâncase... O clipă am vrut să-l pun pe marginea drumului, în speranţa că îl va lua cineva, dar era aşa de urât, urât de tot, cum nu mai văzusem până atunci vreun pisic. Arăta groaznic. Era gălbui pe spate şi alb pe dedesubt, jigărit, plin de pureci şi cu ochii împuroiaţi, iar pe labele din faţă, pe piept şi pe coadă, cineva îi turnase smoală topită. Acasă, primele nopţi a dormit aşa de profund, era una cu patul, şi uşor de nici nu-l simţeai. Mă trezeam speriată, căutându-l, nu cumva să-l fi strivit din greşeală. Apoi, vreme de aproape o lună, l-am supus la chinuri cumplite, scoţându-i smoala, prin smulgerea blăniţei lui aşa de firave, dar pe locurile eliberate, părul a crescut mai des şi frumos. S-a şi întremat. Nici nu-mi vine să cred că e arătarea aceea jalnică, aruncată de cineva pe asfalt! Îl iubim cu toţi ai casei, până şi motanul nostru bătrân îl ţine la piept şi îl linge cu drag. Stă nemişcat, cu ochii închişi, torcând uşurel de plăcere. Poate calvarul trăit a lăsat urme în firea lui, nu ştiu, dar e altfel cumva, nu prea seamănă cu celelalte pisici, are în el ceva de înger. O sfiiciune, o gingăşie, de parcă n-ar vrea să ne supere cu nimic. Parcă ne pluteşte prin suflet. Altminteri, ferm în decizii, a prins câţiva şoareci pe care mi i-a pus la picioare, ca să văd că-şi merită castronaşul cu lapte cald. Când nu-i dau atenţie, prinsă cu lecţiile, îmi sare în braţe, pe urmă se freacă de mine cu capul, mă pupă cu botişorul lui mic, apoi mă prinde de gât cu o lăbuţă, ca un copil. "Dacă tot m-ai luat în casă, iubeşte-mă", pare să-mi zică. "Sunt un motan fericit." Are, şi el, o singură slăbiciune: când mă pune mama să fac câte-un tort, e în al nouălea cer. Aburii fierbinţi ai blatului îl înnebunesc şi caută pe rând, prin fiecare colţişor al odăii, până-l găseşte, după care, fără pic de ruşine, se ospătează în văzul meu. Acum, când scriu, Norocel stă sub pătură, se face că doarme, aşteptând nerăbdător să pun creionul pe masă. Când învăţ, e foarte cuminte, dar cum simte că treaba s-a terminat, o ia de la capăt cu pupăturile şi alintul. Poate că în limba lui pisicească, asta înseamnă eternă recunoştinţă că într-o zi l-am salvat de pe drum.
MARIA B. - jud. Vâlcea
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
