Zăcea în mijlocul drumului, pe caldarâm, cu un aer descurajat și absent. Treceau pe lângă el mașini și autobuze, dar nu se sinchisea, de parcă viața sau moartea erau totuna pentru el. Am alergat și l-am luat în brațe. Nici măcar n-a întors capul să mă privească, mulțumindu-se să miaune stins. Era stors de puteri. Cine știe de când nu mâncase... O clipă am vrut să-l pun pe marginea drumului, în speranța că îl va lua cineva, dar era așa de urât, urât de tot, cum nu mai văzusem până atunci vreun pisic. Arăta groaznic. Era gălbui pe spate și alb pe dedesubt, jigărit, plin de pureci și cu ochii împuroiați, iar pe labele din față, pe piept și pe coadă, cineva îi turnase smoală topită. Acasă, primele nopți a dormit așa de profund, era una cu patul, și ușor de nici nu-l simțeai. Mă trezeam speriată, căutându-l, nu cumva să-l fi strivit din greșeală. Apoi, vreme de aproape o lună, l-am supus la chinuri cumplite, scoțându-i smoala, prin smulgerea blăniței lui așa de firave, dar pe locurile eliberate, părul a crescut mai des și frumos. S-a și întremat. Nici nu-mi vine să cred că e arătarea aceea jalnică, aruncată de cineva pe asfalt! Îl iubim cu toți ai casei, până și motanul nostru bătrân îl ține la piept și îl linge cu drag. Stă nemișcat, cu ochii închiși, torcând ușurel de plăcere. Poate calvarul trăit a lăsat urme în firea lui, nu știu, dar e altfel cumva, nu prea seamănă cu celelalte pisici, are în el ceva de înger. O sfiiciune, o gingășie, de parcă n-ar vrea să ne supere cu nimic. Parcă ne plutește prin suflet. Altminteri, ferm în decizii, a prins câțiva șoareci pe care mi i-a pus la picioare, ca să văd că-și merită castronașul cu lapte cald. Când nu-i dau atenție, prinsă cu lecțiile, îmi sare în brațe, pe urmă se freacă de mine cu capul, mă pupă cu botișorul lui mic, apoi mă prinde de gât cu o lăbuță, ca un copil. "Dacă tot m-ai luat în casă, iubește-mă", pare să-mi zică. "Sunt un motan fericit." Are, și el, o singură slăbiciune: când mă pune mama să fac câte-un tort, e în al nouălea cer. Aburii fierbinți ai blatului îl înnebunesc și caută pe rând, prin fiecare colțișor al odăii, până-l găsește, după care, fără pic de rușine, se ospătează în văzul meu. Acum, când scriu, Norocel stă sub pătură, se face că doarme, așteptând nerăbdător să pun creionul pe masă. Când învăț, e foarte cuminte, dar cum simte că treaba s-a terminat, o ia de la capăt cu pupăturile și alintul. Poate că în limba lui pisicească, asta înseamnă eternă recunoștință că într-o zi l-am salvat de pe drum.
MARIA B. - jud. Vâlcea