Toate animalele mi-s dragi, în afară de şerpi şi crocodili. Animăluţele, mai cu seamă cele de pe lângă casă, mă fascinează. Toate sunt surorile mele de suflet. Ele sunt lăsate de Domnul pe pământ cu bucurii şi dureri, dar mai ales pentru a ne ţine tovărăşie cu gingăşia şi afecţiunea lor.
Eram în Florida, la nepoţii mei, şi în fiecare zi udam florile, dimineaţa şi seara. Erau multe şi diferite, începând cu busuiocul şi terminând cu un fel de cactus, între frunzele căruia se strângea apa, şi în ea găseam, adesea, un brotăcel mic, verde şi cu guşuliţa galbenă. Mă privea cu ochii lui bulbucaţi, rugându-mă parcă să-l las acolo, fiindcă se simţea minunat.
Într-o dimineaţă, mi-am luat sticlele cu apă şi m-am dus să ud florile de pe terasă. Cum stăteam aplecată, am simţit că lângă mine e cineva care mă urmăreşte. Se şi auzea ceva, un zgomot ca un zumzet, ceva ce nu puteam descifra şi mi-am văzut mai departe de treabă. Dar acel zumzet se deplasa odată cu mine şi am ridicat privirea. Spre surpriza mea, pe balustrada terasei era o pasăre aproape neagră, care semăna cu mierlele de la noi. Se uita fix la mine şi bolboroseala ei s-a transformat într-un ciripit cam cum vorbesc papagalii. Nu îndrăzneam s-o ating ca să n-o sperii. Aşa am făcut cunoştinţă şi am întrebat-o: "Cine eşti tu şi de unde vii, drăguţa mea, şi de ce tocmai la mine?". De atunci, nu ne-am mai despărţit, numai că vorbeam limbi diferite. Am crezut că-i e foame şi am trimis băieţelul nostru să-mi aducă mălai, pâine înmuiată şi o farfurioară cu apă, dar musafira mea nici nu s-a uitat la mâncare. Mă privea cu asiduitate, vorbindu-mi neîncetat pe păsăreasca ei. Nepotul meu, care stătea pe canapea şi ne urmărea atent, îmi spune: "Mama, no papa, no papa, mama, love, love," şi mi-a făcut semnul îmbrăţişării. Atunci am întins mâna şi am mângâiat-o uşor. Draga de ea, asta aştepta de la mine. Imediat a sărit pe braţul meu, apoi pe umăr şi, hop-hop, fără invitaţie, pe cap, şoptindu-şi, în continuare, povestea. Mă topeam de dragul ei. Când era pe cap, se aşeza cu ciocul spre fruntea mea, ca şi cum mi-ar fi spus: "Tu auzi? Eu cu tine vorbesc!". Într-o zi, uşile erau larg deschise şi am intrat în casă. Ea n-a ezitat să mă acompanieze şi a ales acelaşi mijloc de locomoţie: capul meu, fiind foarte încântată de această excursie. Am ieşit apoi împreună, întreţinând o conversaţie susţinută. În scurt timp, ajunsesem cele mai bune prietene. Ne povesteam una alteia păsurile şi bucuriile. Eu îi spuneam că sunt o mămică şi că ea e fetiţa mea şi o iubesc mult.
Dragostea noastră a durat aproape două săptămâni, după care şi-a luat zborul şi n-am mai văzut-o niciodată. Nu ştiu nici până astăzi ce-a fost. Poate că era crescută de o persoană în vârstă, şi zburând mai departe de casă, s-a rătăcit şi n-a ştiut să se mai întoarcă. Într-un târziu, mânată de dor şi amintindu-şi de dragostea dintâi, şi-a regăsit viaţa cotidiană şi statornică. Întâlnirea noastră a fost, oricum, decisivă, şi n-o voi putea uita niciodată. Era drăgălaşă şi tandră, şi o iubeam ca pe un copil. Păcat că de clipele frumoase nu te saturi niciodată şi trec prea repede. Negruţa mi-a vorbit mult şi cu drag. Ea mi-a dăruit o părticică din sufletul ei curat şi mic. N-am uitat-o. O văd cu ochii minţii şi acum. În urma ei, a rămas un gol şi un suspin.
DĂNESCU VIRGINIA - Bucureşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
