Toate animalele mi-s dragi, în afară de șerpi și crocodili. Animăluțele, mai cu seamă cele de pe lângă casă, mă fascinează. Toate sunt surorile mele de suflet. Ele sunt lăsate de Domnul pe pământ cu bucurii și dureri, dar mai ales pentru a ne ține tovărășie cu gingășia și afecțiunea lor.
Eram în Florida, la nepoții mei, și în fiecare zi udam florile, dimineața și seara. Erau multe și diferite, începând cu busuiocul și terminând cu un fel de cactus, între frunzele căruia se strângea apa, și în ea găseam, adesea, un brotăcel mic, verde și cu gușulița galbenă. Mă privea cu ochii lui bulbucați, rugându-mă parcă să-l las acolo, fiindcă se simțea minunat.
Într-o dimineață, mi-am luat sticlele cu apă și m-am dus să ud florile de pe terasă. Cum stăteam aplecată, am simțit că lângă mine e cineva care mă urmărește. Se și auzea ceva, un zgomot ca un zumzet, ceva ce nu puteam descifra și mi-am văzut mai departe de treabă. Dar acel zumzet se deplasa odată cu mine și am ridicat privirea. Spre surpriza mea, pe balustrada terasei era o pasăre aproape neagră, care semăna cu mierlele de la noi. Se uita fix la mine și bolboroseala ei s-a transformat într-un ciripit cam cum vorbesc papagalii. Nu îndrăzneam s-o ating ca să n-o sperii. Așa am făcut cunoștință și am întrebat-o: "Cine ești tu și de unde vii, drăguța mea, și de ce tocmai la mine?". De atunci, nu ne-am mai despărțit, numai că vorbeam limbi diferite. Am crezut că-i e foame și am trimis băiețelul nostru să-mi aducă mălai, pâine înmuiată și o farfurioară cu apă, dar musafira mea nici nu s-a uitat la mâncare. Mă privea cu asiduitate, vorbindu-mi neîncetat pe păsăreasca ei. Nepotul meu, care stătea pe canapea și ne urmărea atent, îmi spune: "Mama, no papa, no papa, mama, love, love," și mi-a făcut semnul îmbrățișării. Atunci am întins mâna și am mângâiat-o ușor. Draga de ea, asta aștepta de la mine. Imediat a sărit pe brațul meu, apoi pe umăr și, hop-hop, fără invitație, pe cap, șoptindu-și, în continuare, povestea. Mă topeam de dragul ei. Când era pe cap, se așeza cu ciocul spre fruntea mea, ca și cum mi-ar fi spus: "Tu auzi? Eu cu tine vorbesc!". Într-o zi, ușile erau larg deschise și am intrat în casă. Ea n-a ezitat să mă acompanieze și a ales același mijloc de locomoție: capul meu, fiind foarte încântată de această excursie. Am ieșit apoi împreună, întreținând o conversație susținută. În scurt timp, ajunsesem cele mai bune prietene. Ne povesteam una alteia păsurile și bucuriile. Eu îi spuneam că sunt o mămică și că ea e fetița mea și o iubesc mult. Adesea, când era pe umărul meu, mă ciugulea de lobul urechii, poate ca o glumă sau, de ce nu, ca o sărutare, iar când era pe cap, îmi pigulea sprâncenele, probabil tot din drag și simpatie. Noaptea, dormea pe terasă și când ne întâlneam a doua zi, repetam ritualul și ne bucuram de revedere.
Dragostea noastră a durat aproape două săptămâni, după care și-a luat zborul și n-am mai văzut-o niciodată. Nu știu nici până astăzi ce-a fost. Poate că era crescută de o persoană în vârstă, și zburând mai departe de casă, s-a rătăcit și n-a știut să se mai întoarcă. Într-un târziu, mânată de dor și amintindu-și de dragostea dintâi, și-a regăsit viața cotidiană și statornică. Întâlnirea noastră a fost, oricum, decisivă, și n-o voi putea uita niciodată. Era drăgălașă și tandră, și o iubeam ca pe un copil. Păcat că de clipele frumoase nu te saturi niciodată și trec prea repede. Negruța mi-a vorbit mult și cu drag. Ea mi-a dăruit o părticică din sufletul ei curat și mic. N-am uitat-o. O văd cu ochii minții și acum. În urma ei, a rămas un gol și un suspin.
DĂNESCU VIRGINIA - București