Şi eu îmi doream unul, dar nu eram foarte hotărâtă ce anume: un câine sau o pisică. Mă gândeam că dacă tot locuiesc singură, mi-ar prinde bine un sufleţel, şi am profitat de ocazie: am rugat-o pe amica mea, poate găseşte una şi pentru mine. Cunoştea pe cineva care avea o pisică birmaneză cu pui. Şi ne-a dat fiecăreia câte unul: ei, un băiat tare năzdrăvan, şi mie, o fetiţă frumoasă, ambii cu nişte ochişori albaştri superbi, blăniţă cafenie, "cizmuliţe" şi codiţă maro. M-am văzut cu pisicuţa în braţe şi am pornit spre gară, şi de acolo, spre noul ei domiciliu. Nu am avut probleme mari pe drum, dar pisicuţei i-au trebuit câteva zile să se acomodeze cu noul loc. I-am spus Kety, alintând-o Ketulina, contrar a ceea ce citisem despre pisici, anume - că e bine ca ea să se recunoască strigată cu un singur nume. Locuiesc la parter şi una din camere nu era mobilată. Acolo, la geam, pe calorifer, şi-a găsit Ketulina cel mai bun loc de privit trecătorii, cât timp rămânea singură. Mulţi o remarcau şi vorbeau cu ea.
Într-o zi m-a vizitat mama, care e de părere că animalele sunt frumoase, dar "să stea la locul lor". Când a intrat în casă, Kety a început să se întindă leneş, cum ştia mai bine, mama uitându-se din ce în ce mai mirată. Prima întrebare a fost: "Nu lasă păr?". I-am spus că o perii des şi nu se întâmplă acest lucru. "Să nu se agaţe de perdea!", şi-a exprimat mama îngrijorarea. I-am spus că îi tai gheruţele periodic şi nu sunt probleme. "Să nu se urce în pat!", mi-a atras atenţia. Am asigurat-o că nu face Kety una ca asta. Nici nu îşi imagina mama că, de fapt, Kety dormea numai la picioarele mele... A privit insistent tăviţa cu nisip a lui Kety, vasele cu hrană şi apă, după care s-a oprit cu întrebarile şi "recomandările". Cu timpul, mama şi Kety s-au împrietenit, au început să vorbească, mama reuşind chiar s-o mângâie, iar lui Kety să-i facă plăcere.
Când veneam de la serviciu, ieşeam cu ea în parc. De multe ori fugea câţiva metri, se oprea şi se uita de jur împrejur sau intra prin tufişuri, iar la chemarea mea fermă: "Kety", încetinea pasul sau se oprea. Azi aşa, mâine aşa, până când, într-o zi, am ajuns lângă un pom cu o ramură mult lăsată în jos. Dintr-odată, Kety a sărit pe acea ramură cu multă siguranţă, după care a început să se deplaseze graţios pe ea. Am strigat-o de mai multe ori cu cea mai fermă voce a mea: "Kety, vino înapoi!", propunându-i să coboare. Kety nu mă auzea. A urcat şi mai sus. Nu mă puteam urca după ea, şi chiar dacă m-aş fi urcat, în mod sigur ea ar fi urcat şi mai sus. M-am uitat în jur: mulţi copii, părinţi, dar cu ce să mă ajute? Kety era tot acolo şi se uita în jos. Dintr-odată, a sărit în iarbă. Cred că i se făcuse frică şi a ales să sară.
După acest episod, cineva m-a sfătuit să îi iau o lesă. Dar cum s-o plimb pe delicata Kety în lesă? Oricum, noi am continuat să mergem în parc. La câteva săptămâni, Kety a încercat din nou să escaladeze un copac... Am tot strigat-o şi degeaba! Kety nici nu se uita la mine. Trecătorii începuseră să se oprească, să se uite la ea şi să mă întrebe: "Şi cum o daţi jos?". Nu aveam niciun răspuns. Noroc cu câţiva adolescenţi care m-au ajutat, urcându-se unul pe umerii altuia şi de acolo în copac, reuşind s-o ia în braţe şi s-o aducă la sol pe Kety a mea, dornică de aventură.
A trecut timpul şi Kety s-a transformat într-o pisică veritabilă. Şi tot la geam stătea, lângă flori, să fie admirată.
Într-o zi, mi-am schimbat serviciul şi noul program nu îi convenea deloc lui Kety: plecam dimineaţa la 5.00 şi veneam cam peste 14 ore. Ketulina rămânea acasă singurică. Se pare să se plictisea tare. Când simţea că vin, se agăţa de clanţă şi deschidem uşa cu ea aşa, agăţată, miorlăind lung. Mi-era tare milă de ea.
Între timp, fratele ei, motanul, fusese dus la ţară, la mama prietenei mele, pentru că ea urma să nască. Cum nu era obişnuit cu atâta libertate, pisicul s-a prăpădit repede într-un accident de maşină. Mama prietenei mele, obişnuită acum cu pisică, îşi dorea una. Aşa că i-am propus că dacă vrea s-o ia pe Kety să aibă grijă de ea, ar fi bine, fiindcă programul meu o făcea să rămână prea mult timp singură, avea nevoie de mai multă afecţiune, de plimbare. Mama prietenei mele a acceptat bucuroasă, numai că ne făceam probleme că este prea mare, şi la vârsta de un an, nu se va adapta la noul domiciliu. Am convenit s-o iau înapoi pe Kety dacă nu se va acomoda. La început am dus-o pe Ketulina la prietena mea. Ajunsă în altă casă, a devenit, dintr-o pisică blândă şi delicată, una rea şi zburlită. Pe băieţelul prietenei mele, care a încercat s-o mângâie, l-a zgâriat, după care s-a ascuns în spatele unui şifonier. Am reuşit să ajung şi eu la Ketulina, pe seară. Abia când mi-a auzit vocea a scos capul, am chemat-o, am luat-o în braţe, şi am vorbit cu ea. Părea foarte nefericită, iar mie îmi venea să plâng. Aş fi luat-o pe loc înapoi, dar alternativa era şi mai rea: la mine, închisă toată ziua în casă, ar fi fost un chin pentru ea. După ce s-a plimbat un timp prin casă, s-a mai liniştit. Încet, cu răbdare şi blândeţe, mama prietenei mele a îmbunat-o şi a reuşit s-o ducă acasă la dumneaei. Ulterior, am aflat că acolo a stat o vreme retrasă (ieşea doar să mănânce) după care s-a împrietenit cu un câine de talie mică, Ricky, cu care îi place să se joace. Acum Ketulina este mămică pentru a doua oară, are o familie care o iubeşte şi o răsfaţă.
Mult timp după aceea, vecinii şi copiii din bloc m-au întrebat de ce pisica nu mai e la geam. Le-am spus c-am dat-o. M-au privit ca pe un criminal. Poate sunt, deşi îmi plătesc păcatul cu dorul pe care i-l port. Mă gândesc mult la ea şi mă întreb ce ar simţi dacă m-ar vedea: oare mă mai ţine minte, s-ar bucura sau i-aş trezi amintirea unei trădări dureroase? Răspunsul o să-l aflu doar faţă în faţă cu ea.
DANA - Târgovişte
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
