Și eu îmi doream unul, dar nu eram foarte hotărâtă ce anume: un câine sau o pisică. Mă gândeam că dacă tot locuiesc singură, mi-ar prinde bine un suflețel, și am profitat de ocazie: am rugat-o pe amica mea, poate găsește una și pentru mine. Cunoștea pe cineva care avea o pisică birmaneză cu pui. Și ne-a dat fiecăreia câte unul: ei, un băiat tare năzdrăvan, și mie, o fetiță frumoasă, ambii cu niște ochișori albaștri superbi, blăniță cafenie, "cizmulițe" și codiță maro. M-am văzut cu pisicuța în brațe și am pornit spre gară, și de acolo, spre noul ei domiciliu. Nu am avut probleme mari pe drum, dar pisicuței i-au trebuit câteva zile să se acomodeze cu noul loc. I-am spus Kety, alintând-o Ketulina, contrar a ceea ce citisem despre pisici, anume - că e bine ca ea să se recunoască strigată cu un singur nume. Locuiesc la parter și una din camere nu era mobilată. Acolo, la geam, pe calorifer, și-a găsit Ketulina cel mai bun loc de privit trecătorii, cât timp rămânea singură. Mulți o remarcau și vorbeau cu ea.
Într-o zi m-a vizitat mama, care e de părere că animalele sunt frumoase, dar "să stea la locul lor". Când a intrat în casă, Kety a început să se întindă leneș, cum știa mai bine, mama uitându-se din ce în ce mai mirată. Prima întrebare a fost: "Nu lasă păr?". I-am spus că o perii des și nu se întâmplă acest lucru. "Să nu se agațe de perdea!", și-a exprimat mama îngrijorarea. I-am spus că îi tai gheruțele periodic și nu sunt probleme. "Să nu se urce în pat!", mi-a atras atenția. Am asigurat-o că nu face Kety una ca asta. Nici nu își imagina mama că, de fapt, Kety dormea numai la picioarele mele... A privit insistent tăvița cu nisip a lui Kety, vasele cu hrană și apă, după care s-a oprit cu întrebarile și "recomandările". Cu timpul, mama și Kety s-au împrietenit, au început să vorbească, mama reușind chiar s-o mângâie, iar lui Kety să-i facă plăcere.
Când veneam de la serviciu, ieșeam cu ea în parc. De multe ori fugea câțiva metri, se oprea și se uita de jur împrejur sau intra prin tufișuri, iar la chemarea mea fermă: "Kety", încetinea pasul sau se oprea. Azi așa, mâine așa, până când, într-o zi, am ajuns lângă un pom cu o ramură mult lăsată în jos. Dintr-odată, Kety a sărit pe acea ramură cu multă siguranță, după care a început să se deplaseze grațios pe ea. Am strigat-o de mai multe ori cu cea mai fermă voce a mea: "Kety, vino înapoi!", propunându-i să coboare. Kety nu mă auzea. A urcat și mai sus. Nu mă puteam urca după ea, și chiar dacă m-aș fi urcat, în mod sigur ea ar fi urcat și mai sus. M-am uitat în jur: mulți copii, părinți, dar cu ce să mă ajute? Kety era tot acolo și se uita în jos. Dintr-odată, a sărit în iarbă. Cred că i se făcuse frică și a ales să sară.
După acest episod, cineva m-a sfătuit să îi iau o lesă. Dar cum s-o plimb pe delicata Kety în lesă? Oricum, noi am continuat să mergem în parc. La câteva săptămâni, Kety a încercat din nou să escaladeze un copac... Am tot strigat-o și degeaba! Kety nici nu se uita la mine. Trecătorii începuseră să se oprească, să se uite la ea și să mă întrebe: "Și cum o dați jos?". Nu aveam niciun răspuns. Noroc cu câțiva adolescenți care m-au ajutat, urcându-se unul pe umerii altuia și de acolo în copac, reușind s-o ia în brațe și s-o aducă la sol pe Kety a mea, dornică de aventură.
A trecut timpul și Kety s-a transformat într-o pisică veritabilă. Și tot la geam stătea, lângă flori, să fie admirată.
Într-o zi, mi-am schimbat serviciul și noul program nu îi convenea deloc lui Kety: plecam dimineața la 5.00 și veneam cam peste 14 ore. Ketulina rămânea acasă singurică. Se pare să se plictisea tare. Când simțea că vin, se agăța de clanță și deschidem ușa cu ea așa, agățată, miorlăind lung. Mi-era tare milă de ea.
Între timp, fratele ei, motanul, fusese dus la țară, la mama prietenei mele, pentru că ea urma să nască. Cum nu era obișnuit cu atâta libertate, pisicul s-a prăpădit repede într-un accident de mașină. Mama prietenei mele, obișnuită acum cu pisică, își dorea una. Așa că i-am propus că dacă vrea s-o ia pe Kety să aibă grijă de ea, ar fi bine, fiindcă programul meu o făcea să rămână prea mult timp singură, avea nevoie de mai multă afecțiune, de plimbare. Mama prietenei mele a acceptat bucuroasă, numai că ne făceam probleme că este prea mare, și la vârsta de un an, nu se va adapta la noul domiciliu. Am convenit s-o iau înapoi pe Kety dacă nu se va acomoda. La început am dus-o pe Ketulina la prietena mea. Ajunsă în altă casă, a devenit, dintr-o pisică blândă și delicată, una rea și zburlită. Pe băiețelul prietenei mele, care a încercat s-o mângâie, l-a zgâriat, după care s-a ascuns în spatele unui șifonier. Am reușit să ajung și eu la Ketulina, pe seară. Abia când mi-a auzit vocea a scos capul, am chemat-o, am luat-o în brațe, și am vorbit cu ea. Părea foarte nefericită, iar mie îmi venea să plâng. Aș fi luat-o pe loc înapoi, dar alternativa era și mai rea: la mine, închisă toată ziua în casă, ar fi fost un chin pentru ea. După ce s-a plimbat un timp prin casă, s-a mai liniștit. Încet, cu răbdare și blândețe, mama prietenei mele a îmbunat-o și a reușit s-o ducă acasă la dumneaei. Ulterior, am aflat că acolo a stat o vreme retrasă (ieșea doar să mănânce) după care s-a împrietenit cu un câine de talie mică, Ricky, cu care îi place să se joace. Acum Ketulina este mămică pentru a doua oară, are o familie care o iubește și o răsfață.
Mult timp după aceea, vecinii și copiii din bloc m-au întrebat de ce pisica nu mai e la geam. Le-am spus c-am dat-o. M-au privit ca pe un criminal. Poate sunt, deși îmi plătesc păcatul cu dorul pe care i-l port. Mă gândesc mult la ea și mă întreb ce ar simți dacă m-ar vedea: oare mă mai ține minte, s-ar bucura sau i-aș trezi amintirea unei trădări dureroase? Răspunsul o să-l aflu doar față în față cu ea.
DANA - Târgoviște