Mai întâi a fost votul, care pentru mulţi dintre noi a însemnat o boare de aer curat. A urmat o a doua gură de aer, pe care ne-a dat-o ziua în care justiţia şi-a amintit că ea împarte dreptatea. Şi dreptatea a triumfat. A urmat apoi partea cea mai luminoasă a săptămânii, Vizita Papei Francisc în România. Trei zile am avut cu toţii deasupră-ne o aripă mare, albă, ocrotitoare, pe care o asemăn, metaforic vorbind, cu Schimbarea la Faţă de pe Muntele Tabor.
Deşi începuseră înscrierile pentru un loc de vizionare de-a lungul traseului Papei Francisc prin Bucureşti, nu m-am grăbit. Mi se părea firesc să aibă întâietate catolicii. Apoi mi-am amintit de bucuria trăită în urmă cu 20 de ani, pe 9 mai 1999, când alături de regretata noastră colegă Sanda Anghelescu, participasem, din "ţarcul" ziariştilor, la Liturghia ortodoxă de la Izvor, celebrată de PF Teoctist, alături fiindu-i Papa Ioan Paul al II-lea. Ce trăiri copleşitoare... Mi-am zis pe loc: "Merg şi acum!". Am intrat pe site-ul vizitei Pontifului în România şi, în doi timpi şi trei mişcări, aveam răspunsul că: "Înscrierea pentru vizita Papei Francisc la Bucureşti s-a realizat cu succes". Şi s-a făcut 31 mai. Încă de dimineaţă, previziunile meteo, extrem de sumbre, cu coduri galbene de ploi şi vijelii, mi-au dat o stare de nelinişte. Nu mai am răbdare în casă. Pornesc... Trec de cordoanele de poliţie, mi se verifică biletul, o doamnă voluntar îmi întinde zâmbind o sticlă cu apă şi un săculeţ al pelerinului, de culoare galbenă (alături de alb, culoarea steagului Statului Vatican, al cărui conducător este Papa) care conţine câteva obiecte strict necesare unui pelerin creştin. Este încă devreme, lume puţină, răsfirată pe trotuarul din faţa Bisericii Luterane. Cerul, înnorat. Mă aşez pe treptele bisericii. Este o stare de aşteptare plină de emoţie. Minutele trec. Lumea începe să vină. Sunt doamne şi domni în vârstă, despre care ai zice că au ieşit la un spectacol, familii întregi, dar vine şi mult "popor", cetăţeni de tot felul, un amalgam pe care doar la venirea Regelui Mihai l-am mai întâlnit. Cu toţii suntem strânşi unii-ntr-alţii. Aşteptăm. Ştiam că Liturghia începe la 18,10. În stânga mea, o doamnă tânără, cu un băieţel, stă jos, pe bordură. Copilul, obosit, a adormit cu capul pe sacul pelerinului. În dreapta mea, doi tineri, o fată şi un băiat vorbesc franţuzeşte. Voluntarii cară din susul străzii cutii uriaşe cu săculeţe ale pelerinilor. Mai e de aşteptat, dar a ieşit soarele. Forţele de ordine încep să apară grupate: băieţi tineri, înalţi, paşnici de data aceasta. Încep să curgă silenţios limuzinele oficiale. Simţim cu toţii că omul pentru care stăm de câteva ore se apropie. Ora 18. Dinspre Bulevardul Ştirbei apar motocicletele poliţiştilor. Brusc, oamenii se agită, lumea strigă, flutură steguleţele, fotografiază. "Vivat Papa! Vivat Papa!". Convoiul merge încet, papamobilul la fel şi, iată-l! Sf. Părinte se întoarce spre stânga, apoi spre dreapta şi face cu mâna, zâmbind luminos. Mi se pare că îmi zâmbeşte chiar mie. În clipa aceea n-am mai ştiut dacă să fac cu mâna, să flutur steguleţul, să aplaud sau să declanşez camera telefonului. I-am zâmbit şi eu Papei, cu toată faţa, şi m-am simţit fericită. Uralele cresc. Este o emoţie care face să vibreze văzduhul. Simt cum trece de la oameni la Papă şi se întoarce înapoi. Ca două unde de iubire care se înnoadă... Privesc spre stânga: în faţa Ateneului, spre Palatul Regal, o mulţime de oameni aşteaptă cuminţi, ca Sf. Părinte să treacă şi prin apropierea lor. Vor şi ei să-i simtă prezenţa. Să-i vadă zâmbetul şi să-l strige pe nume, ca pe unul de-al lor. Nu e rocker, nu e tânăr, nu e vedetă de cinema, şi totuşi, ne-a făcut fericiţi în doar câteva clipe. Papa Francisc a adus Pacea şi Iubirea în România. Dă, Doamne, să nu le pierdem prea curând!
Foto: RUXANDRA CONSTANTINESCU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
