Vă trimit un articol pentru rubrica mea preferată: "Din lumea necuvântătoarelor". L-am scris cu toată dragostea, rememorând bucuria pe care a adus-o în viața mea o pisică: Figaro! De câțiva ani, trăiesc și muncesc într-un mare oraș occidental. Milano e o metropolă sufocantă, care parcă nu mai are răbdare ca locuitorii săi să-și deruleze normal firul vieții, ci îi stoarce până la ultima picătură de energie, înăbușindu-i în fumul țevilor de eșapament și uniformizându-i sub cenușiul betonului... Când simt că roata amenințătoare a alienării își apropie dinții de mine, scot repede, ca remediu, sacul cu amintiri de acasă!
Închid ochii și, pe sub pleoapele înțepate de aerul înveninat, se revarsă un fluviu de imagini familiare: întrevăd bordeiașul alb al bunicilor, cuibărit între cireșii înfloriți, cu acoperișul de șindrilă tras peste ochi. Răsare apoi, înaltă și sobră, silueta bunicului meu și, în spatele lui, ulița îngustă, care ne lega de lume. Pe acest drumeag înverzit, zăresc o familie "de la oraș", urcând agale și purtând cu grijă exagerată un sac. Se opresc și încep să-i laude conținutul mișcător:
- E spaima șoarecilor și curat ca un prinț! E un motan cuminte, ascultător, blând și mănâncă orice! Se numește Figaro...
Din sac scoate capul un ghemotoc de blăniță albă, luminat de ochi verzui și cuceritori. Așa a intrat în viața noastră "Hoțu'"! Filmul se derulează mai departe... Tai o altă felie de timp și cu coada ochiului zăresc o pisică poznașă, strecurându-se prin fereastra cu mușcate. Înalță boticul, mângâie aerul cu mustățile de borangic și se lasă prinsă în mrejele miresmelor din bucătărie. Un salt elastic pe masă și... prânzul este gata: friptura pregătită de bunica! După un timp, se aude vocea supărată a stăpânului:
- Figaro, o ai promisă! (bătaia, evident...)
Certurile, vărguța de alun și pedepsele administrate de-a lungul timpului nu au schimbat caracterul lui Figaro. Era un motan vrednic, super-simpatic, dar avea o meteahnă rușinoasă: fura! În ciuda acestui fapt, îl îndrăgisem nespus pe pungașul cu ghete de catifea... Când veneam în vacanțe, mă întâmpina, rostogolindu-se la picioarele mele. Îmi torcea gheme de iubire și mă înfășura cu privirea limpede. Se culcușea pe prispă și, cu coada înspicată, bătea tactul, măsurând imperturbabil liniștea după-amiezelor noastre de vară.
- Sunt teribil de pofticios! îmi spunea... Îl credeam și îmi scufundam mâinile în blana lui pufoasă și albă.
Când trebuia să mă întorc în Timișoara, la facultate, mă conducea până la stradă și, între două tumbe poznașe, mă asigura din priviri că va avea el grijă de bunici și nu-i va mai supăra niciodată. Se pierdea apoi, ca vela unei bărci, navigând în valurile ierbii... La început, am sperat că autoritatea bunicului meu îl va lecui pe Figaro, iar pagubele și pedepsele se vor împuțina. Totuși, în fiecare vară găseam catastiful plin: laptele pus la prins, șunca din pod, smântâna din oale!
- Am să-l dau de la casa mea! murmura în barbă stăpânul, țintuindu-l usturător pe Figaro. Motănelul parcă înțelegea; pleca spăsit privirea, se rostogolea la picioarele noastre și ne cerea iertare.
Într-o primăvară, bunicul s-a îmbolnăvit brusc și nu s-a mai ridicat din pat. Figaro umbla și el pleoștit, slăbise, nu-l mai interesau mișcările suspecte din iarbă și... nu mai fura! Când se deschidea ușa, băga căpșorul alb în odaie și privea spre pat, unde zăcea stăpânul lui. Ieșea apoi pe prispă și mă fixa cu ochii mari, verzi, topit de supărare. Cu trei zile înainte ca bunicul să se sfârșească, Figaro a dispărut. L-am căutat peste tot, l-am ademenit cu bunătăți, l-am strigat... nimic! A apărut după o săptămână, slab, fără chef, cu privirea pierdută peste vârfurile porumbului, ca să nu văd eu lacrimile sale pisicești. Figaro nu a mai mâncat, nu a mai răspuns la alintările noastre și nu a mai tors nici un fir. Ghemul vieții lui se terminase odată cu ghemul vieții stăpânului.
Am zărit, după un timp, un petic alb de blăniță, topindu-se discret, împreună cu zăpada din colțul grădinii... Figaro plecase după bunicul, să fure împreună un colț de cer!
CRISTINA M. - Milano