Ani mai târziu, devenit chitarist al celui mai de succes big band european, cel condus de James Last, avea să-și plece de multe ori capul, traversând tunelul cel scund ce duce pe scena londoneză "Royall Albert Hall", performanță cu care nu mulți muzicieni români se pot mândri. Și să cânte pe alte mari scene din întreaga lume. Anul acesta, la 61 de ani, Erlend Krauser a revenit pentru primul său turneu solo în România. "La Timișoara, unde am început turneul, a fost sala plină, și ceea ce m-a mirat a fost că era tineret gârlă. Nu erau doar cei ce mă știau de acum 45 de ani. I-am întrebat de unde știu de mine și mi-au spus că din videoclipurile de pe internet, care sunt foarte vizualizate. Mi-au mai spus că muzica mea îi atinge, îi emoționează, și asta m-a impresionat cel mai mult. La Râmnicu Vâlcea s-a strâns puțină lume, dar s-a ascultat cu atenție, auzeai un ac dacă ar fi căzut pe jos. Pentru mine-i o împlinire, eu sunt un muzician din inimă, deocamdată nu mă interesează aspectele financiare ale turneului, trebuia să-l fac".
"Muzica rock ne-a salvat"
Erlend Krauser a crescut alături de Dixie, fratele său mai mic ce avea să devină și el un nume important în istoria rock-ului românesc. Satul în care s-a născut se numea Freidorf, era la marginea Timișoarei, devenind mai apoi un cartier al orașului. Dacă pentru mulți artiști, copilăria rămâne un teritoriu mistic, din care își trag seva toată viața, pentru cei doi frați această perioadă nu a fost tocmai plină de amintiri plăcute. "Copilăria a fost dureroasă și haotică. Am crescut într-o familie despărțită, maică-mea ne-o dus la mama ei, iar Krauser (tatăl n. red.) avea deja altă familie, în cartierul Mehala. La noi venea numai să ne bată cu cureaua, voia să studiem tot timpul, dar noi eram copii, ne mai și jucam. Cânta la vioară și la violă, la Filarmonica din Timișoara, și era profesor la liceul nostru, Ion Vidu, așa că avea acces la cataloage, știa tot, eram transparenți, de sticlă, în fața lui".
- Vioara a fost obligatorie?
- Da, și foarte bine că s-a întâmplat așa. Nu-i reproșez asta, deși pe vremea aia era un chin să studiez întruna la ea. Nu mulți știu, dar vioara-i un instrument dureros, dacă studiezi trei-patru ore pe zi, îți bagă niște secvențe-n ochiul stâng de te sparge. Plus urechea, cei mai mulți violoniști au tinitus, plus mușchiul gâtului... Nu-mi plăcea deloc. Acum, îmi pare bine că am început cu vioara, îmi dă niște posibilități pe care un chitarist nu le are, mâna stângă are o tehnică formidabilă, iar dreapta o folosești ca un arcuș. Îi datorez multe și domnului ăstuia, care mi-a fost tată, dar a fost un tip brutal, aia nu-i copilărie.
- Părinții erau șvabi?
- Mama era șvăboaică, tata șvab sau neamț, nu știu exact. Dar să-ți spun ceva ce am aflat mai tâziu. Pe la 17 ani, mama a încercat să-mi spună, dar nu i-am dat importanță, și abia după 38 de ani am aflat că de fapt Krauser nu era tatăl meu natural. El a aflat adevărul dintr-o scrisoare foarte urâtă, am citit-o și eu. Câte mi-a făcut el în copilărie, dar tot mi-a părut rău, scrisoarea aia l-a pus în genunchi. Eu eram mândria familiei, venea la concertele James Last și stătea în primul rând... să afli după aia că nu ești tatăl ăluia...
"Nicu Covaci a fost eroul copilăriei mele"
- Cum ați descoperit muzica rock, cum s-a produs declicul?
- Printr-un disc single cu Jimi Hendrix, cumpărat din piață. Pe fața A era "Hey Joe" și pe B "Voodoo Child", țin bine minte și acum. Când am ascultat discul ăsta, am înnebunit, în momentul ăla am știut că ăsta-i drumul meu și nu m-a mai oprit nimeni. Eram disperați, eu și fratele meu, în acea perioadă, ne simțeam singuri, fără nici o apărare, cred că puteam să ne sinucidem, dacă nu descopeream ventilul ăsta, muzica rock. Am împrumutat niște chitare de la doi tipi din Freidorf, confecționate de ei, deci nu ceva profi. Cântam toată ziua pe radioul rusesc al bunicului, până s-o ars, am împrumutat de la cineva o stație, am cântat până am bulit-o și pe aia, eram nebuni total. La Pro Musica mai cântam cu vioara, dar aveam un sound dur, rock, scrâșnit, ca și cum aș fi cântat pe chitara electrică, ceea ce nu prea mai intra în schema de folk a trupei. Nu mai aveam stare să cânt cu vioara, eu voiam chitară. Și am făcut un soi de târg cu Nicu Covaci.
- Așa ați ajuns să cântați cu Phoenix?
- Nicu mă auzise la Pro Musica, îi plăcea de mine și de la el am învățat primele acorduri la chitară. Mi-a arătat cum se ciupesc corzile și alte chestii cu mâna dreaptă, cu stânga deja eu cântam mai bine decât el, datorită viorii. Nicu stătea la mătușa lui, într-o cameră foarte mică, și toți pereții erau plini cu boxele uriașe de concert "Marshall". Îmi dădea voie să cânt pe chitara lui, Stratocaster, ridicam volumul la maxim și intram în transă, pierdeam noțiunea timpului. Mătușa lui Nicu o lua la fugă. Femeia aia m-a urât. Pur și simplu, eram înnebunit după sunetul ăla, aș fi putut cânta acolo o săptămână, până cădeam lat, fără mâncare, fără apă, nu plecam decât dacă mă luai de mână și mă dădeai afară. Nicu avea răbdare, mă lăsa, dar când veneau Baniciu și băieții să repete, îmi spunea frumos că-i cazul să plec. Eu eram între școală, unde era teroare cu tata-Krauser, și casă, iar la Nicu găsisem locul în care mă simțeam liber. După aia, Nicu, nu știu ce calcule și-a făcut, dar a zis "Hai să cânți cu noi!". Târgul era ca eu să cânt cu vioara ce vrea Nicu și el să mă lase să cânt după aia cu chitara.
"Păunescu m-a lăsat să fiu cum eram, rebelul care voia să zbiere"
- Cum a fost să intrați, un puștan, în acea gașcă atât de cosmopolită?
- Nicu era eroul copilăriei mele, mergeam să-i văd pe Phoenix în concert, la baluri, la sala Olimpia, la Casa Studenților, la clubul CFR, și, din primul rând, mă uitam la el ca la un zeu. Aveam o încredere oarbă în el, putea să-mi spună orice și-l credeam. Baniciu se purta drăguț cu mine, stătea lângă școala de muzică și puteam să trec pe la el când chiuleam, mai beam un ceai. Ceilalți nu prea m-au băgat în seamă la început, erau cu toții mai mari cu 10 ani decât mine. Adevărul e că nu consider că am fost un membru marcant al trupei, nu am făcut ceva consistent, aveam mai mult un rol de coloratură, nici nu știu dacă lumea mă lua în seamă. Dar la 15-16 ani, a însemnat, cu siguranță, o școală a vieții, a fost vorba și de niște gagici... Dezmățul a început după aia, cu Cenaclul Flacăra, acolo se cânta la greu, în fiecare seară în alt sat, în altă localitate, orășel, oraș, oriunde exista o sală de sport. Am cântat în formula clasică Phoenix, între anii '73 și '75, apoi Nicu s-a căsătorit și a plecat din țară și am rămas să cânt cu ceilalți, sub același nume. Dar le-am zis" "Mă, dacă vreți să cântăm phoenicsisme, bine, dar mă lăsați să cânt și blues, rock, Hendrix. Altfel, plec". Cu Nicu, nu mi-aș fi permis să pun condiții, el era șeful cel mare.
- Cum ați făcut față, la vârsta aia, vieții haotice de turneu, stil "Cenaclul Flacăra"?
- Am încercat, că și acolo eram puști, m-au luat ceilalți în gașcă, m-au învățat să beau. Era o orgie și-o beție continuă, ajungeai beat la concert, la hotel nu mai știai cum ai ajuns. Nu eram chiar toți prieteni, se formau și acolo grupulețe, dar foarte important pentru mine a fost că Păunescu m-a lăsat în pace, chiar m-a ridicat. Era un tip ambivalent, pe de-o parte lingău al lui Ceaușescu, pe alta făcea pe nebunu. Pe alții i-o bulit, dar de mine i-a plăcut și m-o lăsat să fiu cum eram, rebelul care voia să zbiere, să cânte rock tare, zbârnâiam pe vremea aia. Păunescu primea pe scenă, de la public, bilețele cu laude la adresa mea și nu le ascundea, le citea, se mândrea cu mine. După toată teroarea aia cu Krauser (tatăl n.n.), să fiu liber, să cânt ce vreau, a fost extraordinar.
"La început, în Germania făceam foamea și tremuram de frig"
- Erați pe val aici. V-ați gândit serios atunci când a fost vorba să fugiți din țară?
- Să-ți spun exact cum a fost. Era în 1977. Nicu ne-a strâns la el în cameră și ne-a spus că a planificat plecarea, dar nu e obligatoriu, fiecare alege pentru el. Ioji s-o făcut deodată roșu la față, el avea aici o iubită gravidă. Țăndărică a cedat nervos, a început să plângă, eu am zis "da, sigur!" Ei erau adulți, aveau gânduri serioase, lăsau ceva în urmă, eu, la 19 ani, mi-am zis "pfai de capul meu, sigur că plec", deja îmi treceau prin fața ochilor aventurile, ce fain o să fie, cum o să avem toate ușile deschise. Dacă aș fi știut ce urmează, n-aș fi mișcat un picior din țară. După câte un turneu cu cenaclul, aveam o gârlă de bani, câștigam câte 3-400 de lei pe seară, un sac de bani, nu știam ce să mai fac cu ei. Iar în Germania, am făcut foamea și frigul. După trei luni, nu aveam cu ce să ne mai plătim chiria și a-nceput show-ul.
- A fost o experiență dură?
- Foarte dură, Nicu Covaci nu planificase decât cum o să ajungem în Germania și atât. Făcuse rost de niște bani împrumut, dar s-or topit repede pe chirie, tobele lui Țăndărică și un sintetizator. S-a întors din State tipul care ne-a închiriat casa și ne-o dat afară. Eu mi-am făcut hârtiile, am devenit cetățean german, dar ăia de la asistență socială mi-or dat 20 de mărci și mi-or spus să nu mai trec pe acolo. Am dat lecții de chitară la un magazin de muzică. Tot încercam să mergem mai departe cu Phoenix, venise primul solist al trupei, Moni Bordeianu, din America, traducea versurile într-o engleză relativă, dar se pierduse spiritul inițial. Moni voia să cântăm ca Rod Stewart, Ioji era pe punk și new wave, eu descoperisem Genesis și Queen, fiecare trăgea în altă direcție. Făceam lungi plimbări cu Nicu, în casă era frig, nu mai aveam bani de încălzire, stăteam în pături, și el mă întreba cum văd viitorul trupei. Îi spuneam că n-aș schimba nimic, n-aș traduce versurile. "Mă, Phoenix e Phoenix. Ce facem noi acum se numește căcat Vasile". Apoi a apărut Ioji, cu ochii vineți, se bătuse cu Nicu și s-a spart trupa. Eu cu Ioji și cu Țăndărică am format Mad House, am început să avem concerte, să putem trăi din muzică, adică să ne putem plăti chiria și să mâncăm ceva. Modest. După aia, m-au luat nemții într-o trupă mare, Lake, unde nu doar câștigam de trei ori mai mult, dar munceam și mai puțin. La Mad House cântam cu vocea, făceam la chitară și solourile, și partea ritmică, iar aici aveam patru oameni în spate, o chestie foarte profesionistă. Roata se pusese în mișcare, și lucrurile au mers, în general, în sus.
Un capitol decisiv: James Last
- Cunoșteați limba, ați devenit repede cetățean german. Ați simțit că v-ați integrat acolo?
- Acum, eu am și fost căsătorit, 24 de ani, cu o nemțoaică, am făcut un copil... Aveam 22 de ani, am cunoscut-o la un concert Phoenix, într-un orășel de la granița cu Olanda. Ne-am mutat împreună la Hamburg, am devenit muzician de studio, am mai cântat în câteva trupe, am început cu discurile mele solo, plus muzică de film, de reclame. Până când o venit Moșu, James Last, am colaborat pe un disc al lui, apoi m-a întrebat dacă nu vreau să fac parte din orchestră. Orchestra asta a cântat 50 de ani și a vândut vreo 200 de milioane de discuri. Eu văzusem că ăia din trupă nu mă plac, au tot felul de grupulețe, au un star, un trompetist, și nu mai vor altul, așa că i-am zis "Mă, eu nu vin să mă îmbrac în rahaturile alea de costume roz. Dacă vrei, eu apar în blugii mei cu găurele și le spui ăstora din trupă că sunt invitatul tău special". A zis "bine", și am cântat 23 de ani cu el, în toată lumea, dar primii zece ani n-am fost fericit, că m-au mâncat ăia pe la spate. Până când și-a concediat trupa de rock, pentru că n-a vrut să meargă cu noi în China și m-a pus să fac eu alta. Atunci am putut respira și am avut surpriza să vină Moșu și să-mi spună, la el acasă, în Florida, unde am tras un disc. "Mă, tu nu știi, nu-ți dai seama ce ai făcut pentru mine. Dacă nu erai tu, eu poate mă lăsam de muzică de acum 10 ani". Că Moșu era plin de bani, milionar, vilă cu teren de golf, de toate. "Dar când te-am văzut pe tine ce drag ai de chitară, cum gândești muzica, ce inimă ai pentru asta, am zis hai să merg și eu mai departe". Nu mă așteptam să aud așa ceva, a însemnat mult pentru mine. El avea atunci 61 de ani, exact cât am eu acum.
"A venit la mine o lumină care am crezut că o să mă orbească"
- Dumneavoastră ce surse de inspirație aveți? De unde vă trageți seva?
- În primul rând, iubesc creația și lucrurile ce se pot inventa în muzică. Eu altceva în afară de muzică nu știu să fac, de dimineață până seară la asta mă gândesc. Nu-s un muzician care vrea doar să facă bine un instrument și restul să-l facă alții. Pe discurile mele, am creat o aură, un set de culori în jurul chitarei. Însă mai e ceva, ceva ce am învățat de la Moșu Last, aranjament muzical se cheamă, și nu-ți ajunge o zi întreagă pentru asta. Eu fac un soi de meditație, za zen se numește și, după o jumătate de oră de stat pe pernă cu fața spre perete, pot să lucrez 10-12 ore în continuu, dar tot nu mi-ar ajunge. Un aranjor trebuie să știe tot, să facă totul. Mă inspiră faptul că mai sunt atâtea de descoperit, că nu se termină niciodată. Să-ți dau un exemplu. Moșu a propus să cântăm în turneu o piesă foarte bine scrisă, pentru Cristina Aguilera, "Hurt". Și nu reușeam să o pun pe chitară, plângeam de furie, el mă sunase de Crăciun și turneul începea-n aprilie. Divorțasem cu un an înainte și mă hotărâsem să investesc și mai multă energie în muzică. Iar piesa asta m-a obligat să schimb tot. La 49 de ani, după ce cântasem 5000 de piese, mi-am schimbat tehnica de cântat la chitară. Cine mai face asta? Am găsit această nouă tehnică, pentru care am devenit cunoscut în lume. Aveam două variante. Puteam să-l sun pe Moșu și să-i spun că piesa asta nu merge pe chitară. Sau poți să te dedici, să-i dai totul, să-ți deschizi inima și atunci vine ceva din univers la tine. Îți aduce Marea Forță ceva ce nu le oferă oamenilor normali, care nu fac acest sacrificiu. Ți se deschid niște porți de te sperii, a venit la mine o lumină care-am crezut că o să mă orbească. Dar trebuie să spui "da" acestor oferte ce vin tot timpul. Dacă mă uit în urmă, la tot trecutul meu, am primit mereu oferte și am spus "e o schimbare-n viață, am s-o fac!" Și cred că așa am să și continui, nu ăsta-i sfârșitul drumului. Eu tot timpul m-am simțit ghidat. Sunt omul care n-a decis multe-n viață. Cred în Marea Forță care mă ghidează spre locul potrivit la momentul potrivit, și așa au venit toate, Pro Musica, Phoenix, James Last. Să știi că n-am prea refuzat nimic în viața asta, am luat totul ca pe o șansă.