Maica THEODORA VIDESCU - "M-am călugărit după ce am cunoscut frumuseţea monahismului ca jurnalist"

- stareţa Mânăstirii Budeşti-Vâlcea -

Înainte de a-şi închina viaţa exclusiv Dom­nului, Maica stavroforă Theodora Videscu a fost jurnalist de televiziune, regizor de film, realizator şi produ­cător de emisiuni la TVR 1, Pro Tv şi Antena 1. În plus, în cei 15 ani de când a intrat în monahism, maica Theodora a avut funcţii care i-au pus la în­cercare priceperea în organizare, co­mu­nicare şi con­ducere, de la secretar al Repre­zen­tanţei Patriar­hiei Române la Ierusalim (un fel de am­basadă a Bisericii Ortodoxe Române în Israel) până la stăreţia unei mânăstiri româ­neşti în SUA. Astăzi, este stareţa unei mâ­năs­tiri din Buneşti-Vâlcea, care se află în construcţie. Cum îşi lasă un intelectual de linia întâi profesia şi succesul, pentru a depune voturile călugăriei, este o poveste pilduitoare, pe care am vrut s-o aflăm.

"Chiar televiziunea mi-a deschis drumul spre mânăstire"

- Preacuvioasă maică stareţă Theodora, ştim că la mânăstire nu se vine din dezamă­gire, şi pre­supun că v-a plăcut să fiţi şi om de televiziune. To­tuşi, ce anume a fost prea puţin sau a prisosit, de aţi abandonat aceas­tă carieră în favoarea mânăs­tirii?

- Totul a fost exact cât şi cum trebuie şi chiar televiziunea mi-a deschis drumul spre mânăstire. Deşi aveam o viaţă duhovniceas­că, mergeam regulat la biserică, mă spove­deam, mă împărtăşeam etc., nu m-am gândit să mă călugăresc. Până la un moment dat, când am cunoscut mai bine fru­museţea mo­nahis­mului. Am lucrat opt ani la TVR, la De­partamentul Arte. M-am ocupat de teatru şi film. A fost o perioadă plină de efer­vescenţă, imediat după Revoluţie, în care se pu­teau face lucruri fru­moa­se. Am lucrat apoi la Pro Tv, unde am înfiinţat "Departamentul de film documentar", ajutată de d-l Adrian Sâr­bu, care era atunci preşedintele televi­ziunii. Din păcate, acel proiect de a face filme docu­mentare de mare an­vergură, coproducţii in­ter­­naţionale, nu s-a concre­tizat... Şi-atunci am plecat la Antena 1, unde am fondat un ast­­fel de depar­tament şi unde chiar am făcut filme. Lucrând acolo, mi s-a cerut într-o zi să scriu un scenariu pentru un documentar despre viaţa mo­nahală din România. Am început să mă docu­men­tez şi, pe măsură ce strângeam infor­maţiile ne­ce­sare, filmam. Am lucrat la acest subiect vreo ju­mă­tate de an, în ritm susţinut, aşa cum se face la tele­viziunile comerciale, unde bugetul e li­mi­tat şi tim­pul întotdeauna scurt. Am mers la toate mânăstirile din România, în ordine cronologică, pe provincii istorice. Cu această ocazie, am avut şansa să mă întâlnesc cu marii duhovnici ai ţării. Şi am făcut un serial de douăzeci de episoade despre isto­ria vieţii de mânăstire din România, sub titlul "Amin­tirile unui pelerin". A fost o perioadă foarte intensă, dor­meam numai două, trei ore pe noapte, scriam, călă­toream prin ţară, citeam şi făceam inter­viuri - une­ori greu, pentru că mulţi călugări erau reticenţi... Dar toată emoţia aceea a peregri­nării prin mânăstiri a început să mă urmărească şi ulte­rior, ca o boare, ca un halou, şi când puneam capul pe pernă, şi când mergeam pe stradă, şi în redacţie... Mă întrebam mereu de ce mi-a dat Dumnezeu un astfel de subiect şi mă gândeam la vieţile călugări­lor pe care i-am cu­noscut. Concluzia generală era că viaţa de călu­găr e foarte frumoasă, dar şi foarte grea. Încă nu-mi puneam problema că aş putea trăi aşa.

- În acest periplu mânăstiresc, v-a impresionat ceva atât de mult încât v-a determinat să vă călu­gă­riţi?

- Da, în primul rând îmi amintesc de întâlnirea cu părintele Ioanichie Bălan de la Sihăstria, scriitor bisericesc binecunoscut. Am avut mai multe con­vor­biri cu dânsul, toate cu miez şi care mi-au fost de folos. Dar nu aici e cheia. După ce am terminat filmul, m-am aflat într-o scurtă vacanţă în Moldova şi am mers cu două prietene la Sihăstria. Bătea toaca de vecernie şi, prin curte, grăbit să ajungă la slujbă, trecea părintele Ioanichie. S-a oprit o clipă în faţa noastră, ne-a privit adânc şi a spus: "Şi voi, haideţi, grăbiţi-vă, că nu mai este timp. Vine au­to­buzul şi trebuie să urcaţi în el. Când o să vreţi, n-o să mai aveţi loc". Şi a plecat. Am rămas mirată. Ce voise să spună? Mi s-a părut că în cuvintele lui era o profeţie, ceva... Am stat şi m-am gândit şi am rea­lizat că simţeam în viaţa mea o dorinţă de a mă în­depărta de ceea ce fă­ceam, că nu-mi mai este locul în lume şi că eram puternic marcată de tot ce cunos­cusem despre mo­nahism în lunile de documentare. Şi-atunci mi-a încolţit ideea: dacă aceşti monahi şi aceste monahii au putut, eu de ce n-aş putea?

"Nu-mi trebuia altceva decât Hristos"

- De la a simţi chemarea până la a-i răspunde este o distanţă care, deseori, e greu de parcurs. Cum aţi luat hotărârea de a vă călugări?

- Într-adevăr, după atâţia ani, pot să vă spun că îţi trebuie foarte mult curaj pentru a trece din lumea laică în lumea monahală. Pentru că nu ştii neapărat la ce să te aştepţi, dar părăseşti o viaţă care e zona ta de confort. În cazul meu, am lăsat deoparte o meserie pe care o iubeam, un statut bun, venituri pe măsură, o totală libertate personală şi profesională... Dar nu-mi mai trebuia nimic altceva decât Hristos!

- Care au fost primii paşi?

- Sunt născută, crescută, educată în Bu­cu­reşti, însă am lăsat oraşul, după ce mi-am împărţit averea la mânăstirile faţă de care am avut evlavie, şi m-am dus la o mânăstire din Moldova. Aveam doar două valize, una cu haine şi cealaltă cu cărţi, dar şi aşa mi s-a părut că am luat prea multe cu mine. Era vara anului 2004 şi nu m-am gândit nici măcar că-mi va trebui iarna un palton sau haine ceva mai groase. Dumnezeu mi-a trimis ce am avut nevoie la timpul cuvenit, nu mi-a lipsit nimic.

- Decizia de a vă călugări a avut şi rădăcini mai vechi, în anii copilăriei?

- Bunica mea din partea mamei era foar­te credincioasă şi foarte serioasă în pri­vin­ţa Bisericii. Pe când aveam vreo şase, şapte ani, ştiam deja să ci­­tesc şi bunica mă punea să-i citesc seara la Psal­tire. Era foar­te greu pentru un copil, de aceea, când mi se părea că adoarme, nu mai citeam. Des­chi­­dea un ochi şi-mi spunea să citesc mai departe. În afară de asta, la noi în casă se ci­tea permanent Biblia, se făceau rugăciu­ni­le de seară şi de dimineaţă, ne închinam la masă, mergeam duminica la biserică... Totuşi, a existat un moment, în adolescenţă, când m-am îndepărtat de credinţă. Era pe vre­mea co­munismului, într-un Bucureşti mult mai puţin efervescent spiritual decât acum şi n-am mai mers la biserică decât de Paşti, de Crăciun sau să aprind vreo lumâ­nare îna­intea unui examen. Mai târziu, când deja lucram, Pronia a făcut ca mereu să am pri­le­juri de revenire la o credinţă mai puter­ni­că. Colaboram pentru filme cu diverşi străini, care nu erau ortodocşi şi care ne în­trebau despre Biserica noastră, despre ce ve­deau în călătoriile de documentare legat de viaţa noastră religioasă şi trebuia să fiu pregătită să dau răspunsuri. Tot căutând să aflu şi să spun mai departe, mi s-a reaprins flacăra cre­din­ţei.

Din Israel, la New York

- În viaţa monahală, aţi avut deja două expe­rienţe foarte importante, una în Ţara Sfântă şi o alta în SUA. Puteaţi să rămâneţi neştiută de ni­meni într-un schit din vârf de munte, dar aţi ajuns ghid pentru pelerinii români în Israel şi stareţă de mânăstire în America. Ce căutări v-au împins pe aceste drumuri?

- N-au fost căutările mele, pentru că în mânăs­tire nu-ţi mai faci voia ta, ci dai ascultare duhov­ni­cului şi mai-marilor tăi. A-ţi tăia voia este principala condiţie ca să rămâi la mânăstire. Am intrat ca soră la mânăstirea Dragomirna, în judeţul Suceava, pen­tru că îmi era dragă şi pentru că aveam duhovnicul în zona Bucovinei. La un moment dat însă, repre­zentantul Patriarhiei Române la Locurile Sfinte a cerut o monahie cunoscătoare de limbi străine şi cu uşu­rinţa scrisului, pentru secretariatul Reprezen­tanţei. Şi-atunci, ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, cu bincuvântarea Patriarhului Te­octist, m-a trimis în Israel. Cu vreo doi ani înainte, vizita­sem Ierusalimul ca pelerin şi mă bucurasem de el, dar atunci când am plecat din Dragomirna, m-am întristat. Am suferit pentru că iubeam locul meu de mânăstire şi aş fi vrut să stau acolo neştiută de nimeni, precum spuneţi. I-am şi zis duhovnicului meu de atunci: "Părinte, dar n-am intrat în mâ­năs­tire ca să fac ce făceam şi în lume, să mă ocup de tra­­duceri, de hârtii, de documente...". La care, sfin­ţia sa mi-a spus: "Acum vei face nu din voia ta, ci din ascultare". Şi am mers la Ierusalim, iar în pri­mele trei luni am plâns. Îmi era dor de ţară, de Bu­covina, de Mânăstirea Dragomirna. N-am avut însă prea mult timp de jelit, pentru că a trebuit să mun­cesc foarte mult. A fost perioada cea mai grea, când s-a edificat Aşezământul Românesc de la Ie­rihon. Trebuia ca Reprezentanţa Patriarhiei Române să se ocupe şi de asta, şi de Aşezământul de la Ierusalim. Am fost, deci, şi secretara reprezentanţei, şi ghid pentru pelerinii români, că nu avea cine... Aşa au trecut cinci ani.

- Abia v-aţi obişnuit cu viaţa în Israel şi aţi schimbat meridianul... Cum aţi devenit stareţă în America?

- M-am întors în ţară sub un nou Patriarh, Prea Fericitul Daniel, care m-a oprit să lucrez la Agenţia de Pelerinaje a Bisericii, "Basilica Travel" din Bucu­reşti. Am conti­nuat cu mun­ca de bi­rou şi să merg cu pele­rinii în Ţara Sfân­tă... După care, a venit o pro­punere din partea Mitropolitului român al Americii, ÎPS Ni­co­lae, care avea o mânăs­tire de maici lă­sată în părăsire de vreo trei ani şi pe care o do­rea reanimată. Cu ÎPS Ni­colae m-am cunos­cut la Ierusalim, când m-a şi întrebat dacă n-aş vrea să merg, îm­pre­ună cu câteva maici din România, să refa­cem viaţa de obşte la acea mânăstire. M-a cerut la Părintele Pa­tri­arh şi am plecat în A­merica. Am stat doi ani acolo. Nu era o mânăs­tire aşa cum ve­dem în România, ci o casă cu 44 de acri de pădure. Într-un mic depozit de unelte, am amenajat un paraclis şi am început cu slujbe zilnice şi de noapte. Pe lângă cele patru maici, aveam şi un preot slujitor. Am pus o rânduială foarte aspră de rugă­ciune. Însă, e foarte greu pentru un călugăr să-şi părăsească ţara şi, mai ales, să meargă într-un loc unde sunt cu totul alte condiţii din punct de vedere duhovnicesc. Aşa că unii n-au rezistat. Şi am înce­put să ne risipim. Iar necunoaşterea limbii din ţara respectivă devine o sursă de frustrare şi chiar o pie­dică... Maicile nu ştiau limba engleză şi eram singu­ra care puteam să comunic cu exteriorul, eram şo­fer, mergeam la cum­părături, vorbeam cu autorită­ţile... Maicile au clacat şi s-au întors în ţară, împre­ună cu părintele. Singură, n-am mai rămas nici eu. Oamenii care înfiinţaseră acea mânăstire căutau ceva ce nu se­măna cu visul nostru monahal. Atunci au şi vândut proprietatea, aşa că mânăstirea nu mai există. Era în statul New York. Singura mânăstire românească de maici.

"Nu merg să cer pentru mine, ci pentru Dumnezeu"

- Faptul că aţi dovedit pricepere în anumite chestiuni care ţin de comunicare şi de adminis­tra­­ţie v-a hărăzit poziţii pe care, în general, că­lu­gării nu şi le prea doresc. Astăzi, vă aflaţi într-o as­­cultare asemănătoare, căci sunteţi stareţa unei noi mânăstiri, "Sfânta Cruce" din Budeşti - Vâl­cea.

- Mânăstirea de la Budeşti s-a năs­cut în anul 2015, în urma binecu­vân­tării PS Varsanufie, episco­pul nostru. Dinspre Vâlcea pe drumul spre Piteşti, arhiepiscopia nu are nicio mânăstire pe o rază de vreo 50 de kilometri. Ele sunt mai degrabă în nord sau în sudul jude­ţului. Şi când a apărut dorinţa unui creş­tin de a dona pământ pentru mâ­năstire în această zonă, PS Varsa­nufie m-a trimis să văd tere­nul. Era chiar de ziua Sfintei Teodora de la Sihla, căreia îi port numele, când am ajuns într-o poiană plină de iarbă şi cu cerul de un albas­tru perfect deasupra ei. I-am spus Preasfin­ţitului că locul e po­trivit pentru o mânăstire. Mi-a dat ascultare să o fac. Poartă hramurile Înălţarea Sfin­tei Cruci, al Sfintei Maria Egipteanca şi al Maicii Domnului Ierusa­limitissa (de la Ierusalim). În mo­mentul de faţă avem o biserică din lemn în stil ma­ramu­reşean. De doi ani, facem slujbe în ea, dar nu­mai vara, căci încă nu avem chilii. Ne stră­duim să le clădim.

- A fi pus într-o funcţie adminis­trativă, ca mo­nah, nu înseamnă o agăţare de grijile cele multe pe care călugării sunt chemaţi să le lepede? Cum reuşiţi să rămâneţi şi călugări, şi să fiţi totodată şi oa­meni în lume? Căci, a umbla du­pă apro­bări şi bani, du­pă meşteri şi materiale pentru construcţia unei mâ­­năstiri, sau pen­­­­tru alte ascul­tări pe care le pri­miţi - toate acestea vă fac oa­meni în lu­me.

- Când intrăm în monahism, noi ştim cui am ve­nit să-i slujim: lui Dum­­nezeu. Şi-atunci, când mer­gem să ba­tem la porţile au­torităţilor, sau după spon­sorizări etc., nu mergem pentru noi, ci pentru Dum­nezeu. Asta te pre­dispune la o altfel de lucrare decât în lume. Nu merg pen­tru mine, ci pen­tru Dum­nezeu. Iar cei care mă re­fuză, îl refuză, de fapt, pe Dumnezeu. Iar dacă e cu ade­vărat de la Dum­ne­zeu ceva, se face, indiferent ce barie­re ar putea apărea.

"Când am pus capul prima dată pe piatra Sfântului Mormânt, nu am mai putut să respir"

- Spuneaţi că v-a durut despăr­ţirea de Drago­mirna. După Ieru­salim - Bucureşti - New York, de ce nu v-aţi întors în Moldova?

- Ca să vă fac o mărturisire, după ce ai vieţuit ca monah la Ierusalim sau la Athos, nu mai găseşti nicăieri starea aceea de bucurie permanentă, de lu­mină şi beatitudine, trăită în aceste două puncte de foc ale creş­tinismului. Chiar dacă am devenit soră la Dragomirna, eu am depus voturile monahale în Ţara Sfântă şi cu atât mai mult sunt legată de acele locuri, care sunt mânăstirea mea de metanie. Mă consider ca făcând parte din cinul monahal al Ţării Sfinte, nu al României, deşi sunt subordonată ca­nonică Patriarhiei Române. Este o legătură invizi­bilă între noi şi locul în care primim călugăria. Su­fle­tul meu nu va mai fremăta la fel nici la New York, nici la Paris, nici la Londra, nicăieri... De aceea, merg de multe ori la Ierusalim, ca să-mi trag sevele. Sigur că mi-am dorit anonimatul şi pustni­cia, dar dacă mai-marii Bisericii mi-au dat alte as­cultări, înseamnă că acolo a fost voia lui Dumnezeu. Când faci ascultare de mai-marele tău, ai foarte multă pace, indiferent ce trebuie să faci şi unde eşti trimis. Eşti în comuniune. Ascultarea este o taină. Dacă o nesocoteşti, se creează o dizarmonie în tine, o nelinişte...

- Ce anume aţi simţit diferit la Ierusalim faţă de alte locuri de referinţă ale creştinătăţii?

- Toată Ţara Sfântă este minunată, dar la Ieru­salim e o trăire aparte, aerul vibrează altfel... Cel mai tare mă emoţionez la Sfântul mormânt şi la Grădina Ghetsimani. Acolo este toată Evanghelia. Trăind în acele locuri atâţia ani, altfel înţeleg Sfânta Scriptură. După primele zile petrecute acolo, mi s-au deschis ochii inimii şi am început să înţeleg. Când am pus capul prima dată pe piatra Sfântului Mormânt, nu am mai putut să respir. M-a copleşit Harul. Ajungând acolo chiar în perioada pascală, am participat şi la venirea Sfintei Lumini, care este o experienţă unică - nu poate fi spusă în cuvinte. Cu puţin timp înainte de a veni Lumina Sfântă, ni­mic nu se clinteşte, nicio frunză din copac, aerul par­că stă în loc, timpul pare încremenit. Iar după ce coboară lumina şi se strigă "Hristos a înviat!", simţi o bucurie uriaşă. Se şi spune: bucuria pascală, dar puţini o simt cu adevărat. Acolo o simţi prin toţi porii. E o bucurie nemărginită. Şi asta se întâmplă în fiecare an. Se întâmplă multe minuni, în tot tim­pul, la Sfântul Mormânt. Oamenii se transformă când ajung acolo şi o mărturisesc. Mă adaug şi eu lor.

- De ce harul lui Dumnezeu are o mai mare înrâurire asupra unora decât asupra al­tora? Ştiu cazuri de oameni foarte îmbi­se­riciţi, care fac totul ca la carte, dar care n-au chipurile străluminate de credinţă, şi alţii care respiră în acelaşi ritm cu Dumnezeu...

- Este o diferenţă între cunoaşterea pe cale raţională a lui Dumnezeu şi cunoaşterea pe cale afectivă. Nu e de ajuns să ştii Sfânta Scriptură din scoarţă în scoarţă şi să faci tot ceea ce ţi se cere, pe pilot automat: posturi, rugăciuni, milos­tenie. Proba­bil că te vei mântui, asta numai Dom­nul ştie, dar nu-L vei cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu în aceas­tă viaţă. Ca să lucreze Harul în tine, trebuie să-l laşi înăuntrul tău pe Dumnezeu. Să-I deschizi uşa. Căci El nu vine cu forţa. Cum faci asta? Iubindu-l! E nevoie să se nască o relaţie de iubire între tine şi Dumnezeu. El te iubeşte, dar tu îl iu­beşti? Dacă da, El este în inima ta şi se arată pe chipul tău. Cei care îl au pe Hristos în inimă au chipuri luminoase, vesele, translucide, uneori, chi­puri străluminate de har. Iar vorba şi fapta lor sunt în acest Duh. Îi recunoşti dintr-o pri­vire. Eu însămi am rostit aceeaşi între­bare în interviurile pe care le-am luat unor monahi îmbunătăţiţi, preoţi, ie­rarhi şi chiar pariarhi. De la ei ştiu răs­punsul.