Maica THEODORA VIDESCU - "M-am călugărit după ce am cunoscut frumusețea monahismului ca jurnalist"

Claudiu Tarziu
- stareța Mânăstirii Budești-Vâlcea -

Înainte de a-și închina viața exclusiv Dom­nului, Maica stavroforă Theodora Videscu a fost jurnalist de televiziune, regizor de film, realizator și produ­cător de emisiuni la TVR 1, Pro Tv și Antena 1. În plus, în cei 15 ani de când a intrat în monahism, maica Theodora a avut funcții care i-au pus la în­cercare priceperea în organizare, co­mu­nicare și con­ducere, de la secretar al Repre­zen­tanței Patriar­hiei Române la Ierusalim (un fel de am­basadă a Bisericii Ortodoxe Române în Israel) până la stăreția unei mânăstiri româ­nești în SUA. Astăzi, este stareța unei mâ­năs­tiri din Bunești-Vâlcea, care se află în construcție. Cum își lasă un intelectual de linia întâi profesia și succesul, pentru a depune voturile călugăriei, este o poveste pilduitoare, pe care am vrut s-o aflăm.

"Chiar televiziunea mi-a deschis drumul spre mânăstire"

- Preacuvioasă maică stareță Theodora, știm că la mânăstire nu se vine din dezamă­gire, și pre­supun că v-a plăcut să fiți și om de televiziune. To­tuși, ce anume a fost prea puțin sau a prisosit, de ați abandonat aceas­tă carieră în favoarea mânăs­tirii?

- Totul a fost exact cât și cum trebuie și chiar televiziunea mi-a deschis drumul spre mânăstire. Deși aveam o viață duhovniceas­că, mergeam regulat la biserică, mă spove­deam, mă împărtășeam etc., nu m-am gândit să mă călugăresc. Până la un moment dat, când am cunoscut mai bine fru­musețea mo­nahis­mului. Am lucrat opt ani la TVR, la De­partamentul Arte. M-am ocupat de teatru și film. A fost o perioadă plină de efer­vescență, imediat după Revoluție, în care se pu­teau face lucruri fru­moa­se. Am lucrat apoi la Pro Tv, unde am înființat "Departamentul de film documentar", ajutată de d-l Adrian Sâr­bu, care era atunci președintele televi­ziunii. Din păcate, acel proiect de a face filme docu­mentare de mare an­vergură, coproducții in­ter­­naționale, nu s-a concre­tizat... Și-atunci am plecat la Antena 1, unde am fondat un ast­­fel de depar­tament și unde chiar am făcut filme. Lucrând acolo, mi s-a cerut într-o zi să scriu un scenariu pentru un documentar despre viața mo­nahală din România. Am început să mă docu­men­tez și, pe măsură ce strângeam infor­mațiile ne­ce­sare, filmam. Am lucrat la acest subiect vreo ju­mă­tate de an, în ritm susținut, așa cum se face la tele­viziunile comerciale, unde bugetul e li­mi­tat și tim­pul întotdeauna scurt. Am mers la toate mânăstirile din România, în ordine cronologică, pe provincii istorice. Cu această ocazie, am avut șansa să mă întâlnesc cu marii duhovnici ai țării. Și am făcut un serial de douăzeci de episoade despre isto­ria vieții de mânăstire din România, sub titlul "Amin­tirile unui pelerin". A fost o perioadă foarte intensă, dor­meam numai două, trei ore pe noapte, scriam, călă­toream prin țară, citeam și făceam inter­viuri - une­ori greu, pentru că mulți călugări erau reticenți... Dar toată emoția aceea a peregri­nării prin mânăstiri a început să mă urmărească și ulte­rior, ca o boare, ca un halou, și când puneam capul pe pernă, și când mergeam pe stradă, și în redacție... Mă întrebam mereu de ce mi-a dat Dumnezeu un astfel de subiect și mă gândeam la viețile călugări­lor pe care i-am cu­noscut. Concluzia generală era că viața de călu­găr e foarte frumoasă, dar și foarte grea. Încă nu-mi puneam problema că aș putea trăi așa.

- În acest periplu mânăstiresc, v-a impresionat ceva atât de mult încât v-a determinat să vă călu­gă­riți?

- Da, în primul rând îmi amintesc de întâlnirea cu părintele Ioanichie Bălan de la Sihăstria, scriitor bisericesc binecunoscut. Am avut mai multe con­vor­biri cu dânsul, toate cu miez și care mi-au fost de folos. Dar nu aici e cheia. După ce am terminat filmul, m-am aflat într-o scurtă vacanță în Moldova și am mers cu două prietene la Sihăstria. Bătea toaca de vecernie și, prin curte, grăbit să ajungă la slujbă, trecea părintele Ioanichie. S-a oprit o clipă în fața noastră, ne-a privit adânc și a spus: "Și voi, haideți, grăbiți-vă, că nu mai este timp. Vine au­to­buzul și trebuie să urcați în el. Când o să vreți, n-o să mai aveți loc". Și a plecat. Am rămas mirată. Ce voise să spună? Mi s-a părut că în cuvintele lui era o profeție, ceva... Am stat și m-am gândit și am rea­lizat că simțeam în viața mea o dorință de a mă în­depărta de ceea ce fă­ceam, că nu-mi mai este locul în lume și că eram puternic marcată de tot ce cunos­cusem despre mo­nahism în lunile de documentare. Și-atunci mi-a încolțit ideea: dacă acești monahi și aceste monahii au putut, eu de ce n-aș putea?

"Nu-mi trebuia altceva decât Hristos"

- De la a simți chemarea până la a-i răspunde este o distanță care, deseori, e greu de parcurs. Cum ați luat hotărârea de a vă călugări?

- Într-adevăr, după atâția ani, pot să vă spun că îți trebuie foarte mult curaj pentru a trece din lumea laică în lumea monahală. Pentru că nu știi neapărat la ce să te aștepți, dar părăsești o viață care e zona ta de confort. În cazul meu, am lăsat deoparte o meserie pe care o iubeam, un statut bun, venituri pe măsură, o totală libertate personală și profesională... Dar nu-mi mai trebuia nimic altceva decât Hristos!

- Care au fost primii pași?

- Sunt născută, crescută, educată în Bu­cu­rești, însă am lăsat orașul, după ce mi-am împărțit averea la mânăstirile față de care am avut evlavie, și m-am dus la o mânăstire din Moldova. Aveam doar două valize, una cu haine și cealaltă cu cărți, dar și așa mi s-a părut că am luat prea multe cu mine. Era vara anului 2004 și nu m-am gândit nici măcar că-mi va trebui iarna un palton sau haine ceva mai groase. Dumnezeu mi-a trimis ce am avut nevoie la timpul cuvenit, nu mi-a lipsit nimic.

- Decizia de a vă călugări a avut și rădăcini mai vechi, în anii copilăriei?

- Bunica mea din partea mamei era foar­te credincioasă și foarte serioasă în pri­vin­ța Bisericii. Pe când aveam vreo șase, șapte ani, știam deja să ci­­tesc și bunica mă punea să-i citesc seara la Psal­tire. Era foar­te greu pentru un copil, de aceea, când mi se părea că adoarme, nu mai citeam. Des­chi­­dea un ochi și-mi spunea să citesc mai departe. În afară de asta, la noi în casă se ci­tea permanent Biblia, se făceau rugăciu­ni­le de seară și de dimineață, ne închinam la masă, mergeam duminica la biserică... Totuși, a existat un moment, în adolescență, când m-am îndepărtat de credință. Era pe vre­mea co­munismului, într-un București mult mai puțin efervescent spiritual decât acum și n-am mai mers la biserică decât de Paști, de Crăciun sau să aprind vreo lumâ­nare îna­intea unui examen. Mai târziu, când deja lucram, Pronia a făcut ca mereu să am pri­le­juri de revenire la o credință mai puter­ni­că. Colaboram pentru filme cu diverși străini, care nu erau ortodocși și care ne în­trebau despre Biserica noastră, despre ce ve­deau în călătoriile de documentare legat de viața noastră religioasă și trebuia să fiu pregătită să dau răspunsuri. Tot căutând să aflu și să spun mai departe, mi s-a reaprins flacăra cre­din­ței.

Din Israel, la New York

- În viața monahală, ați avut deja două expe­riențe foarte importante, una în Țara Sfântă și o alta în SUA. Puteați să rămâneți neștiută de ni­meni într-un schit din vârf de munte, dar ați ajuns ghid pentru pelerinii români în Israel și stareță de mânăstire în America. Ce căutări v-au împins pe aceste drumuri?

- N-au fost căutările mele, pentru că în mânăs­tire nu-ți mai faci voia ta, ci dai ascultare duhov­ni­cului și mai-marilor tăi. A-ți tăia voia este principala condiție ca să rămâi la mânăstire. Am intrat ca soră la mânăstirea Dragomirna, în județul Suceava, pen­tru că îmi era dragă și pentru că aveam duhovnicul în zona Bucovinei. La un moment dat însă, repre­zentantul Patriarhiei Române la Locurile Sfinte a cerut o monahie cunoscătoare de limbi străine și cu ușu­rința scrisului, pentru secretariatul Reprezen­tanței. Și-atunci, ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, cu bincuvântarea Patriarhului Te­octist, m-a trimis în Israel. Cu vreo doi ani înainte, vizita­sem Ierusalimul ca pelerin și mă bucurasem de el, dar atunci când am plecat din Dragomirna, m-am întristat. Am suferit pentru că iubeam locul meu de mânăstire și aș fi vrut să stau acolo neștiută de nimeni, precum spuneți. I-am și zis duhovnicului meu de atunci: "Părinte, dar n-am intrat în mâ­năs­tire ca să fac ce făceam și în lume, să mă ocup de tra­­duceri, de hârtii, de documente...". La care, sfin­ția sa mi-a spus: "Acum vei face nu din voia ta, ci din ascultare". Și am mers la Ierusalim, iar în pri­mele trei luni am plâns. Îmi era dor de țară, de Bu­covina, de Mânăstirea Dragomirna. N-am avut însă prea mult timp de jelit, pentru că a trebuit să mun­cesc foarte mult. A fost perioada cea mai grea, când s-a edificat Așezământul Românesc de la Ie­rihon. Trebuia ca Reprezentanța Patriarhiei Române să se ocupe și de asta, și de Așezământul de la Ierusalim. Am fost, deci, și secretara reprezentanței, și ghid pentru pelerinii români, că nu avea cine... Așa au trecut cinci ani.

- Abia v-ați obișnuit cu viața în Israel și ați schimbat meridianul... Cum ați devenit stareță în America?

- M-am întors în țară sub un nou Patriarh, Prea Fericitul Daniel, care m-a oprit să lucrez la Agenția de Pelerinaje a Bisericii, "Basilica Travel" din Bucu­rești. Am conti­nuat cu mun­ca de bi­rou și să merg cu pele­rinii în Țara Sfân­tă... După care, a venit o pro­punere din partea Mitropolitului român al Americii, ÎPS Ni­co­lae, care avea o mânăs­tire de maici lă­sată în părăsire de vreo trei ani și pe care o do­rea reanimată. Cu ÎPS Ni­colae m-am cunos­cut la Ierusalim, când m-a și întrebat dacă n-aș vrea să merg, îm­pre­ună cu câteva maici din România, să refa­cem viața de obște la acea mânăstire. M-a cerut la Părintele Pa­tri­arh și am plecat în A­merica. Am stat doi ani acolo. Nu era o mânăs­tire așa cum ve­dem în România, ci o casă cu 44 de acri de pădure. Într-un mic depozit de unelte, am amenajat un paraclis și am început cu slujbe zilnice și de noapte. Pe lângă cele patru maici, aveam și un preot slujitor. Am pus o rânduială foarte aspră de rugă­ciune. Însă, e foarte greu pentru un călugăr să-și părăsească țara și, mai ales, să meargă într-un loc unde sunt cu totul alte condiții din punct de vedere duhovnicesc. Așa că unii n-au rezistat. Și am înce­put să ne risipim. Iar necunoașterea limbii din țara respectivă devine o sursă de frustrare și chiar o pie­dică... Maicile nu știau limba engleză și eram singu­ra care puteam să comunic cu exteriorul, eram șo­fer, mergeam la cum­părături, vorbeam cu autorită­țile... Maicile au clacat și s-au întors în țară, împre­ună cu părintele. Singură, n-am mai rămas nici eu. Oamenii care înființaseră acea mânăstire căutau ceva ce nu se­măna cu visul nostru monahal. Atunci au și vândut proprietatea, așa că mânăstirea nu mai există. Era în statul New York. Singura mânăstire românească de maici.

"Nu merg să cer pentru mine, ci pentru Dumnezeu"

- Faptul că ați dovedit pricepere în anumite chestiuni care țin de comunicare și de adminis­tra­­ție v-a hărăzit poziții pe care, în general, că­lu­gării nu și le prea doresc. Astăzi, vă aflați într-o as­­cultare asemănătoare, căci sunteți stareța unei noi mânăstiri, "Sfânta Cruce" din Budești - Vâl­cea.

- Mânăstirea de la Budești s-a năs­cut în anul 2015, în urma binecu­vân­tării PS Varsanufie, episco­pul nostru. Dinspre Vâlcea pe drumul spre Pitești, arhiepiscopia nu are nicio mânăstire pe o rază de vreo 50 de kilometri. Ele sunt mai degrabă în nord sau în sudul jude­țului. Și când a apărut dorința unui creș­tin de a dona pământ pentru mâ­năstire în această zonă, PS Varsa­nufie m-a trimis să văd tere­nul. Era chiar de ziua Sfintei Teodora de la Sihla, căreia îi port numele, când am ajuns într-o poiană plină de iarbă și cu cerul de un albas­tru perfect deasupra ei. I-am spus Preasfin­țitului că locul e po­trivit pentru o mânăstire. Mi-a dat ascultare să o fac. Poartă hramurile Înălțarea Sfin­tei Cruci, al Sfintei Maria Egipteanca și al Maicii Domnului Ierusa­limitissa (de la Ierusalim). În mo­mentul de față avem o biserică din lemn în stil ma­ramu­reșean. De doi ani, facem slujbe în ea, dar nu­mai vara, căci încă nu avem chilii. Ne stră­duim să le clădim.

- A fi pus într-o funcție adminis­trativă, ca mo­nah, nu înseamnă o agățare de grijile cele multe pe care călugării sunt chemați să le lepede? Cum reușiți să rămâneți și călugări, și să fiți totodată și oa­meni în lume? Căci, a umbla du­pă apro­bări și bani, du­pă meșteri și materiale pentru construcția unei mâ­­năstiri, sau pen­­­­tru alte ascul­tări pe care le pri­miți - toate acestea vă fac oa­meni în lu­me.

- Când intrăm în monahism, noi știm cui am ve­nit să-i slujim: lui Dum­­nezeu. Și-atunci, când mer­gem să ba­tem la porțile au­torităților, sau după spon­sorizări etc., nu mergem pentru noi, ci pentru Dum­nezeu. Asta te pre­dispune la o altfel de lucrare decât în lume. Nu merg pen­tru mine, ci pen­tru Dum­nezeu. Iar cei care mă re­fuză, îl refuză, de fapt, pe Dumnezeu. Iar dacă e cu ade­vărat de la Dum­ne­zeu ceva, se face, indiferent ce barie­re ar putea apărea.

"Când am pus capul prima dată pe piatra Sfântului Mormânt, nu am mai putut să respir"

- Spuneați că v-a durut despăr­țirea de Drago­mirna. După Ieru­salim - București - New York, de ce nu v-ați întors în Moldova?

- Ca să vă fac o mărturisire, după ce ai viețuit ca monah la Ierusalim sau la Athos, nu mai găsești nicăieri starea aceea de bucurie permanentă, de lu­mină și beatitudine, trăită în aceste două puncte de foc ale creș­tinismului. Chiar dacă am devenit soră la Dragomirna, eu am depus voturile monahale în Țara Sfântă și cu atât mai mult sunt legată de acele locuri, care sunt mânăstirea mea de metanie. Mă consider ca făcând parte din cinul monahal al Țării Sfinte, nu al României, deși sunt subordonată ca­nonică Patriarhiei Române. Este o legătură invizi­bilă între noi și locul în care primim călugăria. Su­fle­tul meu nu va mai fremăta la fel nici la New York, nici la Paris, nici la Londra, nicăieri... De aceea, merg de multe ori la Ierusalim, ca să-mi trag sevele. Sigur că mi-am dorit anonimatul și pustni­cia, dar dacă mai-marii Bisericii mi-au dat alte as­cultări, înseamnă că acolo a fost voia lui Dumnezeu. Când faci ascultare de mai-marele tău, ai foarte multă pace, indiferent ce trebuie să faci și unde ești trimis. Ești în comuniune. Ascultarea este o taină. Dacă o nesocotești, se creează o dizarmonie în tine, o neliniște...

- Ce anume ați simțit diferit la Ierusalim față de alte locuri de referință ale creștinătății?

- Toată Țara Sfântă este minunată, dar la Ieru­salim e o trăire aparte, aerul vibrează altfel... Cel mai tare mă emoționez la Sfântul mormânt și la Grădina Ghetsimani. Acolo este toată Evanghelia. Trăind în acele locuri atâția ani, altfel înțeleg Sfânta Scriptură. După primele zile petrecute acolo, mi s-au deschis ochii inimii și am început să înțeleg. Când am pus capul prima dată pe piatra Sfântului Mormânt, nu am mai putut să respir. M-a copleșit Harul. Ajungând acolo chiar în perioada pascală, am participat și la venirea Sfintei Lumini, care este o experiență unică - nu poate fi spusă în cuvinte. Cu puțin timp înainte de a veni Lumina Sfântă, ni­mic nu se clintește, nicio frunză din copac, aerul par­că stă în loc, timpul pare încremenit. Iar după ce coboară lumina și se strigă "Hristos a înviat!", simți o bucurie uriașă. Se și spune: bucuria pascală, dar puțini o simt cu adevărat. Acolo o simți prin toți porii. E o bucurie nemărginită. Și asta se întâmplă în fiecare an. Se întâmplă multe minuni, în tot tim­pul, la Sfântul Mormânt. Oamenii se transformă când ajung acolo și o mărturisesc. Mă adaug și eu lor.

- De ce harul lui Dumnezeu are o mai mare înrâurire asupra unora decât asupra al­tora? Știu cazuri de oameni foarte îmbi­se­riciți, care fac totul ca la carte, dar care n-au chipurile străluminate de credință, și alții care respiră în același ritm cu Dumnezeu...

- Este o diferență între cunoașterea pe cale rațională a lui Dumnezeu și cunoașterea pe cale afectivă. Nu e de ajuns să știi Sfânta Scriptură din scoarță în scoarță și să faci tot ceea ce ți se cere, pe pilot automat: posturi, rugăciuni, milos­tenie. Proba­bil că te vei mântui, asta numai Dom­nul știe, dar nu-L vei cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu în aceas­tă viață. Ca să lucreze Harul în tine, trebuie să-l lași înăuntrul tău pe Dumnezeu. Să-I deschizi ușa. Căci El nu vine cu forța. Cum faci asta? Iubindu-l! E nevoie să se nască o relație de iubire între tine și Dumnezeu. El te iubește, dar tu îl iu­bești? Dacă da, El este în inima ta și se arată pe chipul tău. Cei care îl au pe Hristos în inimă au chipuri luminoase, vesele, translucide, uneori, chi­puri străluminate de har. Iar vorba și fapta lor sunt în acest Duh. Îi recunoști dintr-o pri­vire. Eu însămi am rostit aceeași între­bare în interviurile pe care le-am luat unor monahi îmbunătățiți, preoți, ie­rarhi și chiar pariarhi. De la ei știu răs­punsul.