Înainte de a-și închina viața exclusiv Domnului, Maica stavroforă Theodora Videscu a fost jurnalist de televiziune, regizor de film, realizator și producător de emisiuni la TVR 1, Pro Tv și Antena 1. În plus, în cei 15 ani de când a intrat în monahism, maica Theodora a avut funcții care i-au pus la încercare priceperea în organizare, comunicare și conducere, de la secretar al Reprezentanței Patriarhiei Române la Ierusalim (un fel de ambasadă a Bisericii Ortodoxe Române în Israel) până la stăreția unei mânăstiri românești în SUA. Astăzi, este stareța unei mânăstiri din Bunești-Vâlcea, care se află în construcție. Cum își lasă un intelectual de linia întâi profesia și succesul, pentru a depune voturile călugăriei, este o poveste pilduitoare, pe care am vrut s-o aflăm.
"Chiar televiziunea mi-a deschis drumul spre mânăstire"
- Preacuvioasă maică stareță Theodora, știm că la mânăstire nu se vine din dezamăgire, și presupun că v-a plăcut să fiți și om de televiziune. Totuși, ce anume a fost prea puțin sau a prisosit, de ați abandonat această carieră în favoarea mânăstirii?
- Totul a fost exact cât și cum trebuie și chiar televiziunea mi-a deschis drumul spre mânăstire. Deși aveam o viață duhovnicească, mergeam regulat la biserică, mă spovedeam, mă împărtășeam etc., nu m-am gândit să mă călugăresc. Până la un moment dat, când am cunoscut mai bine frumusețea monahismului. Am lucrat opt ani la TVR, la Departamentul Arte. M-am ocupat de teatru și film. A fost o perioadă plină de efervescență, imediat după Revoluție, în care se puteau face lucruri frumoase. Am lucrat apoi la Pro Tv, unde am înființat "Departamentul de film documentar", ajutată de d-l Adrian Sârbu, care era atunci președintele televiziunii. Din păcate, acel proiect de a face filme documentare de mare anvergură, coproducții internaționale, nu s-a concretizat... Și-atunci am plecat la Antena 1, unde am fondat un astfel de departament și unde chiar am făcut filme. Lucrând acolo, mi s-a cerut într-o zi să scriu un scenariu pentru un documentar despre viața monahală din România. Am început să mă documentez și, pe măsură ce strângeam informațiile necesare, filmam. Am lucrat la acest subiect vreo jumătate de an, în ritm susținut, așa cum se face la televiziunile comerciale, unde bugetul e limitat și timpul întotdeauna scurt. Am mers la toate mânăstirile din România, în ordine cronologică, pe provincii istorice. Cu această ocazie, am avut șansa să mă întâlnesc cu marii duhovnici ai țării. Și am făcut un serial de douăzeci de episoade despre istoria vieții de mânăstire din România, sub titlul "Amintirile unui pelerin". A fost o perioadă foarte intensă, dormeam numai două, trei ore pe noapte, scriam, călătoream prin țară, citeam și făceam interviuri - uneori greu, pentru că mulți călugări erau reticenți... Dar toată emoția aceea a peregrinării prin mânăstiri a început să mă urmărească și ulterior, ca o boare, ca un halou, și când puneam capul pe pernă, și când mergeam pe stradă, și în redacție... Mă întrebam mereu de ce mi-a dat Dumnezeu un astfel de subiect și mă gândeam la viețile călugărilor pe care i-am cunoscut. Concluzia generală era că viața de călugăr e foarte frumoasă, dar și foarte grea. Încă nu-mi puneam problema că aș putea trăi așa.
- În acest periplu mânăstiresc, v-a impresionat ceva atât de mult încât v-a determinat să vă călugăriți?
- Da, în primul rând îmi amintesc de întâlnirea cu părintele Ioanichie Bălan de la Sihăstria, scriitor bisericesc binecunoscut. Am avut mai multe convorbiri cu dânsul, toate cu miez și care mi-au fost de folos. Dar nu aici e cheia. După ce am terminat filmul, m-am aflat într-o scurtă vacanță în Moldova și am mers cu două prietene la Sihăstria. Bătea toaca de vecernie și, prin curte, grăbit să ajungă la slujbă, trecea părintele Ioanichie. S-a oprit o clipă în fața noastră, ne-a privit adânc și a spus: "Și voi, haideți, grăbiți-vă, că nu mai este timp. Vine autobuzul și trebuie să urcați în el. Când o să vreți, n-o să mai aveți loc". Și a plecat. Am rămas mirată. Ce voise să spună? Mi s-a părut că în cuvintele lui era o profeție, ceva... Am stat și m-am gândit și am realizat că simțeam în viața mea o dorință de a mă îndepărta de ceea ce făceam, că nu-mi mai este locul în lume și că eram puternic marcată de tot ce cunoscusem despre monahism în lunile de documentare. Și-atunci mi-a încolțit ideea: dacă acești monahi și aceste monahii au putut, eu de ce n-aș putea?
"Nu-mi trebuia altceva decât Hristos"
- De la a simți chemarea până la a-i răspunde este o distanță care, deseori, e greu de parcurs. Cum ați luat hotărârea de a vă călugări?
- Într-adevăr, după atâția ani, pot să vă spun că îți trebuie foarte mult curaj pentru a trece din lumea laică în lumea monahală. Pentru că nu știi neapărat la ce să te aștepți, dar părăsești o viață care e zona ta de confort. În cazul meu, am lăsat deoparte o meserie pe care o iubeam, un statut bun, venituri pe măsură, o totală libertate personală și profesională... Dar nu-mi mai trebuia nimic altceva decât Hristos!
- Care au fost primii pași?
- Sunt născută, crescută, educată în București, însă am lăsat orașul, după ce mi-am împărțit averea la mânăstirile față de care am avut evlavie, și m-am dus la o mânăstire din Moldova. Aveam doar două valize, una cu haine și cealaltă cu cărți, dar și așa mi s-a părut că am luat prea multe cu mine. Era vara anului 2004 și nu m-am gândit nici măcar că-mi va trebui iarna un palton sau haine ceva mai groase. Dumnezeu mi-a trimis ce am avut nevoie la timpul cuvenit, nu mi-a lipsit nimic.
- Decizia de a vă călugări a avut și rădăcini mai vechi, în anii copilăriei?
- Bunica mea din partea mamei era foarte credincioasă și foarte serioasă în privința Bisericii. Pe când aveam vreo șase, șapte ani, știam deja să citesc și bunica mă punea să-i citesc seara la Psaltire. Era foarte greu pentru un copil, de aceea, când mi se părea că adoarme, nu mai citeam. Deschidea un ochi și-mi spunea să citesc mai departe. În afară de asta, la noi în casă se citea permanent Biblia, se făceau rugăciunile de seară și de dimineață, ne închinam la masă, mergeam duminica la biserică... Totuși, a existat un moment, în adolescență, când m-am îndepărtat de credință. Era pe vremea comunismului, într-un București mult mai puțin efervescent spiritual decât acum și n-am mai mers la biserică decât de Paști, de Crăciun sau să aprind vreo lumânare înaintea unui examen. Mai târziu, când deja lucram, Pronia a făcut ca mereu să am prilejuri de revenire la o credință mai puternică. Colaboram pentru filme cu diverși străini, care nu erau ortodocși și care ne întrebau despre Biserica noastră, despre ce vedeau în călătoriile de documentare legat de viața noastră religioasă și trebuia să fiu pregătită să dau răspunsuri. Tot căutând să aflu și să spun mai departe, mi s-a reaprins flacăra credinței.
Din Israel, la New York
- În viața monahală, ați avut deja două experiențe foarte importante, una în Țara Sfântă și o alta în SUA. Puteați să rămâneți neștiută de nimeni într-un schit din vârf de munte, dar ați ajuns ghid pentru pelerinii români în Israel și stareță de mânăstire în America. Ce căutări v-au împins pe aceste drumuri?
- N-au fost căutările mele, pentru că în mânăstire nu-ți mai faci voia ta, ci dai ascultare duhovnicului și mai-marilor tăi. A-ți tăia voia este principala condiție ca să rămâi la mânăstire. Am intrat ca soră la mânăstirea Dragomirna, în județul Suceava, pentru că îmi era dragă și pentru că aveam duhovnicul în zona Bucovinei. La un moment dat însă, reprezentantul Patriarhiei Române la Locurile Sfinte a cerut o monahie cunoscătoare de limbi străine și cu ușurința scrisului, pentru secretariatul Reprezentanței. Și-atunci, ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, cu bincuvântarea Patriarhului Teoctist, m-a trimis în Israel. Cu vreo doi ani înainte, vizitasem Ierusalimul ca pelerin și mă bucurasem de el, dar atunci când am plecat din Dragomirna, m-am întristat. Am suferit pentru că iubeam locul meu de mânăstire și aș fi vrut să stau acolo neștiută de nimeni, precum spuneți. I-am și zis duhovnicului meu de atunci: "Părinte, dar n-am intrat în mânăstire ca să fac ce făceam și în lume, să mă ocup de traduceri, de hârtii, de documente...". La care, sfinția sa mi-a spus: "Acum vei face nu din voia ta, ci din ascultare". Și am mers la Ierusalim, iar în primele trei luni am plâns. Îmi era dor de țară, de Bucovina, de Mânăstirea Dragomirna. N-am avut însă prea mult timp de jelit, pentru că a trebuit să muncesc foarte mult. A fost perioada cea mai grea, când s-a edificat Așezământul Românesc de la Ierihon. Trebuia ca Reprezentanța Patriarhiei Române să se ocupe și de asta, și de Așezământul de la Ierusalim. Am fost, deci, și secretara reprezentanței, și ghid pentru pelerinii români, că nu avea cine... Așa au trecut cinci ani.
- Abia v-ați obișnuit cu viața în Israel și ați schimbat meridianul... Cum ați devenit stareță în America?
- M-am întors în țară sub un nou Patriarh, Prea Fericitul Daniel, care m-a oprit să lucrez la Agenția de Pelerinaje a Bisericii, "Basilica Travel" din București. Am continuat cu munca de birou și să merg cu pelerinii în Țara Sfântă... După care, a venit o propunere din partea Mitropolitului român al Americii, ÎPS Nicolae, care avea o mânăstire de maici lăsată în părăsire de vreo trei ani și pe care o dorea reanimată. Cu ÎPS Nicolae m-am cunoscut la Ierusalim, când m-a și întrebat dacă n-aș vrea să merg, împreună cu câteva maici din România, să refacem viața de obște la acea mânăstire. M-a cerut la Părintele Patriarh și am plecat în America. Am stat doi ani acolo. Nu era o mânăstire așa cum vedem în România, ci o casă cu 44 de acri de pădure. Într-un mic depozit de unelte, am amenajat un paraclis și am început cu slujbe zilnice și de noapte. Pe lângă cele patru maici, aveam și un preot slujitor. Am pus o rânduială foarte aspră de rugăciune. Însă, e foarte greu pentru un călugăr să-și părăsească țara și, mai ales, să meargă într-un loc unde sunt cu totul alte condiții din punct de vedere duhovnicesc. Așa că unii n-au rezistat. Și am început să ne risipim. Iar necunoașterea limbii din țara respectivă devine o sursă de frustrare și chiar o piedică... Maicile nu știau limba engleză și eram singura care puteam să comunic cu exteriorul, eram șofer, mergeam la cumpărături, vorbeam cu autoritățile... Maicile au clacat și s-au întors în țară, împreună cu părintele. Singură, n-am mai rămas nici eu. Oamenii care înființaseră acea mânăstire căutau ceva ce nu semăna cu visul nostru monahal. Atunci au și vândut proprietatea, așa că mânăstirea nu mai există. Era în statul New York. Singura mânăstire românească de maici.
"Nu merg să cer pentru mine, ci pentru Dumnezeu"
- Faptul că ați dovedit pricepere în anumite chestiuni care țin de comunicare și de administrație v-a hărăzit poziții pe care, în general, călugării nu și le prea doresc. Astăzi, vă aflați într-o ascultare asemănătoare, căci sunteți stareța unei noi mânăstiri, "Sfânta Cruce" din Budești - Vâlcea.
- Mânăstirea de la Budești s-a născut în anul 2015, în urma binecuvântării PS Varsanufie, episcopul nostru. Dinspre Vâlcea pe drumul spre Pitești, arhiepiscopia nu are nicio mânăstire pe o rază de vreo 50 de kilometri. Ele sunt mai degrabă în nord sau în sudul județului. Și când a apărut dorința unui creștin de a dona pământ pentru mânăstire în această zonă, PS Varsanufie m-a trimis să văd terenul. Era chiar de ziua Sfintei Teodora de la Sihla, căreia îi port numele, când am ajuns într-o poiană plină de iarbă și cu cerul de un albastru perfect deasupra ei. I-am spus Preasfințitului că locul e potrivit pentru o mânăstire. Mi-a dat ascultare să o fac. Poartă hramurile Înălțarea Sfintei Cruci, al Sfintei Maria Egipteanca și al Maicii Domnului Ierusalimitissa (de la Ierusalim). În momentul de față avem o biserică din lemn în stil maramureșean. De doi ani, facem slujbe în ea, dar numai vara, căci încă nu avem chilii. Ne străduim să le clădim.
- A fi pus într-o funcție administrativă, ca monah, nu înseamnă o agățare de grijile cele multe pe care călugării sunt chemați să le lepede? Cum reușiți să rămâneți și călugări, și să fiți totodată și oameni în lume? Căci, a umbla după aprobări și bani, după meșteri și materiale pentru construcția unei mânăstiri, sau pentru alte ascultări pe care le primiți - toate acestea vă fac oameni în lume.
- Când intrăm în monahism, noi știm cui am venit să-i slujim: lui Dumnezeu. Și-atunci, când mergem să batem la porțile autorităților, sau după sponsorizări etc., nu mergem pentru noi, ci pentru Dumnezeu. Asta te predispune la o altfel de lucrare decât în lume. Nu merg pentru mine, ci pentru Dumnezeu. Iar cei care mă refuză, îl refuză, de fapt, pe Dumnezeu. Iar dacă e cu adevărat de la Dumnezeu ceva, se face, indiferent ce bariere ar putea apărea.
"Când am pus capul prima dată pe piatra Sfântului Mormânt, nu am mai putut să respir"
- Spuneați că v-a durut despărțirea de Dragomirna. După Ierusalim - București - New York, de ce nu v-ați întors în Moldova?
- Ca să vă fac o mărturisire, după ce ai viețuit ca monah la Ierusalim sau la Athos, nu mai găsești nicăieri starea aceea de bucurie permanentă, de lumină și beatitudine, trăită în aceste două puncte de foc ale creștinismului. Chiar dacă am devenit soră la Dragomirna, eu am depus voturile monahale în Țara Sfântă și cu atât mai mult sunt legată de acele locuri, care sunt mânăstirea mea de metanie. Mă consider ca făcând parte din cinul monahal al Țării Sfinte, nu al României, deși sunt subordonată canonică Patriarhiei Române. Este o legătură invizibilă între noi și locul în care primim călugăria. Sufletul meu nu va mai fremăta la fel nici la New York, nici la Paris, nici la Londra, nicăieri... De aceea, merg de multe ori la Ierusalim, ca să-mi trag sevele. Sigur că mi-am dorit anonimatul și pustnicia, dar dacă mai-marii Bisericii mi-au dat alte ascultări, înseamnă că acolo a fost voia lui Dumnezeu. Când faci ascultare de mai-marele tău, ai foarte multă pace, indiferent ce trebuie să faci și unde ești trimis. Ești în comuniune. Ascultarea este o taină. Dacă o nesocotești, se creează o dizarmonie în tine, o neliniște...
- Ce anume ați simțit diferit la Ierusalim față de alte locuri de referință ale creștinătății?
- Toată Țara Sfântă este minunată, dar la Ierusalim e o trăire aparte, aerul vibrează altfel... Cel mai tare mă emoționez la Sfântul mormânt și la Grădina Ghetsimani. Acolo este toată Evanghelia. Trăind în acele locuri atâția ani, altfel înțeleg Sfânta Scriptură. După primele zile petrecute acolo, mi s-au deschis ochii inimii și am început să înțeleg. Când am pus capul prima dată pe piatra Sfântului Mormânt, nu am mai putut să respir. M-a copleșit Harul. Ajungând acolo chiar în perioada pascală, am participat și la venirea Sfintei Lumini, care este o experiență unică - nu poate fi spusă în cuvinte. Cu puțin timp înainte de a veni Lumina Sfântă, nimic nu se clintește, nicio frunză din copac, aerul parcă stă în loc, timpul pare încremenit. Iar după ce coboară lumina și se strigă "Hristos a înviat!", simți o bucurie uriașă. Se și spune: bucuria pascală, dar puțini o simt cu adevărat. Acolo o simți prin toți porii. E o bucurie nemărginită. Și asta se întâmplă în fiecare an. Se întâmplă multe minuni, în tot timpul, la Sfântul Mormânt. Oamenii se transformă când ajung acolo și o mărturisesc. Mă adaug și eu lor.
- De ce harul lui Dumnezeu are o mai mare înrâurire asupra unora decât asupra altora? Știu cazuri de oameni foarte îmbisericiți, care fac totul ca la carte, dar care n-au chipurile străluminate de credință, și alții care respiră în același ritm cu Dumnezeu...
- Este o diferență între cunoașterea pe cale rațională a lui Dumnezeu și cunoașterea pe cale afectivă. Nu e de ajuns să știi Sfânta Scriptură din scoarță în scoarță și să faci tot ceea ce ți se cere, pe pilot automat: posturi, rugăciuni, milostenie. Probabil că te vei mântui, asta numai Domnul știe, dar nu-L vei cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu în această viață. Ca să lucreze Harul în tine, trebuie să-l lași înăuntrul tău pe Dumnezeu. Să-I deschizi ușa. Căci El nu vine cu forța. Cum faci asta? Iubindu-l! E nevoie să se nască o relație de iubire între tine și Dumnezeu. El te iubește, dar tu îl iubești? Dacă da, El este în inima ta și se arată pe chipul tău. Cei care îl au pe Hristos în inimă au chipuri luminoase, vesele, translucide, uneori, chipuri străluminate de har. Iar vorba și fapta lor sunt în acest Duh. Îi recunoști dintr-o privire. Eu însămi am rostit aceeași întrebare în interviurile pe care le-am luat unor monahi îmbunătățiți, preoți, ierarhi și chiar pariarhi. De la ei știu răspunsul.