Martorul Învierii - Sfântul centurion Longinus

- La Învierea lui Iisus, nu a fost de faţă niciunul dintre ucenicii Lui. În acea noapte care a schimbat omenirea, lângă mormânt nu erau decât trei soldaţi romani. După ce a văzut miracolul Învierii, Longinus, care era comandantul lor, s-a botezat, L-a mărtu­risit pe Hristos şi a fost martirizat mai târziu din porunca lui Pilat din Pont. E pomenit ca sfânt, atât de biserica ortodoxă (pe 16 octombrie), cât şi de cea catolică (pe 15 martie) -

Era un bărbat încă în floarea vârstei, stăpân peste viaţa şi mai ales peste moartea a 100 de legionari, soldaţi bravi, care îl iu­beau, pentru că era un om bun, pe care îl simţeau ca pe un tată. El nu folosise nicidată pe ei varga de viţă-de-vie, cu care ceilalţi centurioni îşi snopeau în bătăi soldaţii. Longinus crezuse toată viaţa că nimic nu e mai puternic pe lume decât bună­tatea şi jertfa de sine şi ştia că orice legionar, chiar şi cel mai tare în cerbice, se va arunca în foc pentru oaste dacă el, cen­turionul, bărbatul din frunte, va face primul pas. Iar Longi­nus îl făcea. Nimeni nu îl pu­tuse vreodată învinui de frică în niciuna din bătăliile prin care trecuse, şi trecuse prin multe. Moartea nu îl înspăi­mântase nicio­dată, singura lui frică, o frică prinsă de viaţa lui ca o umbră, era fap­tul că începuse să îşi piardă ve­derea. Seara, când soa­rele aluneca în spa­tele colinelor din preaj­ma Ieru­sali­mu­lui şi vi­pia se po­to­lea, se întin­dea pe patul tare de lemn al barăcii lui, în­chidea ochii şi se gândea că aşa-i vor curge restul zilelor - învăluit în întu­nericul nepu­tin­ţei. Moira... Grecii ştiau asta cel mai bine - cu soarta nu te poţi lupta. Ar fi ales de mii de ori moar­tea în luptă, celei ve­nite la capătul unor bătrâ­neţi neputin­cioase. Şi ce nu fă­cuse? Ce medic nu cercetase? Ce leacuri nu luase? Câte ru­găciuni nu spusese şi câte jertfe nu adu­sese zeilor? Zadar­nic! Uneori, în mie­zul zilei, când umbrele care îi îm­păienjeneau ochii rodeau din lumina soarelui, îi tre­cea prin minte că, poate, nici nu există zei pe lume. Că totul e o min­ciună făurită de bătrâni, ca oamenii să nu înnebu­nească din lipsa unui rost. Gândul îi fulguia prin minte, apoi i se cuibărea bine în inimă, de unde îl rodea pe dinlăuntru, ca un vier­me bles­temat. Poate de aceea îl şi pedepsiseră zeii - pentru că, în adâncul sufletului său, Longinus era un necredincios, mai rău decât barbarii.

Nazariteanul

Ochii Lui nu avea să îi uite toată viaţa, de parcă în evreul acela din Nazaret, aruncat răstignirii, ar fi fost ascuns însuşi soarele. Longinus ar fi putut jura că atunci, în clipele când privirile li s-au întâlnit, umbrele care îi cuprinseseră ochii s-au risipit. Dar apoi păianjenul şi-a ţesut la loc plasa, cât ai clipi, peste vederea lui. Dintre toate crucificările pe care le comandase, asta avea să fie din cale-afară de grea. Niciodată nu îi plăcuse supliciul acesta, des­pre care Cicero spunea că s-ar fi cuvenit ca romanii să nici nu fi auzit, dar acum, când avea în mâini soarta acestui evreu blând, şi slab ca o umbră, se ura pe sine şi ordinul primit de la Pi­lat. Toţi func­ţionarii de la palat spuneau că nazariteanul se făcuse pe sine regele iudeilor, dar Longinus nu credea o iotă din actul de acuzare pe care trebuise să îl scrie el însuşi pe o bucată de lemn. Îi ştia prea bine pe mai-marii templului şi intrigile lor nesfârşite. Hotărât lucru, na­za­ri­teanul era nevino­vat, iar lui, un roman cinstit, un soldat care îşi putuse privi totdeauna duşmanul în ochi, îi picase nă­pasta de a-L ucide în chinuri. Măcar avea să o facă în cel mai blând fel cu pu­tinţă. De aceea l-a pus pe un amărât să îi care bârna grea pe care urma să îl pironească soldaţii şi tot de aceea a încercat să îi dea, înainte de răstignire, vin amestecat cu smirnă, o băutură care îi putea în­muia durerile. Dar naza­riteanul nu a vrut-o. A în­tors capul, iar în mişca­rea aceea, Longinus a simţit un curaj pe care nu îl mai văzuse niciodată în viaţă. De ce să vrei să mori în dureri?

Din apă şi din sânge

Străinul a murit repede. Nu trecu­seră trei ceasuri de când îl crucifi­caseră, când şi-a ridicat ochii spre cer şi a spus: "Săvârşitu-s-a!", iar apoi şi-a dat duhul. Atunci s-a întâmplat ceva înfricoşător: cerul s-a întunecat din se­nin, ziua plină pierind la amiază înghi­ţită în noapte, iar pământul s-a cutre­murat, de parcă firea toată se mâniase pentru moartea nazariteanului. Ceva, în adâncul inimii lui Longinus, s-a zdruncinat odată cu ţărâna de sub tălpi. Văzuse în viaţa lui de oştean mii de morţi, cu gladiusul lui trimisese în pântecul Ha­desului sute şi sute. Însă oamenii nu mor aşa... A îngăimat mai mult pentru sine - "Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost acesta!" Apoi, a luat lancea şi a împuns adânc coasta răstignitului, parcă pentru a se convinge că e mort ca toţi morţii. Din trup a ţâşnit o dungă de apă, iar apoi, un şuvoi de sânge. Privind în sus, sângele i-a ajuns drept în ochi şi în clipa aceea a simţit de parcă o lumină l-a cuprins pe dinlăuntru. O lumină atât de puternică, încât a co­vârşit întunericul de afară. A ştiut atunci că ochii i se tămăduiseră, iar vederea lui din tinereţe îi fusese redată ca prin minune. Întunericul de afară se risi­pise. O femeie tânără şi frumoasă plângea lângă el în genunchi, rugându-l să-i dea trupul răstignitului. Era de acum mort, Pilat trebuia să se arate milostiv, să nu-l lase să atârne pe lemn luni întregi, după obiceiul Romei, ci să asculte de rânduiala iudeilor, care îi îngropau pe crucificaţi.

Înălţarea din mormânt

"În noaptea aceea, somnul nu s-a lipit de mine, fraţilor... Bucuria că vedeam din nou îmi luase obo­seala cu totul. N-am înţeles de ce Pilat m-a trimis la mormânt. Nimeni dintre legionarii mei nu mai fusese pus să păzească un mort. Ce să facă până la urmă un mort? Să fugă?! Soldaţilor mei ordinul procuratorului le-a părut un moft, aşa că s-au tolă­nit lângă mormânt şi au adormit într-o clipă. Treaz, sub cerul limpede, alb de stele, eu am stat şi-am trecut prin minte toată ziua de dinainte. O putere greu de prins în cuvinte mă legase de Cel al cărui mormânt îl păzeam. Deşi era de acum mort ca toţi morţii, deşi îl împunsesem eu însumi cu suliţa, ştiam deja că nu e om ca noi toţi. Câţiva stropi din sân­gele Său fuseseră îndeajuns să îmi spele toate um­brele de pe ochi, iar privirea Lui mi se întipărise nu în minte, ci în rărunchii sufletului. Aşa că, atunci când pământul s-a cutremurat şi piatra grea care acoperea mormântul a fost aruncată cât colo de o putere venită din altă lume, eu eram deja pregătit să cred în Domnul din tot sufletul, aşa cum nu cre­zusem în viaţa mea. Când L-am văzut ridicân­du-se din mormânt, învăluit de lumină, mai puternic decât Jupiter, mai frumos ca Apollo, am ştiut că ceea ce inima mea presimţise era adevărat - zeii noştri romani nu există. Sunt doar chipuri ale doru­rilor noastre după cer, după Dumnezeul cel adevă­rat, care stătea drept în faţa mea, după ce fusese biciuit, pironit pe cruce şi străpuns cu suliţa chiar de mâna asta păcătoasă a mea. Era viu, pentru că El e adevărata viaţă, fraţilor. Singura. Fără de preţ."
În încăperea strâmtă, cuvintele lui Longinus cădeau printre ei odată cu lacrimile. Apostolii nu şi-ar fi închipuit vreodată că un roman, un ticălos de centurion, va ajunge să le sprijine credinţa în Me­sia. Fusese rânduiala Domnului ca pe cel dispre­ţuit de toţi să îl facă martor al Învierii Sale. Aposto­lii ştiau de ce. Pe ei, cu greu i-ar fi crezut neamurile. Cum să crezi un evreu care îţi spune că Dumnezeu a venit pe pământ în trup de om, a fost răstignit de Pilat, iar apoi a înviat şi te poate mântui? O astfel de nebunie nu putea fi crezută decât dacă era propo­văduită de un roman. De aceea, sfinţii apostoli l-au botezat pe Longinus şi l-au sfătuit să vestească În­vierea Domnului în toate ţinuturile locuite de pă­gâni. În faţa mărturiei lui nu putea sta nimeni. Nici măcar Pilat.
Mai-marii templului au încercat să îl mituiască pe Longinus şi pe cei doi soldaţi ai lui. I-au promis bani, bani mulţi, numai să spună că dormea când au venit ucenicii şi L-au furat pe Mesia. Sau măcar să tacă. Da, să tacă, să nu mai spună tuturor prin cetate că nazariteanul a Înviat şi că e Fiul lui Dumnezeu. Dar cum să facă el asta? Hristos îi era acum şi viaţă, şi moarte. A renunţat la toate rangurile din armată şi s-a întors acasă, în Cappadocia natală, ca un apostol smerit al evangheliei. Cei doi soldaţi care fuseseră cu el în noaptea Învierii l-au urmat. Erau şi ei de neclintit în cre­dinţa creştină. Hristos prinsese în pla­sa iubirii sale trei suflete.

Acasă

Îi fusese dor. Un dor nespus de ţinutul acesta sălbatec şi frumos, cu munţi înalţi şi pietroşi, cu câmpii întin­se, pe care caii şi vânturile Mării Eu­xine alergau răvăşind ierburile aspre. Longinus cutreierase lumea toată şi adesea îi trecuse prin minte că va sfârşi undeva, departe, că oasele lui se vor odihni la marginea unui câmp de bătă­lie. O moarte în onoare, cu liniştea că şi-a slujit imperiul. Dar astăzi, acum, când se însoţea cu rugăciunea la orice gest, când lumea îi părea un căuş de aur al iubirii dumnezeieşti, găsea sterpe toate gândurile lui de odinioară. Ca şi cum ar fi încercat să se adape toată viaţa cu o apă care nu îi potolea setea. Acum găsise o apă vie şi, îmbătat de pu­terea ei, le vorbea tuturor despre Înviere. Îl ştiau toţi zarafii din pieţele cetăţilor Cappadociei, îl iubeau copiii şi bătrânele şi văduvele de care avea gri­jă din bruma lui de avere. Erau şi unii care îl urau. Nobili cappadocieni care nu puteau pricepe cum de un cetă­ţean roman, fost ofiţer al armatei impe­riale, poate să le propovăduiască ideile unui evreu necunoscut, care murise răs­tignit în rând cu tâlharii. Şi culmea în­drăznelii, omul ăsta voia să ridice o cruce în templul lui Zeus! Dar lui Lon­ginus, ura aristocraţilor nu îi ajungea la inimă, pentru că nu mai trăia în lumea din jurul lui. Doar trecea prin ea, pri­vind-o aşa cum te uiţi uneori la jocul copiilor. Longinus simţea, fără să poată spune de ce, că sfârşitul îi e aproape. Se gândea la el cu bucuria celui care ştie că pleacă în ultima călătorie a vieţii. Una care avea să îl ducă acasă. Pentru el, acasă era Iisus.

Martiriul

A aflat din timp că un detaşament de legionari îl caută. Ştia ce va să însemne asta. Mai-marii iudeilor l-au luat la rost pe Pilat, poate că l-au şi plătit, iar Pilat s-a plâns la îm­păratul Tiberiu că un fost ofiţer al armatei tulbură Cappa­docia. Soldaţii îl cău­tau ca să-l uci­dă, deşi le spuseseră tuturor că vor să îl întâlnească pe Longinus pentru a-l decora pentru serviciile aduse Ro­mei. Când au ajuns în satul său, le-a ieşit înainte. "Căutaţi pe cine­va?". "Da, pe cen­tu­rionul Longi­nus!". "De ce?". "Sun­­tem ostaşi ai Romei, ca şi el, am auzit că a fost un bun comandant şi am vrea să îl în­tâlnim". "Vă rog, pof­tiţi în casa mea să vă ospătaţi şi odihniţi de pe drum, iar mâine o să vă conduc la el". A avut grijă de ei ca de nişte oaspeţi. Le-a pus de mân­care, le-a rânduit aşter­nuturile. "Aşa ar fi făcut şi Dom­­nul cu duş­manii săi." La cină, vinul le-a dezle­gat limbile le­gio­na­rilor, care s-au lăudat că îi vor lua capul lui Longinus şi celor doi sol­­daţi care au fost rânduiţi să-i pă­zească mormân­tul nazariteanului, la Ierusalim. Po­runcă mare, pe hri­sov, cu pecetea Cezarului însuşi. O aveau în trais­­tă! Longinus a surâs senin, apoi a trimis după tova­răşii săi. Era timpul să dea împre­ună mărturie des­pre În­viere. Dimineaţă, pe când soarele mijea din spatele culmilor, Longinus s-a îm­brăcat împre­ună cu ei în haine albe şi le-a spus le­gio­narilor cine este. Vestea a căzut asupra lor ca un trăsnet. La început nu au vrut să-l creadă, apoi au încercat să îl facă scă­pat - nu-l puteau ucide pe cel care îi primise cu atâta dra­goste. "Îmi e dor de Dom­nul Iisus. Îm­plinind po­run­ca Cezarului, mă tri­miteţi la cer!" Apoi le-a arătat slujitorilor unde să fie îngropat. Au urcat împreună pe un deal din apro­piere şi acolo şi-au dat viaţa în mâinile Celui care le-o schimbase din te­melii. Le­gio­narii au luat cu ei la Ierusalim doar capul lui Longinus. Mai-marii tem­plului puteau să îşi vadă liniştiţi de viaţă. Cel mai preţios martor al În­vierii lui Iisus nu mai era printre cei vii. Dar creş­tinii i-au păstrat moaştele Sfân­tului Longinus şi, mai ales, şi-au amintit mereu de povestea vieţii sale, povestea unui soldat roman, ca­re a sfârşit ca apostol al Celui pe care L-a răstignit.

Istoria suliţei lui Longinus

Tradiţia spune că Longinus a păstrat cu evlavie lancea cu care L-a împuns pe Iisus. Era spălată în sân­gele miraculos al lui Hristos, aşa că avea puteri tămăduitoare. Când a plecat în Cappadocia, a luat-o cu el, iar după moartea sa martirică, lancea a ajuns la creştinii din comunitatea lui, care au dăruit-o mai apoi bisericii din Ierusalim. În anul 570, un pelerin anonim din nordul Italiei a călătorit la Locurile Sfin­te şi a scris despre su­liţa lui Lon­ginus, care în acea vreme se afla încă în Ierusalim, cinstită în bazilica de pe Muntele Sion împre­ună cu Coroana de Spini. Mărturii despre ea apar şi la alţi autori. În anul 610, Ierusalimul avea să fie capturat de o armată a re­gelui persan Chos­roes, care a luat drept trofeu al victo­riei toate relic­vele răstignirii, printre care şi lancea cu care a fost străpuns Hristos. În timp ce era la perşi, vârful suliţei s-a rupt şi a fost dăruit înapoi bizanti­ni­lor. Aşa a ajuns fragmentul la Con­stan­­tinopol, unde a fost aşezat spre cinstire în Catedrala Sfânta So­fia. De aici, Baldovin I, împăratul latin al Constantinopolului, a dăruit acest vârf de suliţă în anul 1244 Sfân­tului Ludovic, regele Franţei, care a con­struit la Paris o biserică specială, Saint Chapelle, închi­nată numai re­lic­velor pătimirii Domnu­lui. În tim­pul revoluţiei franceze, toate odoa­rele din Saint Chapelle au fost adă­postite în Biblioteca Naţională, de unde urma vârfului suliţei lui Longi­nus se pierde. Cea­laltă bucată din lan­ce, cea mai mare, a fost adusă îna­poi de la perşi la Ierusalim, în secolul VII, şi apare în mărturiile pelerinilor care o cinsteau în Bazilica Sfântului Mormânt. De la Ierusalim ea a fost trimisă la Constantinopol, împreună cu Coroa­na de Spini. După căderea Imperiului Bizantin sub otomani, sul­tanul Baiazid i-a dăruit-o Papei Ino­­cenţiu al VIII-lea, pentru răscum­părarea fratelui său, care era prizo­nier al pontifului roman. De atunci, relicva sfântă nu a mai părăsit ni­ciodată Vaticanul şi se află în prezent într-unul dintre stâlpii baldachinului care acoperă Sfân­ta Masă a Cate­dralei San Pietro.
De-a lungul tuturor veacurilor, în jurul lancei s-au ţesut legende teri­bile. Mulţi conducători mili­tari au do­rit să o aibă, pentru că forţa ei îi face pe purtători invincibili în lupte. Însuşi Hitler a căutat-o disperat şi a obţinut până la urmă un fragment pe care l-a ţinut într-un buncăr până la căderea celui de-al Treilea Reich. Dar, despre toate aceste mistere brodate în jurul lăncii lui Longinus, într-un alt număr al revistei noas­tre.