Era un bărbat încă în floarea vârstei, stăpân peste viața și mai ales peste moartea a 100 de legionari, soldați bravi, care îl iubeau, pentru că era un om bun, pe care îl simțeau ca pe un tată. El nu folosise nicidată pe ei varga de viță-de-vie, cu care ceilalți centurioni își snopeau în bătăi soldații. Longinus crezuse toată viața că nimic nu e mai puternic pe lume decât bunătatea și jertfa de sine și știa că orice legionar, chiar și cel mai tare în cerbice, se va arunca în foc pentru oaste dacă el, centurionul, bărbatul din frunte, va face primul pas. Iar Longinus îl făcea. Nimeni nu îl putuse vreodată învinui de frică în niciuna din bătăliile prin care trecuse, și trecuse prin multe. Moartea nu îl înspăimântase niciodată, singura lui frică, o frică prinsă de viața lui ca o umbră, era faptul că începuse să își piardă vederea. Seara, când soarele aluneca în spatele colinelor din preajma Ierusalimului și vipia se potolea, se întindea pe patul tare de lemn al barăcii lui, închidea ochii și se gândea că așa-i vor curge restul zilelor - învăluit în întunericul neputinței. Moira... Grecii știau asta cel mai bine - cu soarta nu te poți lupta. Ar fi ales de mii de ori moartea în luptă, celei venite la capătul unor bătrâneți neputincioase. Și ce nu făcuse? Ce medic nu cercetase? Ce leacuri nu luase? Câte rugăciuni nu spusese și câte jertfe nu adusese zeilor? Zadarnic! Uneori, în miezul zilei, când umbrele care îi împăienjeneau ochii rodeau din lumina soarelui, îi trecea prin minte că, poate, nici nu există zei pe lume. Că totul e o minciună făurită de bătrâni, ca oamenii să nu înnebunească din lipsa unui rost. Gândul îi fulguia prin minte, apoi i se cuibărea bine în inimă, de unde îl rodea pe dinlăuntru, ca un vierme blestemat. Poate de aceea îl și pedepsiseră zeii - pentru că, în adâncul sufletului său, Longinus era un necredincios, mai rău decât barbarii.
Nazariteanul
Ochii Lui nu avea să îi uite toată viața, de parcă în evreul acela din Nazaret, aruncat răstignirii, ar fi fost ascuns însuși soarele. Longinus ar fi putut jura că atunci, în clipele când privirile li s-au întâlnit, umbrele care îi cuprinseseră ochii s-au risipit. Dar apoi păianjenul și-a țesut la loc plasa, cât ai clipi, peste vederea lui. Dintre toate crucificările pe care le comandase, asta avea să fie din cale-afară de grea. Niciodată nu îi plăcuse supliciul acesta, despre care Cicero spunea că s-ar fi cuvenit ca romanii să nici nu fi auzit, dar acum, când avea în mâini soarta acestui evreu blând, și slab ca o umbră, se ura pe sine și ordinul primit de la Pilat. Toți funcționarii de la palat spuneau că nazariteanul se făcuse pe sine regele iudeilor, dar Longinus nu credea o iotă din actul de acuzare pe care trebuise să îl scrie el însuși pe o bucată de lemn. Îi știa prea bine pe mai-marii templului și intrigile lor nesfârșite. Hotărât lucru, nazariteanul era nevinovat, iar lui, un roman cinstit, un soldat care își putuse privi totdeauna dușmanul în ochi, îi picase năpasta de a-L ucide în chinuri. Măcar avea să o facă în cel mai blând fel cu putință. De aceea l-a pus pe un amărât să îi care bârna grea pe care urma să îl pironească soldații și tot de aceea a încercat să îi dea, înainte de răstignire, vin amestecat cu smirnă, o băutură care îi putea înmuia durerile. Dar nazariteanul nu a vrut-o. A întors capul, iar în mișcarea aceea, Longinus a simțit un curaj pe care nu îl mai văzuse niciodată în viață. De ce să vrei să mori în dureri?
Din apă și din sânge
Străinul a murit repede. Nu trecuseră trei ceasuri de când îl crucificaseră, când și-a ridicat ochii spre cer și a spus: "Săvârșitu-s-a!", iar apoi și-a dat duhul. Atunci s-a întâmplat ceva înfricoșător: cerul s-a întunecat din senin, ziua plină pierind la amiază înghițită în noapte, iar pământul s-a cutremurat, de parcă firea toată se mâniase pentru moartea nazariteanului. Ceva, în adâncul inimii lui Longinus, s-a zdruncinat odată cu țărâna de sub tălpi. Văzuse în viața lui de oștean mii de morți, cu gladiusul lui trimisese în pântecul Hadesului sute și sute. Însă oamenii nu mor așa... A îngăimat mai mult pentru sine - "Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost acesta!" Apoi, a luat lancea și a împuns adânc coasta răstignitului, parcă pentru a se convinge că e mort ca toți morții. Din trup a țâșnit o dungă de apă, iar apoi, un șuvoi de sânge. Privind în sus, sângele i-a ajuns drept în ochi și în clipa aceea a simțit de parcă o lumină l-a cuprins pe dinlăuntru. O lumină atât de puternică, încât a covârșit întunericul de afară. A știut atunci că ochii i se tămăduiseră, iar vederea lui din tinerețe îi fusese redată ca prin minune. Întunericul de afară se risipise. O femeie tânără și frumoasă plângea lângă el în genunchi, rugându-l să-i dea trupul răstignitului. Era de acum mort, Pilat trebuia să se arate milostiv, să nu-l lase să atârne pe lemn luni întregi, după obiceiul Romei, ci să asculte de rânduiala iudeilor, care îi îngropau pe crucificați.
Înălțarea din mormânt
"În noaptea aceea, somnul nu s-a lipit de mine, fraților... Bucuria că vedeam din nou îmi luase oboseala cu totul. N-am înțeles de ce Pilat m-a trimis la mormânt. Nimeni dintre legionarii mei nu mai fusese pus să păzească un mort. Ce să facă până la urmă un mort? Să fugă?! Soldaților mei ordinul procuratorului le-a părut un moft, așa că s-au tolănit lângă mormânt și au adormit într-o clipă. Treaz, sub cerul limpede, alb de stele, eu am stat și-am trecut prin minte toată ziua de dinainte. O putere greu de prins în cuvinte mă legase de Cel al cărui mormânt îl păzeam. Deși era de acum mort ca toți morții, deși îl împunsesem eu însumi cu sulița, știam deja că nu e om ca noi toți. Câțiva stropi din sângele Său fuseseră îndeajuns să îmi spele toate umbrele de pe ochi, iar privirea Lui mi se întipărise nu în minte, ci în rărunchii sufletului. Așa că, atunci când pământul s-a cutremurat și piatra grea care acoperea mormântul a fost aruncată cât colo de o putere venită din altă lume, eu eram deja pregătit să cred în Domnul din tot sufletul, așa cum nu crezusem în viața mea. Când L-am văzut ridicându-se din mormânt, învăluit de lumină, mai puternic decât Jupiter, mai frumos ca Apollo, am știut că ceea ce inima mea presimțise era adevărat - zeii noștri romani nu există. Sunt doar chipuri ale dorurilor noastre după cer, după Dumnezeul cel adevărat, care stătea drept în fața mea, după ce fusese biciuit, pironit pe cruce și străpuns cu sulița chiar de mâna asta păcătoasă a mea. Era viu, pentru că El e adevărata viață, fraților. Singura. Fără de preț."
În încăperea strâmtă, cuvintele lui Longinus cădeau printre ei odată cu lacrimile. Apostolii nu și-ar fi închipuit vreodată că un roman, un ticălos de centurion, va ajunge să le sprijine credința în Mesia. Fusese rânduiala Domnului ca pe cel disprețuit de toți să îl facă martor al Învierii Sale. Apostolii știau de ce. Pe ei, cu greu i-ar fi crezut neamurile. Cum să crezi un evreu care îți spune că Dumnezeu a venit pe pământ în trup de om, a fost răstignit de Pilat, iar apoi a înviat și te poate mântui? O astfel de nebunie nu putea fi crezută decât dacă era propovăduită de un roman. De aceea, sfinții apostoli l-au botezat pe Longinus și l-au sfătuit să vestească Învierea Domnului în toate ținuturile locuite de păgâni. În fața mărturiei lui nu putea sta nimeni. Nici măcar Pilat.
Mai-marii templului au încercat să îl mituiască pe Longinus și pe cei doi soldați ai lui. I-au promis bani, bani mulți, numai să spună că dormea când au venit ucenicii și L-au furat pe Mesia. Sau măcar să tacă. Da, să tacă, să nu mai spună tuturor prin cetate că nazariteanul a Înviat și că e Fiul lui Dumnezeu. Dar cum să facă el asta? Hristos îi era acum și viață, și moarte. A renunțat la toate rangurile din armată și s-a întors acasă, în Cappadocia natală, ca un apostol smerit al evangheliei. Cei doi soldați care fuseseră cu el în noaptea Învierii l-au urmat. Erau și ei de neclintit în credința creștină. Hristos prinsese în plasa iubirii sale trei suflete.
Acasă
Îi fusese dor. Un dor nespus de ținutul acesta sălbatec și frumos, cu munți înalți și pietroși, cu câmpii întinse, pe care caii și vânturile Mării Euxine alergau răvășind ierburile aspre. Longinus cutreierase lumea toată și adesea îi trecuse prin minte că va sfârși undeva, departe, că oasele lui se vor odihni la marginea unui câmp de bătălie. O moarte în onoare, cu liniștea că și-a slujit imperiul. Dar astăzi, acum, când se însoțea cu rugăciunea la orice gest, când lumea îi părea un căuș de aur al iubirii dumnezeiești, găsea sterpe toate gândurile lui de odinioară. Ca și cum ar fi încercat să se adape toată viața cu o apă care nu îi potolea setea. Acum găsise o apă vie și, îmbătat de puterea ei, le vorbea tuturor despre Înviere. Îl știau toți zarafii din piețele cetăților Cappadociei, îl iubeau copiii și bătrânele și văduvele de care avea grijă din bruma lui de avere. Erau și unii care îl urau. Nobili cappadocieni care nu puteau pricepe cum de un cetățean roman, fost ofițer al armatei imperiale, poate să le propovăduiască ideile unui evreu necunoscut, care murise răstignit în rând cu tâlharii. Și culmea îndrăznelii, omul ăsta voia să ridice o cruce în templul lui Zeus! Dar lui Longinus, ura aristocraților nu îi ajungea la inimă, pentru că nu mai trăia în lumea din jurul lui. Doar trecea prin ea, privind-o așa cum te uiți uneori la jocul copiilor. Longinus simțea, fără să poată spune de ce, că sfârșitul îi e aproape. Se gândea la el cu bucuria celui care știe că pleacă în ultima călătorie a vieții. Una care avea să îl ducă acasă. Pentru el, acasă era Iisus.
Martiriul
A aflat din timp că un detașament de legionari îl caută. Știa ce va să însemne asta. Mai-marii iudeilor l-au luat la rost pe Pilat, poate că l-au și plătit, iar Pilat s-a plâns la împăratul Tiberiu că un fost ofițer al armatei tulbură Cappadocia. Soldații îl căutau ca să-l ucidă, deși le spuseseră tuturor că vor să îl întâlnească pe Longinus pentru a-l decora pentru serviciile aduse Romei. Când au ajuns în satul său, le-a ieșit înainte. "Căutați pe cineva?". "Da, pe centurionul Longinus!". "De ce?". "Suntem ostași ai Romei, ca și el, am auzit că a fost un bun comandant și am vrea să îl întâlnim". "Vă rog, poftiți în casa mea să vă ospătați și odihniți de pe drum, iar mâine o să vă conduc la el". A avut grijă de ei ca de niște oaspeți. Le-a pus de mâncare, le-a rânduit așternuturile. "Așa ar fi făcut și Domnul cu dușmanii săi." La cină, vinul le-a dezlegat limbile legionarilor, care s-au lăudat că îi vor lua capul lui Longinus și celor doi soldați care au fost rânduiți să-i păzească mormântul nazariteanului, la Ierusalim. Poruncă mare, pe hrisov, cu pecetea Cezarului însuși. O aveau în traistă! Longinus a surâs senin, apoi a trimis după tovarășii săi. Era timpul să dea împreună mărturie despre Înviere. Dimineață, pe când soarele mijea din spatele culmilor, Longinus s-a îmbrăcat împreună cu ei în haine albe și le-a spus legionarilor cine este. Vestea a căzut asupra lor ca un trăsnet. La început nu au vrut să-l creadă, apoi au încercat să îl facă scăpat - nu-l puteau ucide pe cel care îi primise cu atâta dragoste. "Îmi e dor de Domnul Iisus. Împlinind porunca Cezarului, mă trimiteți la cer!" Apoi le-a arătat slujitorilor unde să fie îngropat. Au urcat împreună pe un deal din apropiere și acolo și-au dat viața în mâinile Celui care le-o schimbase din temelii. Legionarii au luat cu ei la Ierusalim doar capul lui Longinus. Mai-marii templului puteau să își vadă liniștiți de viață. Cel mai prețios martor al Învierii lui Iisus nu mai era printre cei vii. Dar creștinii i-au păstrat moaștele Sfântului Longinus și, mai ales, și-au amintit mereu de povestea vieții sale, povestea unui soldat roman, care a sfârșit ca apostol al Celui pe care L-a răstignit.
Istoria suliței lui Longinus
Tradiția spune că Longinus a păstrat cu evlavie lancea cu care L-a împuns pe Iisus. Era spălată în sângele miraculos al lui Hristos, așa că avea puteri tămăduitoare. Când a plecat în Cappadocia, a luat-o cu el, iar după moartea sa martirică, lancea a ajuns la creștinii din comunitatea lui, care au dăruit-o mai apoi bisericii din Ierusalim. În anul 570, un pelerin anonim din nordul Italiei a călătorit la Locurile Sfinte și a scris despre sulița lui Longinus, care în acea vreme se afla încă în Ierusalim, cinstită în bazilica de pe Muntele Sion împreună cu Coroana de Spini. Mărturii despre ea apar și la alți autori. În anul 610, Ierusalimul avea să fie capturat de o armată a regelui persan Chosroes, care a luat drept trofeu al victoriei toate relicvele răstignirii, printre care și lancea cu care a fost străpuns Hristos. În timp ce era la perși, vârful suliței s-a rupt și a fost dăruit înapoi bizantinilor. Așa a ajuns fragmentul la Constantinopol, unde a fost așezat spre cinstire în Catedrala Sfânta Sofia. De aici, Baldovin I, împăratul latin al Constantinopolului, a dăruit acest vârf de suliță în anul 1244 Sfântului Ludovic, regele Franței, care a construit la Paris o biserică specială, Saint Chapelle, închinată numai relicvelor pătimirii Domnului. În timpul revoluției franceze, toate odoarele din Saint Chapelle au fost adăpostite în Biblioteca Națională, de unde urma vârfului suliței lui Longinus se pierde. Cealaltă bucată din lance, cea mai mare, a fost adusă înapoi de la perși la Ierusalim, în secolul VII, și apare în mărturiile pelerinilor care o cinsteau în Bazilica Sfântului Mormânt. De la Ierusalim ea a fost trimisă la Constantinopol, împreună cu Coroana de Spini. După căderea Imperiului Bizantin sub otomani, sultanul Baiazid i-a dăruit-o Papei Inocențiu al VIII-lea, pentru răscumpărarea fratelui său, care era prizonier al pontifului roman. De atunci, relicva sfântă nu a mai părăsit niciodată Vaticanul și se află în prezent într-unul dintre stâlpii baldachinului care acoperă Sfânta Masă a Catedralei San Pietro.
De-a lungul tuturor veacurilor, în jurul lancei s-au țesut legende teribile. Mulți conducători militari au dorit să o aibă, pentru că forța ei îi face pe purtători invincibili în lupte. Însuși Hitler a căutat-o disperat și a obținut până la urmă un fragment pe care l-a ținut într-un buncăr până la căderea celui de-al Treilea Reich. Dar, despre toate aceste mistere brodate în jurul lăncii lui Longinus, într-un alt număr al revistei noastre.