Cu ce sentimente așteptați Paștele?

Matei Florian
Pe stradă, cu "Formula AS"

Carmen Burghelea, 44 de ani, cadru didactic
"Simplul fapt că plec cu soțul și cu băiețelul nostru spre biserică îmi ia cu mâna toată greutatea"


(Aș fi jurat că e profesoară, după felul calm, îngăduitor, în care mă încuviințează în timp ce îmi formulez întrebarea. Nu m-am înșelat, doamna aceasta distinsă, în pardesiu subțire, e chiar profesoară.)
Hmmm... Nu știu dacă v-ați ales omul potrivit să vă răspundă. N-am nimic senzațional de povestit, iar pre­sa s-a obișnuit ca în fiecare zi să fie un scandal, o ceartă, o crimă, de par­că așa trăiește lumea, numai în de­zastre și tămbălău. Eu cred că oa­menii sunt mai liniștiți de felul lor, mai plicticoși, dacă vreți. Eu, per­sonal, așa sunt, așa mă simt. Îmi plac lucrurile stabile și îmi place liniștea. Și Sărbătoarea Paștelui despre asta trebuie să fie. Despre liniște. Despre timpul pe care îl aloci să te mai gândești și la altele, nu doar la grijile de zi cu zi. Ce e Postul, în afară că ne abținem de la mâncare? O perioadă în care ar trebui să stai să reflectezi, să vezi cum poți să fii mai bun, mai răbdător... Nu sunt eu foarte biseri­coasă, dar credința o am. Încerc să mă abțin de la răutăți, de la critici, de la enervări. Iar de Înviere, chiar simt liniștea asta, pe cuvânt. Nu știu cum să vă spun, e o liniște sim­plă, nu vreo revelație sau ceva mare. Dar simplul fapt că plec cu soțul și cu băiețelul nostru spre biserică îmi ia cu mâna toată greutatea. E ca o îm­păcare, în primul rând cu mine. Nu stăm mult, așteptăm să luăm lumină, cânt în gând Hristos a Înviat, că mi-e rușine să cânt tare, și ne întoarcem acasă. Asta e tot. Acasă, ciocnim un ou înainte de culcare. A doua zi, vin părinții la masă, mama adu­ce friptura de miel și cozonacul, bem un pahar de vin, stăm liniștiți, povestim, cam asta e: simplu, li­niștit, în familie. Oamenii or să spună că e banal, dar e banalul nostru, și e frumos. Eu abia îl aștept!


Paula Stoicovici, 28 de ani, account manager
"Merg încet, cu lumina, după ritmul bunicii, și parcă drumul nu se mai termină"


(Are părul verde și gesticulează mult. Pare să nici nu observe că a început să plouă. Abia după ce termină de vorbit, se uită mirată la cer și spune "aaa, uite, a început să plouă".)
De Paște merg acasă, la părinți. E momentul pentru familie. Dacă nici la sărbători nu ești cu ai tăi, atunci chiar ești un om singur. Pentru mine, e terapie curată. Suport orice mult mai ușor, și că mă bate mama la cap să vin cu iubitul la ei și că se uită tata urât la mine, că iar m-am vopsit. Dar de sărbătorile astea, chiar nu-mi pasă; mi-e drag de ei și când mă iau la rost. Pentru că altele sunt lucrurile importante. Uite, de exemplu, cum mă chinui cu mama să vopsim ouă ca pe vremuri. În ciorapi de mătase, în zeamă de sfeclă și ceapă roșie, poate știi. Mai punem și câte-o frunză de pătrunjel, să le facem artistice; un vis, hahaha! Și râdem una de alta, dar mai ales de tata, că el stă serios pe un scaun, ca un critic de artă, și ne dă sfaturi non-stop. Bine, și el râde de noi, râdem împre­ună. Pe urmă, de Înviere, e sarcina mea să merg la bunica și să o însoțesc la biserică. Și, uite, îmi dau lacrimile numai când zic... Nu e mare lucru, dar chiar asta e minunea Paștelui: după ce luăm lumina și spunem "Hristos a înviat! Adevărat a înviat!", când mer­gem acasă, pe jos. Nu știu cum să zic, pe drumul de întoarcere, nici eu, nici bunica nu scoatem un sunet. Și, altfel, noi vorbim ca spartele, tot timpul! Pur și simplu, suntem cuminți și stăm con­centrate, nu cumva să se stingă lu­mina de la lumânare. Merg încet cu lumina, după ritmul bunicii, și parcă drumul nu se mai termină. După ce o las pe bunica la ea, mă duc și eu aca­să. Le dau lumină părinților și trecem prin fiecare cameră cu lumânarea în mână, așa, în liniște, și abia după aceea ne punem la masă și mâncăm. Sunt conștientă că într-o zi lucrurile astea se vor schimba, dar deocamdată eu nu-mi pot imagina ce­va mai frumos.


Cătălin Cireșaru, 56 de ani, tehnician auto
"Nimic nu mai e din ce-a fost. Ne-am dus pe copcă''


(Vorbește la telefon și râde în ho­hote. Are un râs molipsitor, plin de via­ță. Aștept să termine conversația, in­trăm în vorbă, și când aude ce îl întreb, i se schimbă privirea, trăsăturile. De­vine serios, incredibil de serios.)
Paște? Care Paște? Domnule..., chiar vrei să mă enervezi cu întrebarea asta! Ce te-ai gândit? Uite un om care vor­beșt­e la telefon, ia să-l enervez eu! Deci, ce Paște, domnule?! Că ce e a­cum e doar un pretext de mini-con­ce­diu! Asta așteaptă oamenii, încă niște zile libere, să stea acasă, să arunce cu banii și să halească! Să halească îi pla­ce românului, că d-aia-s atâtea reclame la televizor cu medicamente contra balonării; sună a glumă, dar n-am inventat-o eu! Ce, se mai ține Paștele cum era odată?! Nu, dom­nule, nimic nu mai e din ce-a fost, ne-am dus pe cop­că cu atâta civilizație! Așa zisă civilizație! Că o civilizație în care ți-ai pierdut tradițiile e deban­dadă. Specia oamenilor care chiar știe să primească Paștele e pe cale de dispariție. Că eu nu zic că oa­menii nu merg la biserică de Înviere, merg! Dar i-ai văzut ce fac acolo?! Stau zece minute, se calcă în picioare, se ceartă ca la ușa cortului, își iau lumina și pleacă acasă! Păi, ce, mai stă cineva la slujbă?! Se golește biserica! Ăștia se duc să bifeze, asta nu e credință... Și cu postu', domne, te îngro­zești... Cică să ții post, că îi aud pe ăștia ce cam­panii fac la televizor, ce să mănânci: caju, linte, fenicul, brânză de soia, fructe de mare, lapte de mig­dale... Păi, ce, domne, noi nu mai avem fasole? Cartofi? Salată verde nu mai avem? Loboda nu mai crește? Nuuu, trebuie să-i intre românului în cap că nuca asta caju e mai bună ca nuca ailaltă, din nucul nostru, că lintea turcească e mai bună ca fasolea! Cheltuiți, români, cheltuiți și țineți post cu caju, apoi fiți dușmănoși și frustrați că n-aveți bani, iar la Înviere, mergeți cu gura mare la slujba de la biserică, că a doua zi o să stați, o să mâncați și o să dormiți! Ca niște buni creștini. Dom'le, m-am aprins, știu. Așa sunt eu mai coleric... Dar să știi, pe vremea mea era simplitate, dom'le. Și era res­pect. Aveam așa, căință... Mergeam la maslu, ne spo­vedeam, ne împărtășeam, încercam și noi să facem fapte bune, să ajutăm pe cineva. Pe asta se punea preț, nu pe mâncare. Azi... Dumnezeu cu mila!


Marcel Drăgan, 38 de ani, tipograf
"După slujba de Înviere parcă sunt spovedit, așa de ușor mă simt și de împăcat"


(Se emoționează când aude întrebarea. Își dre­ge vocea înainte să vorbească, își caută cuvintele, răspunde.)
De Paște, merg cu familia, adică cu soția și copiii, la socri, la Gratia, pe lângă Giurgiu. Tot așa facem de vreo șapte ani. E mai frumos acolo, că e verdeață multă și e liniște. Vă spun, nu eram eu așa cu tradițiile, dar de când mergem, parcă s-a schim­bat ceva în mine, parcă, nu știu, se întâmplă ceva acolo și ești, așa..., altfel, alt om. Ce să vă spun, greul cade pe femei, ele sunt cu pregătirile mari. În rest, le mai ajut și eu cu ce pot, dar la vopsitul de ouă nu mă bag, mai ales că soacra mea nu le vopsește, le pictează! Ope­re de artă îi ies, pe cuvânt! De Înviere, mergem la biserică, stăm la toată slujba, normal. Se ține slujbă fru­moasă acolo, pur și simplu ești alt om când pleci. Nu știu să vă explic, eu nu mă spo­ve­desc de felul meu, dar după slujba de Înviere, parcă sunt spovedit, așa de ușor mă simt și de împăcat. A doua zi nu se pune nimeni la masă, până când "fetele", soacra și Alina, soția mea, nu se duc la două case, să împartă din ce-au pregătit. Întotdeauna se duc la familii mai amărâte din sat, oameni fără posibilități, și dau de pomană, dar fără lumânare, pur și simplu. Abia dup-aia mân­căm și noi. E ceva aparte, e sărbă­toa­re, o bucurie concretă, te simți cumva mai luminos și curat.