GIANINA CORONDAN - "Dragi români, mai există în ţara noastră oameni care-şi împlinesc visele!"

Revenirea mult aşteptată

- Dragă Gianina, mare ne-a fost bucuria ca de câteva luni bune să te vedem din nou la tele­vizor. După ani de despărţire, iată că te-ai regăsit cu prima ta iubire. Cum de i-ai mai dat o şansă?

- V-a fost dor de mine? Ha! Ha! In­vitaţia TVR a venit în toamna trecută, pentru seria de minireportaje numită "Vi­zita de Lucru", pe care eu le-am rea­­lizat în diverse fabrici din România şi pe care le prezint de patru ani în va­rianta online. Ideea vizitelor de lucru a evoluat de la simple fotografii cu ex­plicaţii la filmări simple, iar acum, de când am început colaborarea cu TVR, au fost rea­lizate cu o echipă profesionistă a televi­ziunii naţionale. Deci, regăsirea de care mă întrebai vine, cumva, în continuarea muncii mele de ani de zile.

În câmpul muncii, pe bune!

- Hai să vorbim pe larg despre ideea vizitelor tale de lucru, despre ce vrei să spui, de fapt, cu aceste reportaje...

- Ideea aceasta a apărut, iniţial, din dorinţa mea de a retrăi nişte momente ale copilăriei, de la vizitele în fabrici şi uzine, pe care le făceam cu şcoala înainte de revoluţie, până la gusturile acelor vremuri, la produsele care ieşeau de pe porţile acelor fabrici. Multe dintre ele există şi azi, majoritatea "reînviate" de oameni frumoşi, oameni neînfricaţi, cu idei, care pur şi simplu nu au vrut să lase să moară ceea ce este cu ade­vărat ro­mâ­nesc. Că sunt bombonelele "Cip", că sunt bicicletele "Pegas" sau pantofii de la "Clujana", toate fac parte din copi­lăria multora dintre noi. Eu m-am încăpăţânat să mi-o retrăiesc şi să le arăt oamenilor că există încă idei în România şi oameni curajoşi care să le pună în practică. Am lucrat cot la cot cu muncitorii din toate întreprinderile pe care le-am prezentat, de la făcut ciment, la învârtit în îngheţată.Prima chitară pe care am cântat a fost Hora, aşa­dar am fost la fabrica de instru­mente muzicale de la Reghin. Înghe­ţata preferată în co­pi­lărie se făcea la Sebeş, şi încă se face, şi am fost acolo să lucrez şi eu. Prima bicicletă, dar şi cea pe care merg azi, este de la Pegas. În patru ani s-a strâns un buchet de afaceri pur româneşti, moment în care cei de la TVR au inter­venit cu invitaţia de a face reportajele şi pentru ei. Mi-au dat echipă de mare va­loare şi aşa am putut "livra" mult mai multe vizite decât reuşeam să fac pe cont propriu. Mă bucur că mi-au dat libertatea de a păstra stilul acesta foarte di­namic, proas­păt, fără prefăcătorii. Faptul că vi­zi­tele noastre nu au fost precum cele ale lui Ceau­şescu, cu mâinile la spate, ci eu chiar am muncit alături de muncitorii fie­cărei fabrici prezentate, mi-a lărgit extrem de mult lista de prieteni şi dragostea mea pentru români şi munca lor. La Fabrica de ciment de la Aleşd, lângă Oradea, totul este siste­ma­tizat, ultramodern, curat. Am făcut şi eu ciment acolo, fără să am un fir de praf pe mine. Nici pe post de coşar nu am reuşit să mă murdăresc. Mi-am dat singură cu funingine pe faţă. Acum hornurile se curăţă cu camera de fil­mat endoscopică. Se fac cursuri pentru asta, afa­cerea este românească, condiţiile de muncă sunt sigure şi curate, nu ceea ce ne imaginăm noi de pe vremuri. Coşarii au azi forumuri interna­ţio­nale, conferinţe, ţinute de sărbătoare, cu epoleţi şi joben.

- Mai sunt şi veterani în fabricile pe care le-ai vizitat?

- Daaa. La Clujana, de exemplu, încă mai lucrează nea Iuliu. Un domn care ar fi trebuit de mult să iasă la pensie, dar nu vrea să plece şi nici patronii fabricii nu-l lasă să o facă. Este o insti­tuţie în sine. Ultimul meşter autentic din fabrică, specialist în fabricarea pantofilor, încă de la începuturile Clujanei. Dar am cunoscut şi alţii, oameni care mi s-au lipit de inimă, care sunt iubiţi şi respectaţi de tinerii lor colegi.

Ţara cu licurici

- Cât de mult şi-au pus amprenta aceste vizite pe felul tău de a percepe România?

- M-au schimbat substanţial, profund şi definitiv. Am ajuns acum că nu mai port mai nimic care nu este românesc, nu prea mai mănânc lucruri care nu se fac în România. Este felul meu de a-mi manifesta dragostea faţă de ţara aceasta. Totul pare sumbru azi, ştirile sunt pre­ponderent negative, partea goală a paha­rului este vedeta zilei. Dragi români, mai există oaze în ţara noastră, mai există oameni cu idei, care-şi împlinesc visu­rile şi vocaţiile. Oamenii aceştia sunt nişte stimuli pentru alţii, nişte exem­ple de urmat. Să spunem că munceşti într-o corporaţie internaţională, o faci bine, de nota nouă, dar nu eşti fericit. Simţi că ai putea face altceva de nota zece. Pasiunea ta este în altă parte, în alt domeniu. Şi încerci! Şi reu­şeşti! Ei bine, când îi vezi pe aceşti tineri care iz­bândesc făcând ce le place, fie că sunt mărţişoare artizanale sau dulce­ţuri, prinzi curaj. Ei sunt o inspiraţie, iar puterea exemplului funcţionează cel mai bine peste tot în lume. De pildă, cei de la "Lăptăria cu caimac" pun laptele în sticle de sticlă, iar gustul este cel pe care vi-l amintiţi de pe vremea când laptele lăsa mustăţi groase pe buzele noastre; brutăria "Miez" din Piaţa Amzei din Bucu­reşti face pâine cu maia şi nişte pro­duse de patiserie cu un gust extraor­dinar, o plăcintă cu varză de leşini. Tot în Amzei este un loc cu îngheţată artizanală, deschis de un fost coleg de-al meu din ProTV. Omul s-a şcolit în Italia şi acum creează cele mai în­drăzneţe gusturi. Chiar are o opţiune în care tu să-i propui un gust, iar el într-o săptă­mâ­nă ţi-l reproduce într-o îngheţată sută la sută ori­ginală. Alt exemplu e Yokko, o firmă româ­neas­că de îmbrăcăminte de excelentă calitate, ca­re a ajuns să se "bată" de la egal la egal cu coloşii internaţionali în domeniu. Cei de la "Romanian Art and Craft" au ateliere în care fac suveniruri legate de România într-un fel extraordinar, me­morabil şi de mare calitate. În toată ţara sunt o mulţime de afaceri noi, mici sau mari, care înflo­resc, pur şi simplu. În acest peisaj, care la tele­vizor nu există, apar ideile şi micile afaceri, precum licuricii scânteietori, tot mai mulţi şi mai fas­cinanţi. Iar puterea exemplului rămâne una dintre cele mai puternice forţe. Tocmai din acest motiv eu sunt azi implicată într-un şir de spoturi care încurajează folosirea fondurilor europene. Tot în spiritul "Vizitei de lucru" am acceptat să particip la aceste spoturi, pentru că mulţi dintre cei care au reuşit în afacerile lor din ultima vreme s-au ajutat de aceste fonduri. Ba chiar şi în alte do­menii, precum cercetarea, banii europeni au fost folosiţi câteodată cu mare succes. Uite, eu până de curând nu am ştiut că în curtea Politeh­nicii din Bucureşti există două centre de cerce­tare colosale. Aparate de ultimă oră, care creează până şi ţesuturi umane artificiale, folosite deja în medicină. Totul s-a făcut prin accesarea de fon­duri. Printr-o bună informare, sunt sigură că şi alţii vor reuşi.

Izvorul cu apă fermecată

- Colorată, veselă, împrăştiată într-un fel adorabil, muncitoare... Gianina, de unde atâta energie?

- Am eu un izvor cu apă fermecată. Ha! Ade­vărul este că nu încetez să-mi fac prieteni, iar pentru ei nu am re­stricţii de vârstă, fire, ocupaţie. Că are optzeci sau cinci ani, omul care îmi de­vine prieten îmi dă o energie nebănuită. Ceea ce am văzut în excursiile mele prin ţară îmi imprimă, de asemenea, un avânt extraordinar. Copiii! Ei sunt o altă sursă de energie, prin cu­ră­ţenia lor, prin sin­ceritate şi voie bună. Ce să spun..., orice idee pe care o prind vânturată în atmos­feră şi care popo­seşte în mintea mea, pac, se apasă buto­nul pentru zâmbet şi energie. Am fost mereu un om extrem de curios, atras gro­zav de mult de miş­carea lumii. Mişca­rea cu sens a oame­nilor creativi este o sursă de hrană pentru creierul meu.

- Trebuie să fie totuşi şi lucruri care te deranjează în jur...

- Încerc să nu fie, dar sunt... N-aş vrea deloc să o dau în politică, aşa că voi spune că unul dintre lucrurile care mă deranjează este că unii oameni nu-şi pun problema dacă sunt sau nu la locul potrivit. De la cei care te servesc la masă, şi îi vezi că pentru ei a fi chelner este o corvoadă, până la cei care se ţin cu ghearele de un scaun care nu li se potriveşte, fiind prea "mare" pentru ca­pacitatea lor. Un lucru personal care mă ener­vează cu adevărat, este că nu pot merge cu bi­ci­cleta prin Bucureşti. Adică, eu mă încăpăţânez să mă deplasez zilnic cu Pegasul meu, dar este un joc al hazardului. Gropi, copaci pe mijlocul aşa-zisei piste, borduri înalte, de nici săracii părinţi cu bebeluşi în căru­cioare nu le pot escalada, ce să mai vorbim de persoanele cu dizabilităţi. Un sport ex­trem, biciclismul urban în capitală! Mă mai deranjează şi lipsa educaţiei, da, tre­buie să o zic. Iar prin educaţie mă refer la tot: la şcoală, la bună-creştere, la toleranţă. Uite, actriţa Dorina Chiriac a înfiinţat o asociaţie a părinţilor cu copii care au epilepsie. Nu numai ca să-i protejeze, ci şi ca să educe oamenii, colegii de şcoală ai copiilor cu epilepsie, cum să se comporte în preajma lor. Să-i accepte, să nu se tea­mă, să ştie ce să facă, cum să-i ajute. Iată o iniţiativă extraordinară, la care am luat parte de curând. Dar felul acesta de ini­ţiative ne spun că educaţia este azi mult prea mult lăsată la mâna părintelui. Profe­sorii nu prea mai sunt figuri inspiraţionale, iar asta este foarte rău. Mă mai deranjează că numărul mare de impostori din toate domeniile ne obligă să fim "buni" la orice.De la nutriţie, la construcţii, noi trebuie să le studiem şi să le fa­cem singuri pe toate, pentru că mulţi "spe­cialişti" se dovedesc ageamii. Devenim nişte hăi­tuiţi, cu nervii întinşi la maximum, şi e ne­drept. Ştii ce mă mai întristează? Că oamenii care ne conduc nu ţin cu noi. Nu ne cârmuiesc cu dragoste faţă de noi. Dacă statul român ar fi un pic mai tandru cu noi, dacă am resimţi de la el o fărâmă de dragoste, multe lucruri ar merge mai bine. Dacă gândurile oamenilor se schimbă, dacă nu mai suntem cotropiţi de ură, orizonturile ni se deschid nebănuit. Lucrul acesta se aplică şi în viaţa noastră de zi cu zi. Uite, eu pro­pun un exer­ciţiu pe care eu îl folosesc cu suc­ces. Imaginaţi-vă că oamenii care te enervează în tra­fic, care îţi taie ca­lea sau mai ştiu eu ce, sunt o rudă sau un prieten de-al tău. Când des­chi­de portiera şi tu te încrunţi şi te por­neşti să-l pone­greşti, îţi imagi­nezi că din maşina respectivă iese fra­tele tău. Să vezi cum pe loc devii mai înţelegător, mai tolerant, cum admiţi că oricine mai poate şi greşi. E un exerciţiu simplu, dar care ne poate schimba atitudinea. E ade­vărat ce se spune: "schimbarea înce­pe cu noi". Tu eşti punctul de pornire al schim­bării.

- Cine crezi tu că sunt oamenii capabili să schimbe în mod substanţial România?

- Tinerii. Fără vorbe mari, eu spun răspicat că am încredere în ei. Îi cunosc, mi se par foarte greu coruptibili, sinceri, dintr-o bucată. Că sunt elevi sau deja angajaţi, mie tinerii rămaşi în ţară îmi dau cu adevărat speranţă, pentru că sunt de­terminaţi şi serioşi. Şi mai am un gând secret, numai vouă vi-l spun, că oamenii de bună cali­tate plecaţi din ţară se vor întoarce. Prietenii mei, foarte mulţi, vor reveni. A lucra în România de­vine din ce în ce mai tentant. Poate că nu se vede asta cu ochiul liber, dar vă spun că aşa este. Încă suntem discreţi, dar dacă iubirea aceea de care vorbeam se va revărsa peste noi, vom redeveni şi vizibili.

Luminoşii vieţii mele

- Apropo de iubire: ai o mică rubrică online, care se numeşte aşa: "Duminica, iubirile mele". Tu, alături de câte o altă persoană, împărţiţi o fotografie zâmbitoare şi tandră. Cine sunt aceşti oameni?

- De vreo doi ani derulez această serie de foto­grafii, totul pornind de la o poză alături de colega mea de televiziune Carmen Movileanu. O sărutam pe obraz în acea fotografie şi am numit-o una din­tre iubirile mele, pentru că ţin foarte mult la dum­neaei. Apoi mi-am dat seama că iubirile mele sunt, de fapt, mult mai multe, că am familie, nepoţi, prieteni, pisica, oameni pe care-i îndrăgesc şi care fac categoric parte dintre iubirile mele. Nu sunt neapărat oameni pe care-i văd zilnic, sunt oameni care de-a lungul vremii au schimbat ceva în mine. Uriaşii actori Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ sunt şi ei prezenţi, persoane cu care mă văd foarte rar, dar care sunt esenţiali inimii mele. Artişti, cân­tăreţi, oameni din fabricile vizitate, copii, toţi aceşti "luminoşi" ai vieţii mele sunt, de fapt, iu­biri. Eu sunt omul îmbrăţişării, nu dau mâna, eu iau în braţe. Afecţiunea aceasta, manifestată concret, este un lucru care, într-un fel, trebuie exersat. Ro­mâ­nii, deşi plini de iubire ca nimeni alţii, sunt niş­te timizi după părerea mea. Timiditatea lor îi face să pară ursuzi, câteodată chiar aspri. Românii ofe­ră iubire, dar nu se aşteaptă să le fie oferită. Iar când acest lucru se întâmplă, rămân statuie. Cred că e cazul să învăţăm îndrăzneala, îndrăzneala aceea a copilului care te întreabă direct: "Vrei să fii prieten cu mine?". Am observat ceva minunat: eu, de câte ori reuşesc să zâmbesc în momente de ma­ximă încordare, cum ar fi, de pildă, "lupta" din tra­fic, figurile încruntate se luminează instan­ta­neu. Zâmbetul vindecă timiditatea agresivă.

- Gianina, să încheiem dialogul nostru pri­vind în jur. Uite de ce primăvară fabuloasă avem parte: plină de flori, verde, muzicală de-a drep­tul. Îţi deschide această euforie generală inima şi către ACEA iubire la care visăm toţi?

- Ai dreptate, e o primăvară ca o Ileană Co­sân­zeana! Acum, că ai spus asta aşa, răspicat, realizez şi eu de ce mă simt atât de bine. Ha! Ha! Cât despre iubirea "ACEEA"... eu dacă mă bucur de oameni, de flori, de muncă, de copii, dacă mă în­că­păţânez să-mi păstrez permanent zâmbetul pe obraz, e clar că inima mea este des­chisă iubirii. Sunt iubire. Da­că ar apărea şi EA, acea iubire de care mă întrebai, ar fi absolut ge­nial. Până atunci, mă bucur de toate cele­lalte iubiri care fac par­tea din viaţa mea.