VLAD IVANOV - "Dacă nu mi-a luat Dumnezeu minţile după Palme d'Or, n-o să mi le ia nici acum!"

- Rolul din "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" i-a deschis uşa cinemaului european şi l-a plasat pe orbită. De atunci a jucat neobosit în zeci de producţii româneşti şi străine. S-a spus despre el că e «cel mai bun actor rău», iar despre Samir, personajul jucat de el în «Câini», că "e cel mai rău personaj de la diavol încoace". Dar pe cât de capabil să stârnească frica e Vlad Ivanov pe marile ecrane, pe atât de blând, carismatic şi binevoitor e în viaţa de zi cu zi. Interviu cu un actor care, în ciuda recunoaşterii şi a premiilor, nu şi-a trădat nici normalitatea, nici bunul simţ -

"Mi-ar fi plăcut să fiu pe vasul lui Jacques Yves Cousteau"

- Dragă Vlad, ai jucat atâtea roluri magistrale de criminali şi psihopaţi, că şi zâmbetul tău din timpul interviului pare destul de suspect.

- Hahaha! Până şi mie mi s-a făcut frică de mine, după ce m-am văzut în unele roluri. Lumea e şocată să descopere că sunt un om foarte blând. Mă văd bine dispus şi zâmbitor şi se miră că sunt nor­mal. (râde) Ca şi cum dacă aş fi un mare actor cu carieră internaţională, ar trebui să fiu neapărat cu nasul pe sus. Dar să ştii că bucuria şi nor­malitatea asta din mine sunt autentice şi au existat dintot­deauna. Am fost de mic un copil foarte vesel şi pus pe glu­me, colegii se băteau să stea cu mine în bancă.

- Unde ai copilărit, Vlad?

- La Botoşani, într-o fa­milie de lipoveni. Eu am mai prins copilăria aia frumoasă şi liberă, în natură, cu julituri, cu urcat prin copaci, cu plecat prin pădure în căutarea como­rilor, cu jocuri de exploratori inspirate din Jules Verne şi din "Cireşarii". Eram mai ales fascinat de filmele lui Jacques Yves Cousteau. Ţin minte că la un interviu am fost întrebat odată ce mi-ar fi plăcut să fac, dacă nu aş fi devenit actor. Şi i-am răspuns: "Mi-ar fi plăcut să fiu pe vasul lui Jacques Yves Cousteau". Universul pesemne m-a auzit, şi vara trecută, la invitaţia unui regizor slovac cu care am lucrat, am mers să navighez timp de o săptămână pe Oceanul Atlantic, aproape de coastele Scoţiei. Am prins furtună de gradul 10 pe mare, timp de 20 de ore încontinuu. Eram alb ca creta şi mi-a fost atât de rău că nici nu mai aveam ce să vomit. Am jurat că nu mai fac sailing niciodată. Aşa că s-a spulberat şi visul din copilărie.

- Noroc că ai rămas cu actoria...

- Joaca de-a actoria a început în şcoala generală, la cercul de literatură română. Profesoara mea m-a văzut în nişte spectacole şi m-a încurajat să mă iau în serios. Dintr-un ziar local am aflat că Şcoala Populară de Artă dă concurs pentru secţia de actorie şi am mers acolo. De atunci, nu doar percepţia asupra acestei meserii mi s-a schimbat radical, ci şi viaţa mea, a omului Vlad Ivanov. Am întâlnit acolo doi oameni remarcabili, actori la Teatrul Municipal, Silvia şi Teodor Brătescu, care m-au responsabilizat, m-au învăţat lucruri, m-au făcut să citesc, m-au pus pur şi simplu pe şină. Cred că am fost pariul lor. De la ei am învăţat să nu mă mai risipesc aiurea şi tot ei m-au făcut să mă întreb cu adevărat de ce vreau să fac meseria asta.

"De câte ori pot, bântui cu prietenii mei prin satele din Piatra Craiului"

- Şi până la urmă de ce o faci? Mulţi sunt atraşi de scenă pentru că îşi doresc lumina reflectoarelor. Dar tu eşti unul dintre cei mai discreţi actori pe care îi cunosc.

- Pentru că asta ştiu să fac cel mai bine şi pentru că, făcând această meserie, pe lângă faptul că primesc eu foarte mult de la public şi de la oamenii cu care lucrez, pot să şi întorc ceva altora, să pun oamenii pe gân­duri, să le aduc în dar nişte stări. E pur şi simplu bucuria de a fi mereu în schim­bare, mereu într-un dialog cu partenerii de scenă. E schimbul ăsta de energie cu publicul, care îmi dă foarte mult. Cum spu­nea Victor Reben­giuc: "Nu doar noi trebuie să fim talentaţi, şi publicul trebuie să fie! Că altfel nu poate primi ce avem de ofe­rit." Partea socială a faptului că sunt actor mă interesează prea pu­ţin. Dau rar inter­viuri, nu am o viaţă bo­emă, nu ies la re­cepţii să mă vadă lu­mea. Profesia mă pune destul în faţa reflec­toa­relor şi îmi ajunge. Îmi face mult mai bine să stau retras.

- Care sunt bucuriile omului Vlad Ivanov, bucuriile din afara scenei sau a platoului de filmare?

- Îmi place să ies cu prietenii mei, care nu sunt neapărat actori, să discut tot felul de lucruri din toate domeniile. Îmi place să merg pe munte, muntele mă încarcă enorm. Îmi amintesc nişte momente când am coborât din Bucegi în satul meu de suflet, Sohodol, când pentru câteva secunde a fost atât de linişte, că nu s-a auzit nici măcar vân­tul. De câte ori pot, bântui cu prietenii mei prin satele din Piatra Craiului sau din Bucegi, mă îm­prietenesc cu sătenii, seara când ajung la crâşmă le ofer tuturor câte-o bere şi apoi stăm şi trăn­că­nim. Ei ne povestesc de-ale satului, noi le spunem ce se întâmplă prin Capitală. Iar când se lasă întu­nericul, plecăm aşa, pe uliţă, şi uneori se-ntâm­plă să şi cântăm. Totul e altfel acolo, în sa­tele astea uitate de lume. E viaţă pură, nemăsluită.

- Hai să ne întoarcem puţin la momentul în care ai venit în Capitală. Umblă vorba că a trebuit să dai de trei ori examen să intri la Teatru.

- Tata a suferit foarte tare când am picat a treia oară, mai ales că m-a susţinut enorm. Dar eu eram şi mai trist de tristeţea lor. Şi fiindcă n-am mai vrut să fiu pentru ei o povară, anul ăla am decis să stau în Bucureşti şi m-am angajat vânzător de consignaţie în Gara de Nord. În anii '90, Gara de Nord era cel mai rău famat loc al Bucureştiului, toată mizeria umană a Capitalei se scurgea noap­tea în gară. Dar în toată mocirla aia, am întâlnit doi oameni extraordinari, pe patronii mei de atunci, care m-au adoptat ca pe copilul lor. Au vă­zut în mine un puşti pasionat de teatru care vrea să câştige bani, să se întreţină şi să intre la facul­tate. Şi mi-au zis: "Uite, noi anul ăsta o să-ţi dăm un salariu cât să trăieşti şi să te gospodăreşti singur şi o să-ţi dăm şi o garso­nieră unde să poţi dormi. Dar cu o condiţie: după un an de zile, dacă nu intri la facultate, o să trebuiască să pleci". După un an, în seara în care s-au anunţat rezultatele, m-au aşteptat în gară, la butic, să le dau vestea. Îmi spuseseră deja: "Orice ar fi, chiar dacă nu iei, să ai curajul să vii să ne spui". Când am văzut că am intrat în sfârşit, de bucurie am mers şi am cumpărat o şampanie pe care am ascuns-o la spate, la pantaloni. M-am dus la ei cu o faţă tristă şi plouată, am intrat în con­signaţie şi m-am uitat în jos. Când m-au văzut aşa, au zis: "Stai liniştit, poţi rămâne în continuare la noi!". Dar când m-au luat în braţe, au dat de şampanie...

- Pare că ai avut multe întâlniri fericite în viaţa asta, că ai fost protejat de soartă. Crezi în destin?

- Da, cred enorm în întâlnirile astea care îţi schimbă drumul, care te schimbă şi te fac să creşti. Am avut parte de întâlniri providenţiale toată viaţa mea. Şi m-am bucurat enorm când, mai târziu, am putut să dau şi eu ceva înapoi tuturor acestor oameni care au crezut în mine şi faţă de care mi-am putut deschide sufletul în nişte momente în care nu mi-aş fi permis să-i încarc cu greutăţi sufleteşti pe propriii mei părinţi.

"În producţia din străinătate poţi greşi doar o singură dată"

- Iată-te acum de ani buni în liga mare a filmului european. Ai fost chiar unul dintre primii actori români care au ieşit în lume.

- În film, am fost autodidact, pentru că noi nu aveam o şcoală de film înainte de revoluţie. Abia după 1990 au început să se facă diverse co-pro­ducţii franceze sau americane. Ţin minte că atunci, la o filmare, un regizor american mi-a zis: "Vlad, voi, românii, sunteţi actori buni, dar aveţi o mare problemă, daţi prea mult din mâini la ca­dru". (râde) Ei bine, cu echipele astea am învăţat din mers, direct pe platou, să fac film. Acolo i-am vă­zut pe marii actori cum se pregătesc, cum dis­cu­tă, cum lucrează pe set. Şi am înţeles că în pro­ducţia din străinătate poţi greşi doar o singură da­tă. A doua oară nu mai apuci, că nu ţi se mai dă oca­zia. E o lume extrem de mică şi oamenii vor­besc între ei şi cer mereu informaţii despre cum eşti ca om şi cum te comporţi la filmări. Orice greşeală poate fi fatală. Un exemplu bun e chiar re­laţia cu agentul meu, cu care am început să lu­crez după ce "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" a câştigat Palme d'Or la Cannes. Relaţie care era cât pe ce să se scrântească din cauza unui mic detaliu. Eu aveam la vremea aceea un telefon obişnuit, iar mail-ul mi-l veri­fi­cam de pe computer, doar o dată pe săptămână. Agen­tul îmi tot trimitea propuneri de roluri, dar eu nu le vedeam la timp şi le pierdeam. A treia oară când s-a întâm­plat, m-a sunat direct şi mi-a zis: "Vlad, tu îţi doreşti să lucrăm îm­preună? Da­că da, după ce în­chizi telefonul, intri în primul magazin şi-ţi cum­peri un smart­phone şi răspunzi la mail-uri instant". În clipa aia, m-am trezit brusc, am mers direct şi mi-am cumpărat te­lefon. Acum, îi răs­pund chiar înainte de a-mi scrie. (râde)

- Cum sunt priviţi actorii români în stră­inătate? Te-ai sim­ţit vreodată "român"?

- Niciodată! Acolo nu există decât o reli­gie, aia a talentului şi seriozităţii. Contează doar profesionalismul, indiferent ce origine ai. Dacă îţi faci treaba bine, respectul faţă de tine creşte la cote uria­şe. Când am filmat pentru "Snowpiercer", am stat do­uă ore la ma­chiaj, fiindcă aveam un machiaj greu, şi apoi am aşteptat 10 ore în cabină să în­cea­pă filmarea, fi­indcă nu reuşeau să termine o altă scenă. M-au che­mat pe set, dar n-am apucat să filmăm, că după 15 minute a trebuit să ne oprim, fiindcă se încheia ziua de filmare (iar la ei asta se respectă cu sfin­ţenie). Ei bine, imediat a venit la mine regizorul filmului, Bong Joon-ho, să-şi ceară mii de scuze că a trebuit să aştept, iar apoi a venit producătorul să-mi spună că la hotel mă aşteaptă o oră şi jumătate de masaj gata achitată, ca să mă relaxez. Şi toate astea, pentru o zi de filmare care era ori­cum plătită, chiar dacă nu am lucrat. Mie, venit din România, mi-a venit să şi râd. De câte ori n-am filmat eu ore suplimentare aici, fără să primesc un leu!

- În Occident, filmul românesc e adulat, în timp ce în România e hulit şi nu face încasări. Cum îţi explici lipsa asta de apetit a românilor pentru filmele Noului Val?

- Nici eu nu înţeleg reacţia asta de rezistenţă, de ce le consideră atât de mizerabiliste. Sunt pesemne oameni care cred că se pot vindeca de toată ruşinea pe care am trăit-o ca naţiune, as­cun­zând-o sub preş. Or, lucrurile nu stau aşa. Ce au făcut Mungiu sau Porumboiu a fost să subli­meze nişte realităţi într-un act artistic. A fost un gest de exorcizare şi asta mi se pare extraor­dinar. Poate că lipsa asta de apetit spune multe despre incapacitatea noastră de a digera trecutul, de a face pace cu el. E ca atunci când refuzi să mergi la psiholog pentru că nu vrei să priveşti obiectiv greşelile vieţii tale.

"Îmi plac oamenii care-şi păstrează inocenţa"

- De la succesul tău la Cannes a trecut mai bine de un deceniu, în care ai lucrat fără în­trerupere. Te-au schimbat toţi anii ăştia?

- Nu au schimbat nimic din ce eram eu cu adevărat, dar m-au echilibrat foarte tare. Sunt eu însumi uluit de felul în care oamenii se rapor­tează la mine, cu un soi de reticenţă în a mă in­vita la diverse evenimente sau festivaluri, con­vinşi fiind că, la valoarea mea, n-o să merg ni­cio­dată. Tot ce pot să vă spun e că, dacă nu mi-a luat Dumnezeu minţile la Cannes după Palme d'Or, n-o să mi le ia nici acum. Sunt fericit că am putut trăi tot ce ni s-a întâmplat atunci, cu o bucurie din asta pură, de copii. Îmi plac oamenii care reacţionează aşa, care-şi păstrează inocenţa. Mi-ar plăcea să cred că nu mi-am pierdut-o nici eu.

- În ciuda faptului că anul ăsta împlineşti 50 de ani?

- Toată lumea spune că la 50 de ani ai o criză. Nu criza asta mă sperie, ci mai degrabă faptul că nu o văd venind. O fi ceva în nere­gulă cu mine? (râ­de) Cred că am păs­trat un fond genetic bun de la botoşă­nenii mei, oameni cuminţi şi la locul lor. Sigur că Bucu­reştiul m-a învăţat să-mi dezvolt teh­ni­cile de supravie­ţuire, aici nu merge să fii naiv şi visător. Dar chiar şi aşa, nu cred că aş mai pu­tea-o lua razna, la cât de mult lucrez. Actoria mă ţine cu picioarele pe pă­mânt.

- Dar de obo­sit, nu oboseşti ni­cio­dată? Eşti a­proa­pe mereu în fil­mări sau repetiţii.

- Ba da, mai obo­sesc şi eu. Nu pot trăi doar pentru actorie, mai am nevoie şi de altceva. De o discuţie sinceră, cum e asta pe care o purtăm acum, de o carte mişto. De clipele când stau singur seara şi mai scriu câte ceva. Dacă n-ar exista toate bucăţile astea de viaţă normală, n-aş avea din ce să mă încarc. Vara trecută chiar m-am bucurat că nu am avut nimic de filmat şi am plecat în Grecia, unde am stat trei luni, am cules smo­chine şi am făcut tot felul de lucruri fără nicio legătură cu meseria mea. Datorită profesiei, mi s-a îndeplinit un alt vis pe care l-am avut de mic, ăla de a călători. Actoria m-a dus, Slavă Domnului, peste tot. Dar una dintre tristeţile mele e că văd şi trăiesc lucruri foarte frumoase şi nu am cu cine le împărtăşi.

"N-aş vrea să fiu partenerul de viaţă al unei femei care acasă e când Anna Karenina, când Vitoria Lipan"

- Eşti singur în perioada asta a vieţii tale?

- Da, sunt singur. Probabil şi din cauza faptu­lui că lucrez foarte mult, filmul îşi cere şi el sa­crificiile lui. Sau poate aşa a fost să fie, lucrurile astea se întâmplă sau nu se întâmplă. Ce pot să fac acum? Pentru asta nu pot face un casting! (râ­de) Cert e că simt că lipseşte cineva de lângă mine. Oricâtă bucurie mi-ar aduce un rol bun, dra­gostea e altceva.

- Ştii cum se zice în breasla voastră: toate ca toate, numai să nu te îndrăgosteşti de-o actriţă!

- Hahaha! Eu n-am niciun principiu, în dra­goste, e loterie. Dar adevărul e că am văzut şi eu o grămadă de actori sau de actriţe care pur şi sim­plu uită să se mai întoarcă la ei înşişi. Le place mult să rămână înconjuraţi de personaje, cu aerul ăsta misterios, de neînţeles, care pentru mine e foar­te comic. N-aş vrea să fiu partenerul de viaţă al unei femei care acasă e când Anna Karenina, când Vitoria Lipan. Dem Rădulescu ne spunea la cursuri: "Dragă, nu vă pierdeţi buletinul!". Dacă îl joci pe Othello şi chiar crezi că eşti Othello, gâtui câte o Desdemona la fiecare spectacol. Ori­cum, graniţa dintre ficţiune şi realitate la actori e pe muche, dacă începi să te mai confunzi şi cu personajul, o iei razna.

- Tu cum faci ca cele trăite pe scenă să nu te locuiască mai departe şi după ce ai plecat acasă?

- Îmi fac un duş psihic. Aşa cum înainte de fiecare filmare, îmi acord un timp ca să adun energiile personajului la mine, tot aşa, după ce am terminat un rol, îmi dau timp să mă adun şi să merg acasă, omul care sunt în buletin. Actorii nu sunt supraoameni. Sunt doar mult mai empatici, pentru că şi-au antrenat deschiderea asta, au altă percepţie asupra întâmplărilor cotidiene, sunt ca nişte bureţi care absorb toate emoţiile pe care le întâlnesc. Eu, de pildă, dacă văd că cineva plânge pe stradă, simt nevoia să mă opresc, să văd ce se în­tâmplă cu omul ăla. Mă interesează pur şi sim­plu natura umană. De aia cred că atunci când vine vorba de relaţii, actorii au nevoie din partea ce­luilalt în primul rând de acceptare şi înţelegere pen­tru felul ăsta al lor de a fi. Acceptare şi înţele­gere, pe care eu, unul, sunt gata să le ofer la rândul meu. Ca să rămână frumoasă, dragostea trebuie să fie ca atunci când adie vântul şi doi co­paci îşi ating crengile, şi apoi iar se depărtează şi iar se ating. Are nevoie de mult spaţiu şi de mult aer, de tot jocul ăsta de apro­pie­re şi depărtare. Iar eu visez să am lângă mine un om liber şi independent. Nu mi-a plăcut niciodată să iau în posesie.

Foto: GULIVER/GETTY, MEDIAFAX (2), HI FILM PRODUCTION (2), IONUŢ RUSU