VLAD IVANOV - "Dacă nu mi-a luat Dumnezeu mințile după Palme d'Or, n-o să mi le ia nici acum!"

Dia Radu
- Rolul din "4 luni, 3 săptămâni și 2 zile" i-a deschis ușa cinemaului european și l-a plasat pe orbită. De atunci a jucat neobosit în zeci de producții românești și străine. S-a spus despre el că e «cel mai bun actor rău», iar despre Samir, personajul jucat de el în «Câini», că "e cel mai rău personaj de la diavol încoace". Dar pe cât de capabil să stârnească frica e Vlad Ivanov pe marile ecrane, pe atât de blând, carismatic și binevoitor e în viața de zi cu zi. Interviu cu un actor care, în ciuda recunoașterii și a premiilor, nu și-a trădat nici normalitatea, nici bunul simț -

"Mi-ar fi plăcut să fiu pe vasul lui Jacques Yves Cousteau"

- Dragă Vlad, ai jucat atâtea roluri magistrale de criminali și psihopați, că și zâmbetul tău din timpul interviului pare destul de suspect.

- Hahaha! Până și mie mi s-a făcut frică de mine, după ce m-am văzut în unele roluri. Lumea e șocată să descopere că sunt un om foarte blând. Mă văd bine dispus și zâmbitor și se miră că sunt nor­mal. (râde) Ca și cum dacă aș fi un mare actor cu carieră internațională, ar trebui să fiu neapărat cu nasul pe sus. Dar să știi că bucuria și nor­malitatea asta din mine sunt autentice și au existat dintot­deauna. Am fost de mic un copil foarte vesel și pus pe glu­me, colegii se băteau să stea cu mine în bancă.

- Unde ai copilărit, Vlad?

- La Botoșani, într-o fa­milie de lipoveni. Eu am mai prins copilăria aia frumoasă și liberă, în natură, cu julituri, cu urcat prin copaci, cu plecat prin pădure în căutarea como­rilor, cu jocuri de exploratori inspirate din Jules Verne și din "Cireșarii". Eram mai ales fascinat de filmele lui Jacques Yves Cousteau. Țin minte că la un interviu am fost întrebat odată ce mi-ar fi plăcut să fac, dacă nu aș fi devenit actor. Și i-am răspuns: "Mi-ar fi plăcut să fiu pe vasul lui Jacques Yves Cousteau". Universul pesemne m-a auzit, și vara trecută, la invitația unui regizor slovac cu care am lucrat, am mers să navighez timp de o săptămână pe Oceanul Atlantic, aproape de coastele Scoției. Am prins furtună de gradul 10 pe mare, timp de 20 de ore încontinuu. Eram alb ca creta și mi-a fost atât de rău că nici nu mai aveam ce să vomit. Am jurat că nu mai fac sailing niciodată. Așa că s-a spulberat și visul din copilărie.

- Noroc că ai rămas cu actoria...

- Joaca de-a actoria a început în școala generală, la cercul de literatură română. Profesoara mea m-a văzut în niște spectacole și m-a încurajat să mă iau în serios. Dintr-un ziar local am aflat că Școala Populară de Artă dă concurs pentru secția de actorie și am mers acolo. De atunci, nu doar percepția asupra acestei meserii mi s-a schimbat radical, ci și viața mea, a omului Vlad Ivanov. Am întâlnit acolo doi oameni remarcabili, actori la Teatrul Municipal, Silvia și Teodor Brătescu, care m-au responsabilizat, m-au învățat lucruri, m-au făcut să citesc, m-au pus pur și simplu pe șină. Cred că am fost pariul lor. De la ei am învățat să nu mă mai risipesc aiurea și tot ei m-au făcut să mă întreb cu adevărat de ce vreau să fac meseria asta.

"De câte ori pot, bântui cu prietenii mei prin satele din Piatra Craiului"

- Și până la urmă de ce o faci? Mulți sunt atrași de scenă pentru că își doresc lumina reflectoarelor. Dar tu ești unul dintre cei mai discreți actori pe care îi cunosc.

- Pentru că asta știu să fac cel mai bine și pentru că, făcând această meserie, pe lângă faptul că primesc eu foarte mult de la public și de la oamenii cu care lucrez, pot să și întorc ceva altora, să pun oamenii pe gân­duri, să le aduc în dar niște stări. E pur și simplu bucuria de a fi mereu în schim­bare, mereu într-un dialog cu partenerii de scenă. E schimbul ăsta de energie cu publicul, care îmi dă foarte mult. Cum spu­nea Victor Reben­giuc: "Nu doar noi trebuie să fim talentați, și publicul trebuie să fie! Că altfel nu poate primi ce avem de ofe­rit." Partea socială a faptului că sunt actor mă interesează prea pu­țin. Dau rar inter­viuri, nu am o viață bo­emă, nu ies la re­cepții să mă vadă lu­mea. Profesia mă pune destul în fața reflec­toa­relor și îmi ajunge. Îmi face mult mai bine să stau retras.

- Care sunt bucuriile omului Vlad Ivanov, bucuriile din afara scenei sau a platoului de filmare?

- Îmi place să ies cu prietenii mei, care nu sunt neapărat actori, să discut tot felul de lucruri din toate domeniile. Îmi place să merg pe munte, muntele mă încarcă enorm. Îmi amintesc niște momente când am coborât din Bucegi în satul meu de suflet, Sohodol, când pentru câteva secunde a fost atât de liniște, că nu s-a auzit nici măcar vân­tul. De câte ori pot, bântui cu prietenii mei prin satele din Piatra Craiului sau din Bucegi, mă îm­prietenesc cu sătenii, seara când ajung la crâșmă le ofer tuturor câte-o bere și apoi stăm și trăn­că­nim. Ei ne povestesc de-ale satului, noi le spunem ce se întâmplă prin Capitală. Iar când se lasă întu­nericul, plecăm așa, pe uliță, și uneori se-ntâm­plă să și cântăm. Totul e altfel acolo, în sa­tele astea uitate de lume. E viață pură, nemăsluită.

- Hai să ne întoarcem puțin la momentul în care ai venit în Capitală. Umblă vorba că a trebuit să dai de trei ori examen să intri la Teatru.

- Tata a suferit foarte tare când am picat a treia oară, mai ales că m-a susținut enorm. Dar eu eram și mai trist de tristețea lor. Și fiindcă n-am mai vrut să fiu pentru ei o povară, anul ăla am decis să stau în București și m-am angajat vânzător de consignație în Gara de Nord. În anii '90, Gara de Nord era cel mai rău famat loc al Bucureștiului, toată mizeria umană a Capitalei se scurgea noap­tea în gară. Dar în toată mocirla aia, am întâlnit doi oameni extraordinari, pe patronii mei de atunci, care m-au adoptat ca pe copilul lor. Au vă­zut în mine un puști pasionat de teatru care vrea să câștige bani, să se întrețină și să intre la facul­tate. Și mi-au zis: "Uite, noi anul ăsta o să-ți dăm un salariu cât să trăiești și să te gospodărești singur și o să-ți dăm și o garso­nieră unde să poți dormi. Dar cu o condiție: după un an de zile, dacă nu intri la facultate, o să trebuiască să pleci". După un an, în seara în care s-au anunțat rezultatele, m-au așteptat în gară, la butic, să le dau vestea. Îmi spuseseră deja: "Orice ar fi, chiar dacă nu iei, să ai curajul să vii să ne spui". Când am văzut că am intrat în sfârșit, de bucurie am mers și am cumpărat o șampanie pe care am ascuns-o la spate, la pantaloni. M-am dus la ei cu o față tristă și plouată, am intrat în con­signație și m-am uitat în jos. Când m-au văzut așa, au zis: "Stai liniștit, poți rămâne în continuare la noi!". Dar când m-au luat în brațe, au dat de șampanie...

- Pare că ai avut multe întâlniri fericite în viața asta, că ai fost protejat de soartă. Crezi în destin?

- Da, cred enorm în întâlnirile astea care îți schimbă drumul, care te schimbă și te fac să crești. Am avut parte de întâlniri providențiale toată viața mea. Și m-am bucurat enorm când, mai târziu, am putut să dau și eu ceva înapoi tuturor acestor oameni care au crezut în mine și față de care mi-am putut deschide sufletul în niște momente în care nu mi-aș fi permis să-i încarc cu greutăți sufletești pe propriii mei părinți.

"În producția din străinătate poți greși doar o singură dată"

- Iată-te acum de ani buni în liga mare a filmului european. Ai fost chiar unul dintre primii actori români care au ieșit în lume.

- În film, am fost autodidact, pentru că noi nu aveam o școală de film înainte de revoluție. Abia după 1990 au început să se facă diverse co-pro­ducții franceze sau americane. Țin minte că atunci, la o filmare, un regizor american mi-a zis: "Vlad, voi, românii, sunteți actori buni, dar aveți o mare problemă, dați prea mult din mâini la ca­dru". (râde) Ei bine, cu echipele astea am învățat din mers, direct pe platou, să fac film. Acolo i-am vă­zut pe marii actori cum se pregătesc, cum dis­cu­tă, cum lucrează pe set. Și am înțeles că în pro­ducția din străinătate poți greși doar o singură da­tă. A doua oară nu mai apuci, că nu ți se mai dă oca­zia. E o lume extrem de mică și oamenii vor­besc între ei și cer mereu informații despre cum ești ca om și cum te comporți la filmări. Orice greșeală poate fi fatală. Un exemplu bun e chiar re­lația cu agentul meu, cu care am început să lu­crez după ce "4 luni, 3 săptămâni și 2 zile" a câștigat Palme d'Or la Cannes. Relație care era cât pe ce să se scrântească din cauza unui mic detaliu. Eu aveam la vremea aceea un telefon obișnuit, iar mail-ul mi-l veri­fi­cam de pe computer, doar o dată pe săptămână. Agen­tul îmi tot trimitea propuneri de roluri, dar eu nu le vedeam la timp și le pierdeam. A treia oară când s-a întâm­plat, m-a sunat direct și mi-a zis: "Vlad, tu îți dorești să lucrăm îm­preună? Da­că da, după ce în­chizi telefonul, intri în primul magazin și-ți cum­peri un smart­phone și răspunzi la mail-uri instant". În clipa aia, m-am trezit brusc, am mers direct și mi-am cumpărat te­lefon. Acum, îi răs­pund chiar înainte de a-mi scrie. (râde)

- Cum sunt priviți actorii români în stră­inătate? Te-ai sim­țit vreodată "român"?

- Niciodată! Acolo nu există decât o reli­gie, aia a talentului și seriozității. Contează doar profesionalismul, indiferent ce origine ai. Dacă îți faci treaba bine, respectul față de tine crește la cote uria­șe. Când am filmat pentru "Snowpiercer", am stat do­uă ore la ma­chiaj, fiindcă aveam un machiaj greu, și apoi am așteptat 10 ore în cabină să în­cea­pă filmarea, fi­indcă nu reușeau să termine o altă scenă. M-au che­mat pe set, dar n-am apucat să filmăm, că după 15 minute a trebuit să ne oprim, fiindcă se încheia ziua de filmare (iar la ei asta se respectă cu sfin­țenie). Ei bine, imediat a venit la mine regizorul filmului, Bong Joon-ho, să-și ceară mii de scuze că a trebuit să aștept, iar apoi a venit producătorul să-mi spună că la hotel mă așteaptă o oră și jumătate de masaj gata achitată, ca să mă relaxez. Și toate astea, pentru o zi de filmare care era ori­cum plătită, chiar dacă nu am lucrat. Mie, venit din România, mi-a venit să și râd. De câte ori n-am filmat eu ore suplimentare aici, fără să primesc un leu!

- În Occident, filmul românesc e adulat, în timp ce în România e hulit și nu face încasări. Cum îți explici lipsa asta de apetit a românilor pentru filmele Noului Val?

- Nici eu nu înțeleg reacția asta de rezistență, de ce le consideră atât de mizerabiliste. Sunt pesemne oameni care cred că se pot vindeca de toată rușinea pe care am trăit-o ca națiune, as­cun­zând-o sub preș. Or, lucrurile nu stau așa. Ce au făcut Mungiu sau Porumboiu a fost să subli­meze niște realități într-un act artistic. A fost un gest de exorcizare și asta mi se pare extraor­dinar. Poate că lipsa asta de apetit spune multe despre incapacitatea noastră de a digera trecutul, de a face pace cu el. E ca atunci când refuzi să mergi la psiholog pentru că nu vrei să privești obiectiv greșelile vieții tale.

"Îmi plac oamenii care-și păstrează inocența"

- De la succesul tău la Cannes a trecut mai bine de un deceniu, în care ai lucrat fără în­trerupere. Te-au schimbat toți anii ăștia?

- Nu au schimbat nimic din ce eram eu cu adevărat, dar m-au echilibrat foarte tare. Sunt eu însumi uluit de felul în care oamenii se rapor­tează la mine, cu un soi de reticență în a mă in­vita la diverse evenimente sau festivaluri, con­vinși fiind că, la valoarea mea, n-o să merg ni­cio­dată. Tot ce pot să vă spun e că, dacă nu mi-a luat Dumnezeu mințile la Cannes după Palme d'Or, n-o să mi le ia nici acum. Sunt fericit că am putut trăi tot ce ni s-a întâmplat atunci, cu o bucurie din asta pură, de copii. Îmi plac oamenii care reacționează așa, care-și păstrează inocența. Mi-ar plăcea să cred că nu mi-am pierdut-o nici eu.

- În ciuda faptului că anul ăsta împlinești 50 de ani?

- Toată lumea spune că la 50 de ani ai o criză. Nu criza asta mă sperie, ci mai degrabă faptul că nu o văd venind. O fi ceva în nere­gulă cu mine? (râ­de) Cred că am păs­trat un fond genetic bun de la botoșă­nenii mei, oameni cuminți și la locul lor. Sigur că Bucu­reștiul m-a învățat să-mi dezvolt teh­ni­cile de supravie­țuire, aici nu merge să fii naiv și visător. Dar chiar și așa, nu cred că aș mai pu­tea-o lua razna, la cât de mult lucrez. Actoria mă ține cu picioarele pe pă­mânt.

- Dar de obo­sit, nu obosești ni­cio­dată? Ești a­proa­pe mereu în fil­mări sau repetiții.

- Ba da, mai obo­sesc și eu. Nu pot trăi doar pentru actorie, mai am nevoie și de altceva. De o discuție sinceră, cum e asta pe care o purtăm acum, de o carte mișto. De clipele când stau singur seara și mai scriu câte ceva. Dacă n-ar exista toate bucățile astea de viață normală, n-aș avea din ce să mă încarc. Vara trecută chiar m-am bucurat că nu am avut nimic de filmat și am plecat în Grecia, unde am stat trei luni, am cules smo­chine și am făcut tot felul de lucruri fără nicio legătură cu meseria mea. Datorită profesiei, mi s-a îndeplinit un alt vis pe care l-am avut de mic, ăla de a călători. Actoria m-a dus, Slavă Domnului, peste tot. Dar una dintre tristețile mele e că văd și trăiesc lucruri foarte frumoase și nu am cu cine le împărtăși.

"N-aș vrea să fiu partenerul de viață al unei femei care acasă e când Anna Karenina, când Vitoria Lipan"

- Ești singur în perioada asta a vieții tale?

- Da, sunt singur. Probabil și din cauza faptu­lui că lucrez foarte mult, filmul își cere și el sa­crificiile lui. Sau poate așa a fost să fie, lucrurile astea se întâmplă sau nu se întâmplă. Ce pot să fac acum? Pentru asta nu pot face un casting! (râ­de) Cert e că simt că lipsește cineva de lângă mine. Oricâtă bucurie mi-ar aduce un rol bun, dra­gostea e altceva.

- Știi cum se zice în breasla voastră: toate ca toate, numai să nu te îndrăgostești de-o actriță!

- Hahaha! Eu n-am niciun principiu, în dra­goste, e loterie. Dar adevărul e că am văzut și eu o grămadă de actori sau de actrițe care pur și sim­plu uită să se mai întoarcă la ei înșiși. Le place mult să rămână înconjurați de personaje, cu aerul ăsta misterios, de neînțeles, care pentru mine e foar­te comic. N-aș vrea să fiu partenerul de viață al unei femei care acasă e când Anna Karenina, când Vitoria Lipan. Dem Rădulescu ne spunea la cursuri: "Dragă, nu vă pierdeți buletinul!". Dacă îl joci pe Othello și chiar crezi că ești Othello, gâtui câte o Desdemona la fiecare spectacol. Ori­cum, granița dintre ficțiune și realitate la actori e pe muche, dacă începi să te mai confunzi și cu personajul, o iei razna.

- Tu cum faci ca cele trăite pe scenă să nu te locuiască mai departe și după ce ai plecat acasă?

- Îmi fac un duș psihic. Așa cum înainte de fiecare filmare, îmi acord un timp ca să adun energiile personajului la mine, tot așa, după ce am terminat un rol, îmi dau timp să mă adun și să merg acasă, omul care sunt în buletin. Actorii nu sunt supraoameni. Sunt doar mult mai empatici, pentru că și-au antrenat deschiderea asta, au altă percepție asupra întâmplărilor cotidiene, sunt ca niște bureți care absorb toate emoțiile pe care le întâlnesc. Eu, de pildă, dacă văd că cineva plânge pe stradă, simt nevoia să mă opresc, să văd ce se în­tâmplă cu omul ăla. Mă interesează pur și sim­plu natura umană. De aia cred că atunci când vine vorba de relații, actorii au nevoie din partea ce­luilalt în primul rând de acceptare și înțelegere pen­tru felul ăsta al lor de a fi. Acceptare și înțele­gere, pe care eu, unul, sunt gata să le ofer la rândul meu. Ca să rămână frumoasă, dragostea trebuie să fie ca atunci când adie vântul și doi co­paci își ating crengile, și apoi iar se depărtează și iar se ating. Are nevoie de mult spațiu și de mult aer, de tot jocul ăsta de apro­pie­re și depărtare. Iar eu visez să am lângă mine un om liber și independent. Nu mi-a plăcut niciodată să iau în posesie.

Foto: GULIVER/GETTY, MEDIAFAX (2), HI FILM PRODUCTION (2), IONUȚ RUSU