Tata Ion şi Mama Ioana

Când Lenuţa, mama mea, a fost înfiată de bunicii adoptivi, Torica şi Ilie Curelea din Bărbăteşti, bunicii mei naturali, mama Ioana şi tata Ion Sclamna din Baia de Fier, au rămas la munte, împreună cu ceilalţi 6 copii ai lor.

Împlinisem trei ani când tata Ilie, prieten din primul război mondial cu tata Ion, a înjugat boii, a aşternut pături groase şi m-a îndemnat să plecăm la drum, la ora 3 din noapte, ca să ajungem la Baia în seara următoare. Erau de străbătut 45 de kilometri, iar bieţii plăvani, deşi potcoviţi, mergeau cu greu atâta amar de drum. Puţine lucruri îmi amintesc din prima vizită la familia mamei. Amintirile adevărate vin de mai târziu, de când eram în clasele primare şi nu era vacanţă în care să nu mă duc la Baia. Nu mai luam boii, luam tre­nul şi camioanele care veneau cu buşteni la Târgu Căr­buneşti. Mama, împovărată cu sora mea cea mică, Maria, îi căuta pe şoferii cumsecade, ba pe Duguleanu, ba pe unchiul Dungan, ba pe Flitan din Cernădia... Odată ajunşi la Baia, coboram la fabrica de scânduri din centrul comunei şi o luam pe jos, spre munte. Casa în ca­re a crescut mama semăna cu casele din Mărginimea Si­biului, era albă, cu etaj şi avea un pârâu vioi pe sub cunie (bucătărie), şerpuind spre grădină, pe lângă mărul cel dulce. Primul drum spre acest lăcaş al copilăriei nu l-am uitat niciodată. De cum ajungeam la curba apro­piată de casă, zăream pe prispă chipul bunicului pri­vind la vale către şosea, peste casele lui Căiţă şi Cudică Pistolescu. Ne aştepta, ştia că venim, îi trimisese mama o carte poştală. Îl recunoştea de la distanţă, mânând boii, pe vechiul său "frate", Ilie, cu care petrecuse un timp la Oituz şi Mărăşeşti, ca observator de artilerie. Cobora agale şi deschidea porţile, apoi mă lua în braţe, aplecându-se peste loitre şi înţepându-mă cu mustaţa. Îi plăcea să-şi sărute nepoţii, iar eu voi deveni sărbă­to­ritul numărul unu dintre veri. Eram 14: Petrică, Dorina (mare), eu, Victoria, Maria, Titel, Mioara, Ionel, Ale­xan­dru, Dorina (mică), Cosmin, Mitică, Lenuţa, Cos­tinel. Toţi trăiesc, dar puţini mai dau o veste despre viaţa lor... După ce urcam în tinda de scânduri şlefuite, alu­necam ca pe derdeluş. În partea de jos era cunia. Locul vrăjit în care mama Ioana, lăsând boalii durerea de cap care o chinuia toată ziua, cu cămaşa ei mereu albă şi şorţul negru, cocea pâine într-un cuptor zidit în perete. Era cald în cunie, mirosea a friptură, a mujdei de usturoi şi a... grafit. Unchiul Diţu lucra la flotaţia de grafit şi adusese mirosul acasă. Cum venea el în pauza de prânz, ne aşezam la masa joasă, cu trei picioare. Tata Ion îşi în­cepea rolul de stăpân al casei. La semnul lui, toţi ne ridicam de pe scăunele şi spuneam Tatăl Nostru. "Poftă bună", zicea apoi sobru, scoţându-şi briceagul să taie pâi­nea. Erau cuţite pe masă, dar ciobanul e învăţat cu bri­ceagul lui. Când eram mai mulţi nepoţi de faţă, nu uita să ne avertizeze: "Nimeni nu vorbeşte când mă­nân­că. Nimeni nu soarbe ciorba. Dacă nu ascultaţi, îl dau jos din cui pe moş Nicolae". Când plecam în sat, la pră­vălie sau la vecini, ne sfătuia calm: "Nu scuipaţi, nu în­juraţi, nu vorbiţi urât. Să nu aud că spune vreunul miş­to. E un cuvânt prea urât pentru români". Peste drum de casă, scotea mereu fum varniţa familiei. O dată la trei săptămâni, bunicul lua varul şi pleca să-l vândă la câmpie, spre Filiaşi. Uneori, veneau căruţe şi-l încărcau fierbinte, direct din groapă. Aşa au fost primele mele va­canţe. Tata Ion şi mama Ioana şi tata Ilie şi mama Torica au dispărut demult. Odată cu ei, a început să piară şi satul românesc. Acestea ar putea fi ultimele amintiri ale unor timpuri care nu vor mai fi vreodată.