A zărit-o (pitulată sub o mașină), mică și neagră, atât de neagră, încât părea îmbibată în tuș. Ziceai că este (Doamne, iartă-mă!) un pui de drac vlăguit, cu ochii cenușii ca oțelul. Era în iarna grea a lui 1984. Diana ieșise afară, mirată de dezlănțuirea grandioasă a fulgilor ce se transformaseră într-o prăpădenie albă, deșertată ca o osândă peste bătrânul Tomis. Rebegit de frig, pisicul privea prostit la covorul moale care-i înghețase labele. Nu-i plăcea! Din când în când, și le scutura amărât. Când l-a strigat și s-au privit, a fost dragoste la prima vedere. A răspuns, fără să se lase rugat, mieunând stins. Părea liniștit și împăcat în brațele ei, așa încât fetița l-a adus acasă. A făcut mai întâi un tur de recunoaștere, a lipăit laptele cald, apoi și-a găsit un locșor lângă radiator. A rămas la noi...
Numele l-a căpătat printr-un joc al întâmplării. Fiică-mea îi povestea surorii mele, Monica, o șotie de la școală, pomenind des numele eroinei (femeia de serviciu) - tanti Mița. Leneș și somnolent, la cuvântul "Mița", pisoiul a reacționat mijind ochii și scâncind slab. Chicotind, cele două au tăbărât pe el: "Aaa... Deci așa te cheamă, hoțule...". "Hoțul" s-a mai sforțat puțin ca să deschidă ochii. Ele au decretat: "Pentru că ești mic și ești fetiță, îți vom spune Mițuca!".
Toate pisicile adoră peștele. Ea însă se dădea în vânt după el. Aproape că-i curgeau băluțele când simțea mirosul. Înnebunea, pur și simplu... Odată, în timp ce în cuptor se rumenea o tavă mare cu plachie, s-a nimerit singură în încăpere. Când, după un timp am intrat și noi, priveliștea era dezolantă. Negăsind peștele, a devenit colerică și a făcut vraiște prăjiturile de cofetărie aflate pe masă, într-un pachet... Frișca era peste tot. Ca în filmele vechi, după clasica bătaie cu frișcă. În mijlocul dezastrului, Mițuca stătea spășită... Mustățile și labele albe și dulci o transformaseră pe ea însăși într-o prăjitură vie. Cu tot regretul, i s-a aplicat atunci o lecție. A fost băgată, cu toată opoziția sa, cu botul în mizeria de pe jos. Demnă, nu ne-a mai privit toată seara. În rest, relațiile erau OK! Cu coada ca un steag, pleca uneori în vizită, pășind atentă pe marginea balconului, în apartamentul vecinilor. Țineam cu toții la ea, însă fetița mea Diana și sora mea, Monica, erau topite, pur și simplu. Era Mițuca lor, sufletul lor. O răsfățau din zori până în noapte, iar ea, șmechera, torcea și primea omagiile. După vreo doi ani, când se făcea curățenie în apartament, ieșind pe ușa întredeschisă (cum ieșise de atâtea ori), nu s-a mai întors. Nu cred că a fost o evadare premeditată. Nu era un animăluț boem, ci unul care iubea tihna și viața idilică. I s-a întâmplat cu siguranță ceva. Optimistă, Diana mai speră totuși că într-o zi Mițuca se va întoarce acasă. Ar plăti cu toate prăjiturile de pe lume.
ELENA C. - București