Într-o după-amiază de sâmbătă, stătea de poveşti cu mătuşa Agripina, bocitoarea din filmul Baltagul, în atmosfera intimă a unei odăi ţărăneşti din spaţiul Muzeului de Etnografie din oraşul Vatra Dornei. Erau triste poveştile mătuşii, cu stoluri de păsări negre prevestitoare de moarte, cu inimi sfâşiate de dor... "Înfloresc pe văi bujorii/ Vin de la război feciorii...". Dar printre puţinii feciori întorşi de la război nu l-a aflat şi pe Niculai, omul ei cel drag. Erau cu totul transpuşi în lumea aceea năpăstuită, când, deodată, geamurile ferestrei de la odaie au prins a zbârnâi ameninţător sub muşcătura tăioasă a unui cor de claxoane. Mătuşa Agripina s-a schimbat la faţă, ochii i s-au umezit şi a prins a-şi face semnul crucii. "Vai, Doamne, iar moarte de om! Că-s sătulă de-atâta moarte...". Povestitorul, care ştia despre ce-i vorba, a potolit-o: "Nu te teme mătuşă, că nu-i moarte de om. Îi o nuntă". "Cum nuntă?", s-a speriat ea. "Ptui, bată-i norocu de zăpăuci, că m-o băgat în spărieţi. D-apoi, dacă-i nuntă, să chiuie şi să se veselească, nu să claxoneze ca la mort. Şi când mă gândesc ce nunţi mai erau odată...". Adevăr grăia mătuşa Agripina, fie-i netulburat somnul de veci. Cât fast, câtă risipă de sentimente nobile şi curate. Nunta la români! Nu degeaba ilustrul etnograf şi folclorist, bucovineanul Simeon Florea Marian, a adunat, sub genericul "Nunta la români", sute şi sute de pagini despre datinile şi obiceiurile ce însoţeau acest unic eveniment. Aşa zicând, fata de măritat trebuia să fie harnică şi pricepută la toate treburile femeieşti (tors, ţesut, cusut) dar şi la cele bărbăteşti (cosit, cărăuşit), căci dacă i se îmbolnăvea bărbatul, cine să-i ia locul? Mai trebuia să fie "aşa cum o făcut-o mumă-sa". Dacă era d-altmintrălea, cum stâlpii cerdacului aveau ochi de văzut şi urechi de auzit, în timp ce alaiul nuntaşilor se deplasa spre biserică, vreun flăcău cu mâncărici la limbă rostea următoarea strigătură: "Mireasă cu ochii verzi, mâine seară ce-ai să vezi/ Ai să vezi ce-ai mai văzut/ Ş-ai să faci ce-ai mai făcut!". La auzul acestei strigături, mirele se înroşea ca focul, scrâşnea din măsele, şi mare lucru dacă nu se strica nunta. Ba se mai putea lăsa şi cu o sângeroasă bătălie între neamurile mirelui şi ale miresei. Odată, povesteam cele spuse de badea Cruceanu unui grup de tineri din Iaşi, la care o studentă a exclamat indignată: "Vai, ce primitivi, ce ostrogoţi nenorociţi! Pentru atâta lucru să-şi pună gheara în gât...". Aşa era pe atunci, şi poate că aşa ar trebui să fie şi astăzi. Un viitor mire ar trebui să aibă multe calităţi: hărnicia, statornicia, iar cuvântul dat - să fie mai presus decât legea scrisă. Să nu fie bătăuş, dar să ştie a se apăra în caz de nevoie. Cu alte cuvinte, să fie bărbat. Iar mireasa să fie floare. Cu ochii verzi sau albaştri, trupul să-i fie curat, ca pământul însămânţat prima oară. Şi dacă toate condiţiile erau îndeplinite, iar bătrânii, adică părinţii, cădeau la învoială asupra zestrei, urma nunta. Dar ce nuntă! Nuntă de împărat, căci aşa îl recomandau vătăjeii pe mire atunci când făceau invitaţiile: "Luminatu nostru împărat ne-o trimis să vă vestim şi să vă poftim...". Iar momentele care marcau ceremonialul, cum ar fi "luatul iertăciunii" şi "îmbroboditul miresei", aveau un profund substrat biblic. Astăzi, nunta aproape că s-a lepădat de straiul ei cel frumos şi argintat, devenind o banală petrecere, mult prea zgomotoasă, cu scopul de a împlini un profit în bani şi în obiecte de valoare... Căsniciile se desfac cu prea multă uşurinţă, chiar prin intermediul Internet-ului, iar miresele cu ochii verzi trec în alai spre biserică, vesele şi nepăsătoare, căci nimeni nu le mai strigă strigătura din străbuni.
Mireasă cu ochii verzi, mâine seară ce-ai să vezi...
Marelui povestitor din Vatra Dornei Ion Cruceanu, îi stăruia în minte o întâmplare petrecută cu mulţi ani în urmă.
Într-o după-amiază de sâmbătă, stătea de poveşti cu mătuşa Agripina, bocitoarea din filmul Baltagul, în atmosfera intimă a unei odăi ţărăneşti din spaţiul Muzeului de Etnografie din oraşul Vatra Dornei. Erau triste poveştile mătuşii, cu stoluri de păsări negre prevestitoare de moarte, cu inimi sfâşiate de dor... "Înfloresc pe văi bujorii/ Vin de la război feciorii...". Dar printre puţinii feciori întorşi de la război nu l-a aflat şi pe Niculai, omul ei cel drag. Erau cu totul transpuşi în lumea aceea năpăstuită, când, deodată, geamurile ferestrei de la odaie au prins a zbârnâi ameninţător sub muşcătura tăioasă a unui cor de claxoane. Mătuşa Agripina s-a schimbat la faţă, ochii i s-au umezit şi a prins a-şi face semnul crucii. "Vai, Doamne, iar moarte de om! Că-s sătulă de-atâta moarte...". Povestitorul, care ştia despre ce-i vorba, a potolit-o: "Nu te teme mătuşă, că nu-i moarte de om. Îi o nuntă". "Cum nuntă?", s-a speriat ea. "Ptui, bată-i norocu de zăpăuci, că m-o băgat în spărieţi. D-apoi, dacă-i nuntă, să chiuie şi să se veselească, nu să claxoneze ca la mort. Şi când mă gândesc ce nunţi mai erau odată...". Adevăr grăia mătuşa Agripina, fie-i netulburat somnul de veci. Cât fast, câtă risipă de sentimente nobile şi curate. Nunta la români! Nu degeaba ilustrul etnograf şi folclorist, bucovineanul Simeon Florea Marian, a adunat, sub genericul "Nunta la români", sute şi sute de pagini despre datinile şi obiceiurile ce însoţeau acest unic eveniment. Aşa zicând, fata de măritat trebuia să fie harnică şi pricepută la toate treburile femeieşti (tors, ţesut, cusut) dar şi la cele bărbăteşti (cosit, cărăuşit), căci dacă i se îmbolnăvea bărbatul, cine să-i ia locul? Mai trebuia să fie "aşa cum o făcut-o mumă-sa". Dacă era d-altmintrălea, cum stâlpii cerdacului aveau ochi de văzut şi urechi de auzit, în timp ce alaiul nuntaşilor se deplasa spre biserică, vreun flăcău cu mâncărici la limbă rostea următoarea strigătură: "Mireasă cu ochii verzi, mâine seară ce-ai să vezi/ Ai să vezi ce-ai mai văzut/ Ş-ai să faci ce-ai mai făcut!". La auzul acestei strigături, mirele se înroşea ca focul, scrâşnea din măsele, şi mare lucru dacă nu se strica nunta. Ba se mai putea lăsa şi cu o sângeroasă bătălie între neamurile mirelui şi ale miresei. Odată, povesteam cele spuse de badea Cruceanu unui grup de tineri din Iaşi, la care o studentă a exclamat indignată: "Vai, ce primitivi, ce ostrogoţi nenorociţi! Pentru atâta lucru să-şi pună gheara în gât...". Aşa era pe atunci, şi poate că aşa ar trebui să fie şi astăzi. Un viitor mire ar trebui să aibă multe calităţi: hărnicia, statornicia, iar cuvântul dat - să fie mai presus decât legea scrisă. Să nu fie bătăuş, dar să ştie a se apăra în caz de nevoie. Cu alte cuvinte, să fie bărbat. Iar mireasa să fie floare. Cu ochii verzi sau albaştri, trupul să-i fie curat, ca pământul însămânţat prima oară. Şi dacă toate condiţiile erau îndeplinite, iar bătrânii, adică părinţii, cădeau la învoială asupra zestrei, urma nunta. Dar ce nuntă! Nuntă de împărat, căci aşa îl recomandau vătăjeii pe mire atunci când făceau invitaţiile: "Luminatu nostru împărat ne-o trimis să vă vestim şi să vă poftim...". Iar momentele care marcau ceremonialul, cum ar fi "luatul iertăciunii" şi "îmbroboditul miresei", aveau un profund substrat biblic. Astăzi, nunta aproape că s-a lepădat de straiul ei cel frumos şi argintat, devenind o banală petrecere, mult prea zgomotoasă, cu scopul de a împlini un profit în bani şi în obiecte de valoare... Căsniciile se desfac cu prea multă uşurinţă, chiar prin intermediul Internet-ului, iar miresele cu ochii verzi trec în alai spre biserică, vesele şi nepăsătoare, căci nimeni nu le mai strigă strigătura din străbuni.
Într-o după-amiază de sâmbătă, stătea de poveşti cu mătuşa Agripina, bocitoarea din filmul Baltagul, în atmosfera intimă a unei odăi ţărăneşti din spaţiul Muzeului de Etnografie din oraşul Vatra Dornei. Erau triste poveştile mătuşii, cu stoluri de păsări negre prevestitoare de moarte, cu inimi sfâşiate de dor... "Înfloresc pe văi bujorii/ Vin de la război feciorii...". Dar printre puţinii feciori întorşi de la război nu l-a aflat şi pe Niculai, omul ei cel drag. Erau cu totul transpuşi în lumea aceea năpăstuită, când, deodată, geamurile ferestrei de la odaie au prins a zbârnâi ameninţător sub muşcătura tăioasă a unui cor de claxoane. Mătuşa Agripina s-a schimbat la faţă, ochii i s-au umezit şi a prins a-şi face semnul crucii. "Vai, Doamne, iar moarte de om! Că-s sătulă de-atâta moarte...". Povestitorul, care ştia despre ce-i vorba, a potolit-o: "Nu te teme mătuşă, că nu-i moarte de om. Îi o nuntă". "Cum nuntă?", s-a speriat ea. "Ptui, bată-i norocu de zăpăuci, că m-o băgat în spărieţi. D-apoi, dacă-i nuntă, să chiuie şi să se veselească, nu să claxoneze ca la mort. Şi când mă gândesc ce nunţi mai erau odată...". Adevăr grăia mătuşa Agripina, fie-i netulburat somnul de veci. Cât fast, câtă risipă de sentimente nobile şi curate. Nunta la români! Nu degeaba ilustrul etnograf şi folclorist, bucovineanul Simeon Florea Marian, a adunat, sub genericul "Nunta la români", sute şi sute de pagini despre datinile şi obiceiurile ce însoţeau acest unic eveniment. Aşa zicând, fata de măritat trebuia să fie harnică şi pricepută la toate treburile femeieşti (tors, ţesut, cusut) dar şi la cele bărbăteşti (cosit, cărăuşit), căci dacă i se îmbolnăvea bărbatul, cine să-i ia locul? Mai trebuia să fie "aşa cum o făcut-o mumă-sa". Dacă era d-altmintrălea, cum stâlpii cerdacului aveau ochi de văzut şi urechi de auzit, în timp ce alaiul nuntaşilor se deplasa spre biserică, vreun flăcău cu mâncărici la limbă rostea următoarea strigătură: "Mireasă cu ochii verzi, mâine seară ce-ai să vezi/ Ai să vezi ce-ai mai văzut/ Ş-ai să faci ce-ai mai făcut!". La auzul acestei strigături, mirele se înroşea ca focul, scrâşnea din măsele, şi mare lucru dacă nu se strica nunta. Ba se mai putea lăsa şi cu o sângeroasă bătălie între neamurile mirelui şi ale miresei. Odată, povesteam cele spuse de badea Cruceanu unui grup de tineri din Iaşi, la care o studentă a exclamat indignată: "Vai, ce primitivi, ce ostrogoţi nenorociţi! Pentru atâta lucru să-şi pună gheara în gât...". Aşa era pe atunci, şi poate că aşa ar trebui să fie şi astăzi. Un viitor mire ar trebui să aibă multe calităţi: hărnicia, statornicia, iar cuvântul dat - să fie mai presus decât legea scrisă. Să nu fie bătăuş, dar să ştie a se apăra în caz de nevoie. Cu alte cuvinte, să fie bărbat. Iar mireasa să fie floare. Cu ochii verzi sau albaştri, trupul să-i fie curat, ca pământul însămânţat prima oară. Şi dacă toate condiţiile erau îndeplinite, iar bătrânii, adică părinţii, cădeau la învoială asupra zestrei, urma nunta. Dar ce nuntă! Nuntă de împărat, căci aşa îl recomandau vătăjeii pe mire atunci când făceau invitaţiile: "Luminatu nostru împărat ne-o trimis să vă vestim şi să vă poftim...". Iar momentele care marcau ceremonialul, cum ar fi "luatul iertăciunii" şi "îmbroboditul miresei", aveau un profund substrat biblic. Astăzi, nunta aproape că s-a lepădat de straiul ei cel frumos şi argintat, devenind o banală petrecere, mult prea zgomotoasă, cu scopul de a împlini un profit în bani şi în obiecte de valoare... Căsniciile se desfac cu prea multă uşurinţă, chiar prin intermediul Internet-ului, iar miresele cu ochii verzi trec în alai spre biserică, vesele şi nepăsătoare, căci nimeni nu le mai strigă strigătura din străbuni.
Alte articole din acest numar
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
