Horă în Gorj

De sărbători, hora era cândva nelipsită din satele Gor­jului.

Lăutarii, la fel. Mi-am petrecut copilăria în vremurile romantice ale vioriştilor, acordeoniştilor, ţambalagiilor şi soliştilor celebri: Nela şi Bebe Piţigoi, Dindiri, Ge­na, Tole, Gugin, Alită, Telu, Gogă, Roncea, Gângu, Morâncel şi mulţi alţii... În duminicile de Paşti, de Înălţare, de Sfânta Vineri, de Sfântul Ilie şi de câte alte sărbători ortodoxe, tineri şi bătrâni se strân­geau la răscrucea dintre drumul spre gară şi şo­seaua principală, lângă teiul din faţa matului (cândva, casa străbunicului meu, dascălul Ion Popescu, confiscată de co­munişti), şi-i aşteptau pe lăutari. Teiul trăieşte şi azi, e un mo­nument al comunei, dar casa a fost demolată de to­­varăşi. Au adus asfaltul, traficul e mare, clădirea poştei, un­de a lu­crat nenea Telerez, nu mai este nici ea, iar hora a ră­mas doar o amintire a celor vârstnici. Parcă-i văd pe flă­căii ce se în­ghesuiau să ia "Hora Înainte", contra unei plăţi. Când unii, mai iuţi la mânie, îndrăgostiţi de câte o vecină, exagerau cu jocul în faţă, se ajungea la bătaie, fiindcă erau destui care aşteptau să le vină rândul. Una era să joci în lungul şir de jucăuşi, şi alta era să conduci hora şi să co­manzi lăutarilor fiecare joc. Uite-l pe alde Ionică al lui Bă­lete, care ţinea de braţ cele mai frumoase fete. Purta la el o ploscă de rachiu şi te aşteptai să-i ia la bătaie pe su­pă­ra­ţii care nu prindeau rândul la joc. Din bunăvoinţă, îl cal­mau băieţii treji: Geni Catistu, Spirache al lui Gâşcă, Binel al lui Colici, Dorina lui Dubleu, Lili Şchiau sau Bubulică Pleşea. Îi plăcea să se bată cu Nilă din Petreşti, cu Petrache din Valea Morii, cu al lui Degeratu din Voicu. Câteodată era de faţă şi Niţa lui Ba­ba­rezu, însoţită de al doilea bărbat, Fonfea, marele cântăreţ la fluier. O vorbă bună strigau şi ma­mele de pe margine, care veniseră să-şi păzească fetele şi să le ţină hainele. Cei mai în vârstă stăteau pe şanţ, pe pre­şuri aduse de acasă. Alţii, mai tineri, se bârâcau pe coas­tă şi se aşezau sub pruni. Dacă, până la urmă, petre­că­reţii jucau voioşi, strigând şi chiuind, parcă lumea în­florea în jurul lor, hora se aprindea de bucurie, satul întreg sărbătorea. Cât a fost magazin general, matul a fost de­ser­vit de mama. Mai târziu, de bar­maniţa Măriuţa. Câteodată, se isca un scandal sau vreo bă­taie cu sticle, până inter­ve­nea miliţianul Lăudat, cu pistolul. Plin de curaj, omul statului îi ameninţa pe scandalagii. De câteva ori a intrat în horă, în faţa alor lui Bălete, şi, ridicând pistolul, potolea bătaia. La începuturi, lua parte şi viteazul Ion Goja de pe Valea Morii, plin de apucături. Nu l-a ţinut mult, a ajuns la puşcărie şi s-a mutat la Petroşani. În fine, ultimele hori s-au ţinut lângă casa tractoristului Şuiu, nu departe de magazinul lui Nea Ionică. Aici venea şi Florea, vestitul jinduitor de rachiu, care dormea în tinda casei. Nu uit că, de-a lungul copilăriei mele, am fost, ca privitor, la toate ho­rele. Când m-am văzut la liceu, a luat sfârşit şi hora. "Jo­cul" a devenit "dans", "hora" a ajuns "bal", lăutarii au fost înlocuiţi de "formaţii", iar iubirile noastre s-au mutat la Târgu Jiu, la Craiova sau la Bucureşti. Aşa a fost hora, aşa ne-a fost copilăria, dispărută odată cu locomotivele cu aburi. Dacă cineva doreşte să le vadă, să meargă la muzeu. În sat nu mai ştie nimeni. Nu mai sunt ţărani. Cum ar spune profesorul Avram Fiţiu, în satul românesc s-a făcut "cură­ţenie generală". Depinde de România, dacă are vreun partid capabil să salveze ce a mai rămas din lumea ţără­nească. Dum­neavoastră ce spuneţi?