Lăutarii, la fel. Mi-am petrecut copilăria în vremurile romantice ale vioriștilor, acordeoniștilor, țambalagiilor și soliștilor celebri: Nela și Bebe Pițigoi, Dindiri, Gena, Tole, Gugin, Alită, Telu, Gogă, Roncea, Gângu, Morâncel și mulți alții... În duminicile de Paști, de Înălțare, de Sfânta Vineri, de Sfântul Ilie și de câte alte sărbători ortodoxe, tineri și bătrâni se strângeau la răscrucea dintre drumul spre gară și șoseaua principală, lângă teiul din fața matului (cândva, casa străbunicului meu, dascălul Ion Popescu, confiscată de comuniști), și-i așteptau pe lăutari. Teiul trăiește și azi, e un monument al comunei, dar casa a fost demolată de tovarăși. Au adus asfaltul, traficul e mare, clădirea poștei, unde a lucrat nenea Telerez, nu mai este nici ea, iar hora a rămas doar o amintire a celor vârstnici. Parcă-i văd pe flăcăii ce se înghesuiau să ia "Hora Înainte", contra unei plăți. Când unii, mai iuți la mânie, îndrăgostiți de câte o vecină, exagerau cu jocul în față, se ajungea la bătaie, fiindcă erau destui care așteptau să le vină rândul. Una era să joci în lungul șir de jucăuși, și alta era să conduci hora și să comanzi lăutarilor fiecare joc. Uite-l pe alde Ionică al lui Bălete, care ținea de braț cele mai frumoase fete. Purta la el o ploscă de rachiu și te așteptai să-i ia la bătaie pe supărații care nu prindeau rândul la joc. Din bunăvoință, îl calmau băieții treji: Geni Catistu, Spirache al lui Gâșcă, Binel al lui Colici, Dorina lui Dubleu, Lili Șchiau sau Bubulică Pleșea. Îi plăcea să se bată cu Nilă din Petrești, cu Petrache din Valea Morii, cu al lui Degeratu din Voicu. Câteodată era de față și Nița lui Babarezu, însoțită de al doilea bărbat, Fonfea, marele cântăreț la fluier. O vorbă bună strigau și mamele de pe margine, care veniseră să-și păzească fetele și să le țină hainele. Cei mai în vârstă stăteau pe șanț, pe preșuri aduse de acasă. Alții, mai tineri, se bârâcau pe coastă și se așezau sub pruni. Dacă, până la urmă, petrecăreții jucau voioși, strigând și chiuind, parcă lumea înflorea în jurul lor, hora se aprindea de bucurie, satul întreg sărbătorea. Cât a fost magazin general, matul a fost deservit de mama. Mai târziu, de barmanița Măriuța. Câteodată, se isca un scandal sau vreo bătaie cu sticle, până intervenea milițianul Lăudat, cu pistolul. Plin de curaj, omul statului îi amenința pe scandalagii. De câteva ori a intrat în horă, în fața alor lui Bălete, și, ridicând pistolul, potolea bătaia. La începuturi, lua parte și viteazul Ion Goja de pe Valea Morii, plin de apucături. Nu l-a ținut mult, a ajuns la pușcărie și s-a mutat la Petroșani. În fine, ultimele hori s-au ținut lângă casa tractoristului Șuiu, nu departe de magazinul lui Nea Ionică. Aici venea și Florea, vestitul jinduitor de rachiu, care dormea în tinda casei. Nu uit că, de-a lungul copilăriei mele, am fost, ca privitor, la toate horele. Când m-am văzut la liceu, a luat sfârșit și hora. "Jocul" a devenit "dans", "hora" a ajuns "bal", lăutarii au fost înlocuiți de "formații", iar iubirile noastre s-au mutat la Târgu Jiu, la Craiova sau la București. Așa a fost hora, așa ne-a fost copilăria, dispărută odată cu locomotivele cu aburi. Dacă cineva dorește să le vadă, să meargă la muzeu. În sat nu mai știe nimeni. Nu mai sunt țărani. Cum ar spune profesorul Avram Fițiu, în satul românesc s-a făcut "curățenie generală". Depinde de România, dacă are vreun partid capabil să salveze ce a mai rămas din lumea țărănească. Dumneavoastră ce spuneți?